“Iubirea, dorința și râsul nu se demodează...”

 

 

 

Fără îndoială, “Oh, Ramona!” reprezintă pentru tinerii spectatori cel mai aşteptat film românesc al acestui început de an întrucât se anunţă a fi unul dintre rarele produse autohtone de Pop culture care va reuşi să le vorbească în mod inteligibil... pe limba lor.

Garanţia translatării poveştii din paginile scriptului în plan vizual cu ajutorul tehnicilor de comunicare moderne adoptate cu entuziasm de tinerele generaţii, o reprezintă chiar tanăra regizoare, scenaristă şi producătoare Cristina Jacob, ce are în spate deja aproape zece ani de carieră şi o serie de succese notabile în portofoliul profesional, indiferent că a fost vorba de scurtmetraje (“Zestrea”, “În film la Naşu’”) selecţionate şi premiate în festivaluri europene şi americane, sau lungmetraje precum tandemul “Selfie” & “#Selfie69” (2014/2016) ori “Poveste de dragoste” (2015), care s-au bucurat toate de un succes semnificativ la publicul larg.

După o absenţă de trei ani Cristina Jacob revine pe marile ecrane de Valentine’s Day cu “Oh, Ramona!”, comedie juvenilă vorbită în limba engleză al cărui scenariu reprezintă adaptarea bestsellerului “Suge-o Ramona” al lui Andrei Ciobanu, care sugerează că apetenţa cineastei pentru studiul comportamentului social al generaţiilor post-mileniale a rămas intactă.

Ai plecat la drum prin a face documentar şi dramă sobră, dar ai evoluat ca o ‘voce’ aparte în peisajul Rom-Com-urilor româneşti cu şi despre tineri. Care au fost ‘răscrucile’ importante care ţi-au marcat parcursul profesional? 

În facultate am încercat toate genurile. Mi se pare de datoria unui regizor la început de drum să încerce cât mai multe, pentru a-și găsi vocea, calea. Deși aclamat încă de la debut, un mare cineast ca Ridley Scott a abordat la fiecare film un nou gen, pentru a se măsura cu capodoperele lui și a pentru a le depăși. Poate părea uneori trufaș, dar demersul e fundamental sănătos. Poți și tu să faci așa ceva? La fel de bine ca maeștrii recunoscuți ai genului? Ai o contribuție nouă la rețetele clasice? Iată întrebări simple, dar teribil de grele, atunci când începi un film. În ceea ce mă privește, debutul meu în lung-metraj a fost cu “Selfie”, o comedie. Cu această voce am rămas, cel puțin până astăzi. Visez pe viitor să fac filme de acțiune și fantasy. Fiind foarte costisitoare, încă nu m-am putut atinge de gen. Până atunci, fac comedie cu plăcere. Deși e mai greu decât alte genuri, e o imensă bucurie să lucrezi comedie. Pe întuneric, nimeni nu râde din politețe. 

De-a lungul anilor, ai mărturisit că viaţa de regizor nu e una uşoară şi că mai degrabă ai primit constant sfaturi să renunţi. Ce te-a determinat să continui?

Viața de regizor este una care te macină, te hrănește și te “mănâncă” în același timp, e aproape cum ai crește un copil... frumos, dar greu. N-am primit niciodată sfaturi să renunț, eu m-am gândit de fiecare dată după primele trei filme la asta. A venit acest sentiment din frustrare, fiindcă după atât de multă muncă depusă, recompensele au fost foarte mici. Să faci “marele” succes de public cu 150.000 de spectatori mi se pare o glumă, când suntem 21 de milioane în țara asta. Se pare că nu am o piață. Fac ceva ce e apreciat, dar de un public prea mic. Din acest motiv, ca să-mi pot recupera măcar investițiile din banii împrumutați, am ales să fac filme în limba engleză. Așa mă adresez unei piețe mai mari. La noi, publicului i se pare normal să pirateze tot și orice, adică să fure de pe internet chiar și atunci când au filmul în cinema. În celelalte țări, chiar în cele vecine cu noi, filmele lor (și mai puțin cele americane) fac încă peste 500 de mii și chiar milioane de spectatori. E o altă cultură, un respect pentru creația artistică, pentru autori și o apreciere pentru entertainment. Nu poți să aștepți opere de calitate și să nu dai doi bani pe ele, chiar la propriu! Sper să ajungem și noi într-o bună zi la “mintea spectatorului român de pe urmă”. 

