Clin d’Oeil | NAE CARANFIL: “Politică şi sex, o ofertă excelentă pentru farsă, nu?”

Chiar în necunoştinţă de cauză, fără a merge să văd piesa, răspunsul meu spontan nu ar fi avut cum să fie decât afirmativ însă, uitându-mă la ce ni se întâmplă zi de zi, probabil m-aş fi gândit mai degrabă la o farsă macabră, una în care “Papagalul mut” să mă trimită la constatarea cinică a lui Gheorghe Dinică din senzaţionalul film “Filantropica” semnat în 2002 de Caranfil: “Sfâşietor... Poanta e că n-a cântat niciodată. Hehe. Habar n-are săracu’.”. Doar că piesa de teatru scrisă de Nae Caranfil sub titlul misterios şi diversionist “Papagalul mut – Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat”, ce a avut recent premiera la TNB, explorează combinaţia dintr-o cu totul altă perspectivă, cea istorică, supusă unui tratament creativ efervescent care, vrând-nevrând, o contemporaneizează în mod ‘aproape’ ironic. Până la ridicarea cortinei ignoram completamente existenţa Cavalerului d’Eon ca figură interesantă a istoriei Franţei secolului XVIII iar după coborârea ei am părăsit sala cu el în minte impresionat nu atât de succesele sale politice cât de spiritul ludic pe care i l-a transferat autorul şi regizorul piesei ca formă de ambalare strălucitoare şi sprinţară a unui subtext ‘aproape’ poetic ce incită serios la meditaţie. O ofertă excelentă într-adevăr, plus că, până la final, Nae Caranfil (“Asfalt Tango”, “Restul e tăcere”), care ne oferă aici o lecţie de transformare a istoriei în artă (teatrală, în acest caz), ne devoalează şi cum stă treaba cu... papagalul în politică. Îmi rămânea doar să mai aflu câteva detalii despre cum s-a născut această piesă, care marchează revenirea pentru moment a lui Nae Caranfil la dragostea sa dintâi, teatrul.

Despre “Papagalul mut” al cărui autor eşti. Ea propune mai multe teme de reflecţie în subtext astfel încât te las pe tine să o defineşti mai succint.

Privită la un prim nivel ar fi o farsă elegiacă. Avem doi protagonişti; unul livrează farsa iar al doilea - elegia. Sunt doi bărbaţi. Unul se travesteşte în femeie, căci este povestea primului travestit oficial din istoria lumii, dar ce m-a interesat dincolo de savoarea cross-dressingului sunt sentimentele contradictorii pe care le nutreşte cel de-al doilea faţă de binomul bărbat-femeie servit de partenerul său. O coincidenţă care nu poate decât să mă amuze este că acest spectacol a avut premiera tocmai în anul referendumului pentru familia tradiţională. Dacă luăm însă lucrurile mai în serios, eu aş defini tema acestei piese ca fiind spaima de auto-cunoaştere. Tindem, majoritatea dintre noi, să construim în jurul nostru un zid ale cărui cărămizi sunt false “certitudini” despre cine suntem şi cum suntem poziţionaţi în propriul nostru destin sau, dacă preferi, un clopot de sticlă sub protecţia căruia ne asigurăm zona de confort. Ori, în momentul în care această zonă de confort dispare sau este măcar fisurată, efectele sunt spectaculoase. Ne destabilizăm, ne redescoperim, ne surprindem a fi alcătuiţi altfel decât eram convinşi că suntem, pentru ca ulterior să ne regăsim într-un alt “eu”, de obicei mai complex decât primul.

Parte din modul de a face politica şi jocurile de putere aşa cum este reflectat în “Papagalul mut” trimite inevitabil spectatorul cu gândul la realitatea dâmboviţeană. Ai luat în considerare de la început că piesa poate reprezenta totodată şi o ‘lecţie’ din acest punct de vedere?

Deliberat? Nu. Nu m-a preocupat să proiectez povestea mea – universal umană, îndrăznesc eu să sper – într-o imagine alegorică a actualităţii româneşti. Aveam în cap premiza unui film despre Cavalerul d’Eon deja de prin 1994, când atât în România cât şi în afara ei, situaţia era foarte diferită de cea de-acum, drept pentru care orice legătură cu prezentul imediat e pură coincidenţă.

