Nu știu cum să iubesc România. Sau, mai bine zis, nu știu dacă pot să iubesc România așa cum fac cei care ies la parade sau țin discursuri pe la televizor. Cu steaguri și însemne naționale, cu pumni bătuți în piept, cu acel „patriotism” care apare doar în ocazii speciale.
Toată ziua de centenar am stat încruntată, uitându-mă la televizor cum s-au adunat oameni prin București, Cluj, Alba Iulia, Iași și alte orașe. Îmi dădeam ochii peste cap de fiecare dată când moderatorul mai aducea o laudă țării. Mă întrebam dacă ziceau doar așa, de dragul difuzării, sau chiar credeau în ceea ce spuneau.
Mă enervează pentru că ni se pare că patriotismul sau iubirea de țară se afișează cel mai bine prin cuvinte de laudă care nu au legătură cu realitatea. România nu are nevoie de iubire din asta, cum n-are nimeni nevoie de ea. E falsă, exagerată pentru câteva ore de dragul camerelor și-a gurii târgului și nu o ajută cu nimic. Nu NE ajută cu nimic. Nu iubești așa țara. Nu-ți trebuie steaguri, costume populare și defilări în spații publice ca să te poți numi „patriot”. Stăm și picăm într-o nostalgie absurdă pentru a omagia imaginea românului din trecut, cel care se punea în gură cu toate popoarele dacă trebuie. Dar nu suntem atenți deloc la ce se întâmplă acum în jur.
Nu ăștia 100 de ani au fost importanți și nu pe ei ar trebui să ne concentrăm. Lăsați imaginea românului viteaz de odinioară. Hai să privim în față și să fim atenți la drum, altfel o să demonstrăm că în 100 de ani de națiune unită n-am învățat nimic.
Cătălina Mătăsaru
Sursa foto: Adevărul