Fiind coautoare a scenariilor filmelor tale, ai devenit o expertă în universul tinerilor. Sunt ei deschişi să se regăsească în ‘oglinda’ oferită de ficţiunea cinematografică sau privesc având reacţii precum ‘acela nu pot fi eu’ sau ‘mie nu mi se poate întâmpla asta’?

Am spus mereu până acum povești apropiate de experiențele mele și/sau ale autorilor cu care am colaborat, era imprudent să riscăm altfel. Reacțiile pozitive vin când publicul simte autenticul dintr-o poveste. N-am auzit pe cineva să zică “nu, eu nu am fost așa”, mai ales că am avut personaje din foarte multe categorii.

“Oh, Ramona!” este un coming-of-age story sau este gândit ca un Rom-Com adolescentin în care componenta emoţională primează? 

Este în mod evident o poveste de dragoste. Spusă ani mai târziu, deci trecută prin filtrul autoironiei. Comedia vine din situațiile prin care trece Andrei, îndrăgostit fiind.

De fapt, cum ai ajuns să fii interesată de ‘Ramona’ lui Andrei Ciobanu şi de ce procesul de transformare a conceptului scris în film a durat mai bine de trei ani?

Scrierea scenariului, adaptarea cărții a durat şase luni. Cu peste 20 de versiuni. Din simplul motiv că e o carte lungă, stufoasă. A tot trebuit să scurtăm și să luăm decizii drastice (chiar de a renunța la unele personaje) pentru a ne putea încadra în cele mai puțin de două ore de film. De la începerea scrierii scenariului, până la lansarea în cinema sunt trei ani. Este o durată normală de producție pentru un film, aș putea spune chiar scurtă. Vezi în cât timp se realizează alte producții străine de același gen. Este procesul firesc al acestui puzzle numit film: scrierea scenariului, casting, pregătirea filmării, scouting-ul locaţiilor, filmarea propriu-zisă, alegerea materialului filmat, montajul, compoziția muzicală, dublajul, colorizarea, efectele speciale, mixajul final, campania de marketing și faza finală - lansarea în cinema.

Apariţia diverselor probleme a fost inevitabilă în întregul proces aşa că te rog să ne împărtăşeşti o experienţă care va rămâne peste ani în mintea ta indisolubil legată de “Oh, Ramona!”...

Filmam o secvență pe plajă cu Andrei și Anemona din film. Trebuia să fie o seară romantică între cei doi. Vremea însă nu a ținut cu noi. Au fost valuri uriașe și un vânt ce ne-a dat mari bătăi de cap. Actorii trebuiau să filmeze îmbrăcați subțire, fiind vară. Au apărut pe rând probleme, de la set-ul de cameră la actorii care erau extrem de înfrigurați și trebuiau să pretindă că sunt în plin romantism... până la faptul că macaragiul care manevra macaraua pentru lumină s-a încălzit cum a știut el mai bine, fiind în final beat. Doamna Doina Levința, cea care semnează costumele filmului, avea o febră de 40 grade. O noapte cu năbădăi care, cu mult calm și profesionalism, a fost dusă totuși la bun sfârșit. O să vedeți, în film nu se vede ce a fost în spate. Această noapte o să-mi rămână însă în minte ca fiind una dintre cele mai grele zile de filmare.

Echipă tânără şi, mai ales, foarte eclectică, debutanţi şi vedete, români şi străini... cât de greu a fost să îi faci pe actori să intre în pielea personajelor astfel încât interacţiunile să fie credibile?

Dacă vorbim despre actori, un rol foarte important atât pentru mine, cât și pentru ei îl au repetițiile. Acolo construim “portretul-robot” al personajului în cele mai mici detalii. Actorul și cu mine ajungem să știm despre el și ce nu se vede pe ecran, iar asta este esențial. Pentru că orice reacție este credibilă și coerentă doar atunci când cunoști psihologia personajului și background-ul lui. Evident că trebuie asumat și trebuie să-l găsești în tine pe acel personaj, ca să-i dai viață. Iar la asta e mult de muncă. Vorbind de echipă, dacă sunt cu adevărat profesioniști, nu ai bătăi de cap, pentru că fiecare știe ce are de făcut și toată lumea își vede de treabă, fără să ne încurcăm unii pe alții. Secretul cred că e să-ți faci treaba bine și să-i respecți pe ceilalți. Ce dai, aia primești!