Pentru că ai amintit de “premiză”, cum ai descoperit povestea Cavalerului d’Eon şi ce te-a atras la ea?

Personajul este menţionat într-o notă de subsol la Mateiu Caragiale, în “Craii de Curtea-Veche”. Eram la Paris, lansasem filmul meu de debut, “E pericoloso sporgersi”, şi căutam un subiect pentru următorul. Un producător francez m-a îndemnat să-l caut într-o zonă de mai mare deschidere spre un public internaţional; să nu fie neapărat un alt film românesc (menţionez că ne găseam cu ceva ani înainte de apariţia “Noului Val”). Or, la acel moment, acele două-trei rânduleţe explicative ale lui Mateiu Caragiale despre Cavalerul d’Eon – un aventurier din secolul 18 care se deghiza în femeie şi, trimis de Ludovic al XV-lea, pleca în misiune la curtea Ţarinei pentru a schimba politica de alianţe – mi s-au părut foarte ofertante. Politică şi sex, o combinaţie explozivă şi o ofertă excelentă pentru farsă, nu? Un travesti de mare performanţă şi un decor de vis, oraşul Sankt Petersburg, ridicat în doar câţiva ani de Petru cel Mare. Dar, după câteva săptămâni petrecute la Biblioteca Naţională din Paris, pescuind cam tot ce se putea găsi despre subiect, m-am trezit descurajat. Materialul documentar de asimilat era prea vast, documentele se consultau numai în sală iar aşteptarea lor putea dura şi ore. Ar fi trebuit să petrec luni întregi prin biblioteci pentru a ajunge să-l stăpânesc, înainte să mă pot apuca de scris, iar eu n-am vocaţie de cercetător. Atunci mi-am aruncat toate însemnările într-un sertar pe care nu l-am mai deschis decât mult mai târziu, prin 2009, când un alt producător (american, de această dată) îmi sugera cam acelaşi lucru; să găsesc un subiect care să depăşească graniţele Romaniei şi să fie atractiv pentru publicul anglofon. I-am servit vechea mea marotă cu d’Eon iar el m-a încurajat să dezvolt un scenariu de film pornind de la ea. M-am apucat de scris. În aproape 15 ani de la prima tentativă, apăruseră pe piaţă nişte unelte la care nu puteam visa în 1994: internetul, Google, Wikipedia. Puteam să mă documentez paralel cu scrisul, obţinând informaţia punctuală pe care o căutam – cum se spune acum? – cu un singur click. Până la urmă colaborarea cu acest producător a dus la un alt proiect – “Closer to the Moon”, iar povestea lui d’Eon, aşternută pe hârtie de data aceasta, a rămas în continuare să doarmă la sertar. Cu timpul, am realizat că sunt şanse minime pentru mine, ca cineast român, să asamblez o finanţare pentru un film atât de complicat din punctul de vedere al producţiei (decoruri, costume, locaţii) dar că subiectul s-ar putea aşeza foarte bine pe o scenă de teatru, unde costurile sunt altele şi n-ai nevoie să umpli străzile de azi ale Sankt Petersburgului cu figuranţi în costume de epocă, sau să construieşti catedrale pe platoul de filmare. Şi-aşa am ajuns la spectacolul de azi.

Biografia aventuroasă a personajului conţine numeroase episoade incitante, de la cererea de înrolare ca femeie în armată până la alianţa cu revoluţionarii americani. Ai ales să te concentrezi doar pe cel în care bărbatul se obişnuieşte cu ideea aparenţei de femeie. De ce ţi-ai impus limitarea?

