Interviu | Violeta Gorgos (regizor)

Violeta Gorgos vine din Basarabia și face film documentar. Am cunoscut-o prin producțiile sale, difuzate la TVR Iași sau în cadrul unor evenimente cinematografice. Poți cunoaște Basarabia prin filmele Violetei, care vorbesc tandru despre niște dureri vechi, dureri bătrâne, dar fără de care nici Basarabia n-ar mai fi ceea ce este. Violeta descoperă personaje speciale, însă aici, în aceste două pagini, mi-am propus să o descopăr pe Violeta pentru voi, așa, galopând prin copilărie, film și România sufletului ei.

Cum este să-ți redescoperi propria Basarabie, cu fiecare documentar pe care îl faci și îl prezinți publicului?

Să trăieşti din plin bucuria lucrului făcut cu drag. Poate şi faptul că acum privesc lucrurile de la distanţă mă face să văd totul acasă mult mai idilic, mai frumos, mai încărcat de sens. Oamenii care-mi devin protagonişti îi găsesc deschişi, sinceri şi sensibili. Mi se pare că niciodată nu reuşesc să spun despre ei totul până la capăt şi că rămân multe lucruri pe care lumea ar trebui să le ştie despre “oamenii mei”.

Cum a fost să lucrezi la Marea Unire în oglinda Prutului?

Acest film îl car cu mine de ani buni, drept dovadă, am şi inclus în el secvenţe filmate acum 20 de ani… E durerea celor de dincolo de Prut. E neputinţa lor de a se bucura de ţară şi de neam. E actul lor de curaj de a se declara români de-a lungul istoriei, chiar şi atunci când regimurile ţineau hăţurile îndreptate spre răsărit. Este povestea familiei mele, a prietenilor mei şi a multor, multor români basarabeni pe care îi întâlnesc mereu în drumul meu.

Este costisitor să faci film documentar? Cum se prezintă posibilitățile de finanțare pentru regizorii de documentar?

E nevoie de bani ca să te poţi mişca, să poţi închiria echipamente, să aduni o echipă în jurul ideii tale. Dar eu încă nu am ajuns să fac bani din film, deşi aud că se poate… Din păcate, nici în lumea filmului, financiar vorbind, lucrurile nu funcţionează aşa cum ar trebui. Eu am norocul să mai fac câte ceva prin televiziune. Chiar dacă cei din industria filmului nu iau în serios producţiile TV, totuşi, poţi face documentare care să emoţioneze şi care să fie apreciate de public. Dacă vrei să spui o poveste, o spui. Altceva este ce faci cu ea gata filmată. Că dacă ai  producători, investitori în spate, ei au interes ca filmul să fie promovat cu cât mai mare fast şi în jurul lui se brodează fel de fel de evenimente. Dar dacă ai un film făcut în producţie proprie,  îl mai dai prin festivaluri, îl mai difuzezi la o televiziune şi cam atât. Noroc de şansa distribuirilor online.

Ce ai vrea să se schimbe în relația România-Basarabia?

Doar să se scoată hotarul şi să fim un tot întreg, legal vorbind. Între oameni totul decurge firesc. Românii de o parte si de alta a Prutului îşi duc viaţa împreună, fără a-şi pune probleme de niciun fel. Târgurile de carte românească oriunde în lume includ şi scriitori basarabeni. Competiţiile muzicale în România sunt de neconceput fără interpreţi din Republica Moldova. Spectacole de teatru, producţii cinematografice, proiecte artistice, toate fără graniţe.

Povestește-ne despre România din sufletul tău.

România mea este acel întreg despre care vorbeam. Şi, ca un ecou peste ani, familia mea în continuare este cu fraţi si surori de o parte şi de alta a Prutului. Eu, în perioada sovietică, spuneam în scenă poezii de George Coşbuc. Ziceam că este un autor necunoscut ca să nu irit factorii de decizie. Azi, copilul meu îşi face temele la Conservatorul din Viena cu o culegere de folclor din Basarabia. Stiu ca sună cam declarativ şi nu obişnuesc să folosesc astfel de expuneri, dar România este ţara mea, chiar dacă în actul meu de naştere scrie URSS.

Ce miros are Basarabia pentru tine?

Miros de frunze de toamnă aprinse prin gospodăriile din satele basarabene. Când vinul este pus în butoaie, porumbul în sîiac, căpiţa de fân şi cea de ciocleji stau aranjate frumuşel în spatele casei, ţăranul greblează ce a mai rămas pe ogor şi dă foc frunzelor ca să tragă brazdă de toamnă pentru un alt an.

Cum arată copilăria ta? 

Idilică, fireşte. Cu trei fraţi, cu bunicii în curtea de alături, cu o vacă în grajd care trebuia dusă şi adusă de la cireadă, cu supărarea de a fi “pui de învăţător” (şi făceam orice ca să scap de acest titlu), cu două călătorii săptămânale la Bălţi, la 18 km distanţă pentru orele de pian, cu o bibliotecă mare cât pentru tot satul, plină cu cărţi (cele româneşti pe raftul din spate) şi cu nişte părinţi cu valori de viaţă adevărate.

Cu ce te-a convins Iaşul, de ai rămas aici?

Pentru început, a fost o alternativă ca să nu lucrez la o televiziune comunistă, cum era în 2006 la Chişinău. Am dat concurs de angajare aici, l-am luat şi apoi a tot trebuit să demonstrez că pot, că ştiu, că sunt bună. Dar, la 12 ani distanţă mă bucur că acasă, pentru copiii mei, este la Iaşi, iar eu mă simt bine aici, cu oameni dragi în preajmă.

Spune-ne câteva festivaluri de film pe care le ai mereu în agenda anuală.

Aici m-ai găsit descoperită. Nu reuşesc, nu apuc, nu sunt ordonată. Nu trimit filme în festivaluri decât foarte, foarte rar. Rămân fidelă pe partea de organizare a festivalului CRONOGRAF de la Chişinău, am multă admiraţie pentru TIFF și încerc să-mi sincronizez programul cu SFR, de la Iaşi.

Ce-ți dorești de la 2019?

Să fie sănătoşi toţi ai mei. Mă rog de proiecte interesante pentru copiii mei, că şi ei tot din artă se hrănesc. Şi să reuşesc să fac tot ce-mi propun, că mai vin cu restanţe din 2018.

Cum ai concluziona anul 2018? 

Plin. Cu o serie de documentare prin mănăstiri, cu două proiecte mari de film, cu “Expediţiile Memoriei” în Siberia, cu mersul tatei pe jos de la Bălţi la Alba Iulia, cu întâlniri de familie şi cu multe bucurii omeneşti. Pentru neîmpliniri, nu am timp, și nici loc în pagină...

 

realizat de Corina Giurgia