POVEŞTI DIN BUCUREŞTI | Despre dragoste cu ADA GALEŞ & ŞTEFAN IANCU

Un cuplu adorabil pe care l-am întâlnit zilele trecute într-un restaurant din Bucureşti, un cuplu de tineri frumoşi care se iubesc sincer şi care nu se feresc să îşi arate ataşamentul faţă de celălalt.

Nimic ieşit din comun la prima vedere dacă n-am şti că protagoniştii poveştii noastre sunt doi dintre cei mai talentaţi actori din tânăra gardă, fiecare dintre ei ajuns ultracunoscut printre iubitorii filmului şi teatrului de calitate prin valoarea performanţelor lor interpretative.

Ada Galeş a câştigat Premiul UNITER pentru debut în 2016 şi o puteţi vedea acum, de exemplu, pe scena TNB în “Pădurea spânzuraţilor” montată de Radu Afrim, în producţia WonderTheatre “Cum să distrugi o piesă” de la Grand Cinema & More, sau pe marele ecran în drama “Un om la locul lui”, lungmetrajul lui Hadrian Marcu, iar iubitul ei, Ştefan Iancu, a primit Premiul Gopo anul trecut pentru ‘tânără speranţă’ în urma rolului din excepţionalul “Un pas în urma serafimilor” al lui Daniel Sandu şi, în afara prezenţelor constante în teatru, va putea fi văzut în curând în noul serial produs de Pro TV, “Vlad”.

Dincolo de sentimentele care îi unesc şi de harul care îi aduce uneori împreună inclusiv pe scenă (vezi “Despre tandreţe” la Teatrul Dramaturgilor Români), cuplul mai are însă şi o altă particularitate... Ada este mai în vârstă decât Ştefan cu şase ani. Ca atare, în ajunul Valentine’s Day, un dialog cu ei despre meandrele iubirii adevărate şi despre fundaţia relaţiilor emoţionale perene nu putea fi decât unul cu totul aparte, lipsit completamente de ‘siropul’ artificial cu aromă de ipocrizie confecţionat din clişeele şi stereotipurile uzuale.

Întrebare standard din ‘abecedarul’ dragostei: cum v-aţi cunoscut?

Ada: E o poveste destul de amuzantă căci nu ştim exact când ne-am văzut prima oară. Eu sunt trainer la festivaluri de teatru de adolescenţi şi, cu toate că nu-mi mai amintesc dacă am ajuns să lucrez chiar cu trupa lui, ştiu sigur că am colaborat cu unii dintre colegii săi, şi într-un asemenea context probabil că l-am văzut şi pe el. Eu eram prietenă foarte apropiată a câtorva dintre colegii lui din trupa de teatru şi urma să îi pregătesc pentru admitere... dar nu pe el.

Ştefan: Iniţial, eu voiam să mă pregătesc singur pentru că îmi spuneam că n-am nevoie să mă pregătească nimeni şi, după aceea, nu mai ştiu nici eu exact cum a fost...
Ada: Dupa aceea, într-o seară, fiind cu aceşti prieteni de vârsta lui şi care sunt acum colegii lui la facultate, aceştia mi-au spus: ‘Hai cu noi la un majorat’. ‘La un majorat? Ce să fac eu acolo? N-am mai fost la un majorat de când eu aveam 18 ani!’
Ştefan: La acel majorat eram şi eu pentru că era al unui prieten foarte bun. Oarecum vag, ştiam de existenţa celuilalt, dacă ne-am fi întâlnit pe stradă ne-am fi salutat, dar nu mai mult de-atât.
Ada: Culmea, eu filmasem cu Bogdan [fratele lui Ştefan, Bogdan Iancu - actualmente protagonistul lui “Oh, Ramona!” - a jucat alături de Ada în co-producţia “In Blue”, lansat în 2017 – n.r.] înainte să îl cunosc pe Ştefan, dar am ajuns la acel majorat unde eu n-aveam ce să caut pentru că eram prea ‘bătrână’ şi... ne-am pupat... total inopinat. Diferenţa între noi este de şase ani totuşi. Deci n-a fost deloc “Romeo şi Julieta”, căci după aia mi-am zis ‘Vai, ce-am făcut? M-am pupat cu un băiat mai mic decât mine!’, eu am avut remuşcări, să nu-i frâng inima, dar el s-a simţit atacat în orgoliu şi n-a vorbit cu mine o perioadă. După câteva luni, l-am întrebat ‘Totuşi, nu vrei să să te pregăteşti şi tu cu mine?’.
Ştefan: Ăsta era un pretext, că ştia că puteam să intru la facultate şi dacă mă pregăteam singur... dar voia ea să mă ‘ajute’.
Ada: A durat mai mult de şase luni de când ne-am pupat prima oară până când am decis să fim împreună.
Ştefan: Şi-acum... e bine. Nu suntem adepţii lui “Romeo şi Julieta” deşi mie îmi place piesa.
Ada: A fost mult mai bine că n-a fost “Romeo şi Julieta” pentru că ajungând să ne vedem destul de des pentru pregătire am devenit prieteni, am ajuns să ne cunoaştem şi, până n-a intrat la facultate, nu s-a întâmplat nimic între noi... totuşi.