Ca sa acopăr toate aceste episoade ce se desfăşoară pe o arie întinsă de timp, ar fi trebuit să imaginez un film biografic, dar recunosc spăşit că nu agreez genul. Foarte rar am văzut un Biopic reuşit pentru că, prin forţa lucrurilor, a povesti o viaţă de om înseamnă să torni la bere în halbă pană cand dă spuma pe-afară. Prefer un “păhărel de coniac”. Structura unei vieţi reale nu va avea niciodată perfecţiunea unui construct mental. Din această cauză, a acoperi mai mult de un episod din viaţa lui d’Eon, mai exact episodul în care el se inventează ca personaj feminin, mi s-a părut a fi o invitaţie la eşec.

Câte ceva despre interpreţi. Vlad Logigan este fabulos în rolul Cavalerului ca şi toţi ceilalţi tineri actori. Cum i-ai selecţionat pe aceştia fiindcă de Claudiu Bleonţ sau de Magda Catone nu te întreb ei fiind nume deja binecunoscute?

Pe Vlad Logigan îl mirosisem din start ca fiind opţiunea ideală, dacă nu chiar şi singura, pentru rolul lui d’Eon; în accepţia mea avea atât datele fizice potrivite cât şi mobilitatea, versatilitatea şi fragilitatea pe care le injectasem în personaj. Vlad Logigan este un actor extrem de ludic şi este un spectacol şi o bucurie să lucrezi cu el: în clipa în care simte că se plictiseşte în repetiţie, inventează, se joacă, face mişto de rol, de text, de el însuşi. Într-un prim moment acest neastâmpăr te poate deruta ca regizor, te scoate din concentrare, după care înţelegi că este modul lui Vlad de a-şi conserva prospeţimea, accepţi lucrul acesta şi te distrezi pe muţeşte alături de el. Pentru restul rolurilor am încercat să găsesc cele mai bune opţiuni folosind, în măsura posibilului, trupa Naţionalului; mi s-a explicat că e important să exploatez la maximum oferta teatrului deoarece, în cazul unei distribuţii numeroase cu prea mulţi actori aduşi în regim de colaborare apar ulterior probleme complicate legate de programarea spectacolului. Astfel stând lucrurile, Claudiu Bleonţ se impunea de la sine ca partener perfect pentru Vlad, iar abilitatea lui de a jongla cu enorm de multe mingi în aer este siderantă. Pe de altă parte, mie îmi servea de minune afluxul de actori tineri proaspăt aglutinaţi în şi în jurul Teatrului Naţional; pentru mine era o invitaţie nerostită să lucrez cu ei. Îmi convine (cui nu i-ar conveni?) să pot închega o echipă de actori cât mai puţin blazată, care nu se sprijină neapărat sau numai pe nume grele, cu oameni entuziaşti, fără multe alte obligaţii adiacente, dispuşi să se bucure a plein temps de experienţa naşterii şi creşterii unui spectacol.

Scenografic, piesa se aşează pe formule vizuale teatrale tradiţionale în defavoarea tehnologiei moderne. Nu ţi-ar fi fost mai uşor şi mai comod să arăţi valurile mării sau vălătucii de ceaţă printr-o proiecţie video decât să le sugerezi în manieră ‘clasică’? De ce n-ai făcut-o?

Pentru că, în ce mă priveşte, frumuseţea teatrului constă tocmai în evitarea imaginii concrete, “cinematografice” dacă vrei, în favoarea imaginii sugerate. Chiar şi din fotoliul de spectator, ceea ce savurez în primul rând la un spectacol este jocul cu convenţia. Economia de mijloace pe o scenă de teatru e cheia, sau măcar una din cheile ce deschid calea spre poezie. În anii din urmă, democratizarea accesului la tehnologie audio-vizuală – proiecţii video, telefoane cu cameră de filmat performantă, bănci de sunete, zgomote sau muzică, etc. – au dus la o inflaţie de procedee scenice care trădează, în opinia mea, esenţa teatrului. Poate am ajuns eu prea “purist”, dar unul din lucrurile pe care mi le-am propus la “Papagalul mut” a fost să evit să fac o “sorcovă” stilistică din acest spectacol.

În schimb, muzica, în ansamblul său de factură Jazzy, este aparte şi aproape antitetică cu ambientul de secol 18. Explică-mi te rog modul în care ai gândit coloana sonoră, mai ales că esti şi compozitor...

