Există de când e lumea lume, o diferență calitativă, dar și cantitativă în ceea ce privește socoteala de acasă, cea care nu se prea potrivește cu cea din târg. A expune lumii idei, este o îndrăzneală care nu face excepție. Într-o plajă împânzită de voci cu drepturi, opinii personalizate, de grup sau răzlețe, singuratice, a spune un adevăr nemaiauzit poate fi un act de curaj. Dar și de ciudată defăimare.
Drept urmare, noi, cei care facem asta, ne asumăm un risc, dar și o plăcere teribilă, un viciu nevinovat, de a scormoni în răbdarea publicului, dar și într-a noastră, personală. A formula o temă de maxim impact și interes, care să satisfacă atât necesitatea interioară a autorului cât și râvna publicului de a cunoaște, a ști, sau măcar de a savura, ar putea fi adesea o provocare.
Așa că stați să vă povestesc ce am văzut recent la CLUJ. Glumesc, nu o să fac asta, deși v-am făcut curioși, nu-i așa? Ei bine, am să vă povestesc în schimb o mică istorioară: Un discipol a auzit că pe vârful unui înalt munte trăiește cel mai înțelept guru, așa că pornește la drum, străbate orașe și sate, până ce ajunge sus. Urcă o pantă incredibil de abruptă, cade și se ridică, într-un final ajunge, obosit.
Se așează lângă guru, în lotus, și zice: -O, înțeleptule guru, am venit la tine să te întreb care e secretul vieții. – A, da, secretul vieții, păi secretul vieții e o ceașcă de ceai. – O ceașcă de ceai?? întreabă iritat călătorul. Am bătut atâta drum până aici ca să aflu sensul vieții, iar tu spui că e o ceașcă de ceai? Guru ridică atunci din umeri și zice: -Ei, atunci poate că nu e o ceașcă de ceai…. Și nici acesta editorialul perfect al lunii. 🙂
Articol de Andreea R. Hosu; facebook.com/andreea7osu