În ceea ce-i priveşte pe cei din spatele camerelor ai apelat deopotrivă la ‘veterani’ precum creatoarea Doina Levinţa şi la ‘boboci’ ca debutantul în lungmetraj JP Garcia...

Cu Doamna Doina Levința am mai lucrat și e dovada vie că nu conteaza vârsta, când ești un profesionist. O admir enorm pentru cât muncește, alergându-i pe cei tineri la vârsta dumneaei. O respect mult. Când lucrează la un costum, are bucuria, prospețimea și sfințenia unei fetițe care-și îmbracă prima păpușă. Joaca e ceva extrem de serios, când ești un copil mic sau un profesionist mare. JP, directorul de imagine al filmului, mi-a fost coleg la Masterul de film pe care l-am făcut la Londra. Era cel mai bun și, acesta a fost criteriul după care l-am ales. Nu a mai semnat ca director imaginea la un lung-metraj, dar făcuse camera deja pentru suficiente lung-metraje, cât să mă facă să iau această decizie cu garanții bune. Sigur că e altceva să fii lider al unei echipe de cameră, sunt sigură că nu i-a fost ușor, dar a făcut-o cu bine. Își dorea și el să facă o comedie, doar că nu avusese această șansă până atunci.

Se speculează deja despre modul în care scenele fierbinţi din carte ar putea fi redate pe ecran. Spuneai recent că ai apelat la ‘analogii amoroase’. Poţi să ne dai un indiciu despre ce înseamnă aceste ‘analogii’ căci Smiley de exemplu declara că scena lui “are nuditate în ea”?

În acest sens, trailer-ul filmului dezvăluie destul de mult, nu mai este chiar un secret. Așadar, vă las măcar surpriza asta să o descoperiți voi.

“Oh, Ramona!” vine la cinci ani după “Selfie” şi ambele se constituie în radiografii a tinerelor generaţii, fiecare la momentul respectiv. Ce s-a schimbat în modul lor de a gândi şi în comportament? Tânărul 2019 vs. Tânărul 2014.

Între cele două a mai fost filmul “Selfie69”, sequel-ul lui “Selfie”. De la ultimul film sunt acești trei ani plini, în care am facut -împreună cu o echipă de profesioniști-, filmul “Oh, Ramona!”. Generațiile se schimbă permanent, de data asta m-au luat puțin prin surprindere, s-au schimbat cam tare. Tehnologia și faptul că se comunică aproape numai virtual le afectează atenția, devin mai superficiali și iată că apar chiar unele boli noi. Suntem construiți să interacționăm și să ne descoperim altfel. Sper, de fapt le doresc să nu piardă perioada frumoasă, “analogică” a adolescenței, pe care eu încă am mai prins-o. Aceea în care a descoperi mâna celui iubit, în întunericul sălii de cinema, îți dădea fiori. Un sărut contează cât o mie de like-uri. “Share” nu este un termen din informatică, ci înseamnă a împărți și a împărtăși: o pâine, un sentiment, lucruri care te hrănesc și te cresc. Altfel, sigur că au și plusuri. Sunt mai rapizi în reacție și mai deschiși la nou decât eram noi la vârsta lor. Celelalte generații descopereau viitorul, ei îl revendică, de parcă a fost teritoriul și proprietatea lor dintotdeauna. Ei locuiesc de fapt în viitor, dar vin din când în când să ne viziteze și pe noi, cam ca atunci când plecam noi de la bloc să ne vedem bunicii la țară și nu știam cum să nu greșim acolo. Dacă accepți asta, nu te mai miri că au un aer un pic jenat, că sunt uneori condescendenți și-s întotdeauna grăbiți să se întoarcă la ale lor. Pentru ei, suntem personaje de epocă. Pariul meu e doar acela că iubirea, dorința și râsul nu se demodează nici acolo la ei.

Pozele sunt făcute de către Bogdan Fundali

Interviul este realizat de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi

Analist Pop culture. Articole publicate in „Musical Report", „Stage Pass", „Art & Roll", “Dilema veche”, „Sunete", “Cinemap”

Interviul este preluat de pe cinemap