Păi, nu-mi doream nici să cad într-o zonă de clasicism prăfuit de tip Comédie-Française în care şi muzica, şi costumele şi fiecare piesă de decor trebuie să fie perfect integrată în epocă, să fi creat pe scenă un fel de “Musée Grévin”... Aşa încât am considerat ilustraţia muzicală ca unul dintre elementele cu care mă pot juca şi asta am şi făcut. Opţiunile muzicale eclectice contribuie la modernitatea spectacolului, şi la hazul lui, şi la evitarea unei monotonii care s-ar fi putut instaura în cazul în care aş fi operat altfel.

Schimb subiectul pentru că am câteva curiozităţi în ceea ce priveşte alte proiecte ale tale. Absolut întâmplător, am văzut recent pe ProTV un film de 45’ cu numele de “Anii de sâmbătă seara”, subintitulat “The Wall”, care te are pe tine ca scenarist. Ce este cu el căci dă senzaţia că ar fi pilotul unui serial?

Este o încercare pe care am făcut-o alături de producătorii de la Frame Film de a dezvolta un mini-serial, deci un singur sezon de 12 episoade. Nu s-a filmat concret decât acest episod-pilot, urmând ca după aceea o televiziune importantă să vină cu restul finanţării pentru a duce mai departe întreaga producţie. Cei de la ProTV au făcut o experienţă, au aruncat “pe sticlă” acest prim episod pentru ca să testeze modul în care e primit. Nefiind un Sitcom, nefiind un serial strict popular din zona în care suntem deja serviţi de către posturile de televiziune din România, probabil că propunerea noastră creează o doză relativ semnificativă de mefienţă, sau măcar de prudenţă. E un concept cu risc, pentru că nu se întâmplă în zilele noastre, ci în anii ’80, fiecare episod povestind un bairam de sâmbătă seara într-un unic decor al unui cămin de studenţi al facultăţilor de artă, dar schepsisul e că fiecare episod este distanţat la un an de zile calendaristic faţă de precedentul, astfel încât rezultatul e o “saga” ce acoperă tot deceniul – şi în care personajele evoluează, trec practic de la prima tinereţe la maturitate printre jaloanele cultural-politice ale anilor ‘80; apariţia discului “The Wall”, scandalul Meditaţiei Transcedentale, conferinţa de la Mangalia, explozia de la Cernobîl, venirea lui Gorbaciov la putere în URSS, revolta de la Braşov, Revoluţia din decembrie, deci toate acele evenimente care au marcat, de la an la an, destinul generaţiei mele.

Mai am o nedumerire. Văd că “6.9 pe scara Richter” este disponibil pe DVD pentru cei care nu au fost la cinema când a rulat, însă filmul tău “Closer to the Moon” din 2014, cu toate că are în rolurile principale vedete precum Vera Farmiga sau Mark Strong continuă după cinci ani să lipsească cu desăvârşire. Poţi să îmi spui de ce?

Nu. Trebuie întrebat Bobby Păunescu. Cred că Bobby Păunescu şi Mandragora Movies, producătorul de partea română a filmului, ar putea avea buna inspiraţie să editeze DVD-ul şi să-l lanseze pe piaţă, căci sunt convins că ar suscita interes. Există şi mult material pentru posibile bonusuri: interviuri cu vedetele din rolurile principale, filmări pentru making of, deleted scenes, etc. Un DVD e un martor al trecerii unui film prin lume, într-un moment în care se lucrează din ce în ce mai rar pe peliculă iar stocarea digitală a informaţiei evoluează atât de rapid încât, de la un an la altul, trebuie să-ţi readaptezi tehnologia.

Revenim în final la teatru. Acum, după atâta timp petrecut departe de scenă şi o carieră asociată în primul rând cu filmul, ai revenit la dragostea ta din anii ‘80. Cum defineşti şi te defineşte experienţa trăită cu “Papagalul mut”?

Este oarecum epuizantă psihic pentru că, la un film, odată “copilul” adus pe lume şi învăţat să meargă, îl laşi să zburde şi el zburdă. Cumva, în timp, dispare spaima că s-ar putea împiedica, cădea, lovi, juli. Singurul accident posibil ar fi o calitate tehnică deficitară a proiecţiei într-o sală sau alta, dar ce-ai pus tu acolo, pe ecran, e bun pus şi aia rămâne. Dar când îmi urmăresc din sala de teatru spectacolul acesta, aflat abia la primii paşi după premieră, mă simt de multe ori în pragul infarctului. Fiecare imperfecţiune sau bâlbâială tehnică mă panichează, şi asta nu pentru că aş fi eu un perfecţionist compulsiv, ci pentru că, deşi nedetectată de public, ea poate declanşa oricând un lanţ de greşeli ce s-ar putea transmite de la un compartiment la altul (montarea aceasta presupunând o coordonare perfectă între actori, tehnica scenică, lumini şi sunet); fiecare reprezentaţie mi se revelează ca diferită de cea precedentă, defecţiunile sunt mereu prezente şi mereu altele, iar asta îmi induce o stare de insecuritate permanentă. Sigur că aplauzele de final la un spectacol de teatru sunt mai emoţionante decât ce se întâmplă într-o sală de cinema, mai ales într-una de mall, la sfârşitul unei proiecţii de film, dar, în acelaşi timp, mai e ceva... Repetiţiile la teatru sunt solicitante pentru mine ca regizor, fiindcă de la prima lectură până la premieră trec câteva luni de zile; progresul se instalează lent şi insidios, nu-l simţi, nu devine palpabil decât arareori, iar eu sunt un tip nerăbdător şi ahtiat să-mi văd gândirea materializată cât mai rapid. La sfârşitul unei zile de filmare am invariabil sentimentul unei mici victorii: am fost pe front, în linia întâi, am scăpat cu viaţă, m-am încadrat în timp, n-am depăşit bugetul, materialul filmat e pus bine la păstrare în cutii. Mâine o luăm de la capăt. În lunile de montaj şi post-producţie, în care lucrez cu elementele filmului ca la un joc de lego, treptat, eventualele greşeli sau inabilităţi din perioada filmării nu-mi mai sar în ochi, mă obişnuiesc cu ele. Dezvolt involuntar o formă de auto-mulţumire faţă de obiectul muncii mele. Mă simt din ce în ce mai confortabil cu propriul meu, film, mai ales în faza finală a producţiei. În teatru, la ultimele repetiţii, la repetiţiile generale, abia acolo îmi apare cu claritate tot ce nu e încă împlinit sau bine realizat sau cât de cât profesionist pus în pagină şi... mă doare fizic, pentru că ştiu cât de dificil e să mai repari ceva – timpul presează uluitor de mult în acele zile, premiera bate la uşă – şi exact finalul experienţei, care ar trebui să fie o încununare a eforturilor tuturor, mă face să mă simt stresat şi neputincios.

Ajungem astfel să închidem cercul revenind la temele de reflecţie oferite de piesa ta ce înglobează, cred eu, destule elemente introspective ale autorului său...

Probabil cea mai importantă întrebare pusă de text şi de spectacol este ‘în ce mod te poziţionezi faţă de propria ta viaţă: responsabil sau iresponsabil?’ şi este una din întrebările pe care mi le pun în fiecare zi, căci răspunsul nu e atât de la îndemână precum pare. Nu întotdeauna plasarea serioasă şi responsabilă îţi aduce un plus, există momente, etape de parcurs, în care e bine să te joci, să nu te iei în serios, să flirtezi cu frivolul. Raportul, chimia dintre responsabilitate şi iresponsabilitate este o problemă care, dacă e bine gestionată, poate să te plaseze în clubul restrâns al celor care n-au probleme cu depresia.

Îţi mulţumesc.

N.R.: Următoarele reprezentaţii cu piesa lui Nae Caranfil “Papagalul mut – Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat” sunt programate în serile de 21 şi 22 februarie ora 19.00 la Sala Studio a Teatrului Naţional Bucureşti.

Interviul realizat de Ioan Big cu regizorul Nae Caranfil despre piesa „Papagalul mut – Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat”

credit foto: Florin Ghioca şi Adi Bulboacă