Trăim într-un prezent animat de pragmatism. Mai înseamnă ceva dragostea în societatea noastră?

Ştefan: Da. Eu nu am o aşa de mare filosofie dar cred că reprezintă un soi de confort şi de echilibru şi de stabilitate pe care am găsit-o şi pe care ea mi-o oferă, pe care nu o aveam înainte şi care mă face să fiu mai bun, nu neapărat în raport doar cu ea ci în general, în raport cu mine, cu facultatea, cu filmările, cu cei din jur, şi care m-a făcut cumva să evoluez. N-am o definiţie mai filosofică a dragostei. Te face să te trezeşti gândindu-te cum să faci ziua mai bună celuilalt, iar chestia asta, dacă există constant, şi pentru mine chiar există, mă motivează să vreau să fac şi mai multe lucuri, mă face să fiu mai activ.

Hmm... Ştefane, dar totuşi cum îţi manifeşti dragostea faţă de ea?

Ştefan: Dacă e să dau un exemplu, cel mai recent m-am ocupat să pun un termostat în casă şi să repar uşa de la un dulap. Ea a fost plecată din oraş şi îmi promisesem că atunci când se va întoarce îi voi face această surpriză.
Ada: Dar tu eşti o fiinţă foarte iubitoare. Termostatul nu e în relaţie cu mine, termostatul e în relaţie cu relaţia. Cum îţi manifeşti tu iubirea faţă de mine? Uite, vrei să îţi zic eu? Eşti cald şi afectuos şi atent, felul în care mă atingi sau felul în care îmi vorbeşti...
Ştefan: Aaa, asta era? Acum fără glumă, n-am spus asta pentru că mie mi se pare de la sine înţeles. E ciudat pentru că, vezi, n-am stat să mă gândesc la chestiile astea fiindcă mi se pare că sunt implicite într-o relaţie. Încercam să vorbesc de lucrurile care sunt pe lângă astea, pentru că astea mi se par ‘basic’.
Ada: Care ţi se mai par lucruri ‘basic’? Spune, că parcă suntem la terapie de cuplu... e bine. Lucruri ‘basic’... să mă înţelegi, să-mi spui că mă iubeşti. Ştefane, cumva te-ai emoţionat un pic?
Ştefan: Nu, dar stau să mă gândesc pentru că eu nu le etichetez aşa. La mine e mai simplu. Fac un gest de iubire pur şi simplu pentru că aşa îmi vine. Să spună Ada, că ea le are mai bine împărţite pe dosare.
Ada: El este mai emoţional. Încercăm să facem ce putem apropo de asta dar pentru mine este remarcabil că, deşi am cunoscut bărbaţi de toate vârstele, el are maturitate şi cea mai pregnantă capacitate de a se dezvolta pe care am întâlnit-o. Atâta timp cât înţelege ce e de făcut şi ce nu e de făcut, capacitatea lui de a se dezvolta şi de a se modifica este uluitoare, adică maturitatea lui poate că nu este vizibilă în vorbit dar în intimitate lucrurile sunt complet diferite, ceea ce este foarte important. Şi nu e vorba de mimetism ci de potenţialul lui care ajunge să se şi materializeze mai ales că, în general, suntem atraşi de potenţialul nematerializat al oamenilor, ne îndrăgostim prost şi atunci credem că are potenţial, dar acel potenţial e doar o speranţă a noastră pe care noi o vedem în celălalt. Pe mine mă interesează mult subiectul acesta şi pe lângă cursul cu adolescenţi aş vrea să încep un altul, pentru adulţi, un atelier de grup pe tema cum să avem relaţii personale mai bune. Eu chiar cred în capacitatea oamenilor de a avea relaţii mai bune şi că asta poate fi învăţată. Cu sute de ani în urmă oamenii se căsătoreau pentru a obţine statut social, pentru a face sex, pentru tot felul de alte beneficii care îi făceau să rămână împreună toată viaţa sau o perioadă cât de lungă posibil şi cred că erau excepţionale cazurile în care oamenii chiar se înţelegeau. Cred că e foarte greu acel ‘excepţional’ în societatea de astăzi când poţi să te desparţi foarte uşor, să divorţezi şi să mergi mai departe fără a-ţi pune întrebări legate de greşelile pe care le-ai făcut pentru a ajunge ca lucrurile să nu meargă, dar cred şi că putem să găsim feluri în care să muncim pentru relaţiile pe care le avem. Din punctul meu de vedere sigur că este util şi faptul că ne putem despărţi în momentul în care suntem într-o relaţie defectuoasă dar cred că în acelaşi timp putem învăţa cum să avem relaţii sănătoase.

Cât este o relaţie influenţată de evoluţia mediului în care trăim? Vedem îndrăgostiţi care se întâlnesc şi în loc să comunice stau fiecare cu ochii lipiţi de ecranul propriului telefon...

Ada: Asta nu e deloc problema relaţiei ci e o problemă a dependenţelor pe care le avem. O problemă a relaţiei este necomunicarea şi faptul că nu ştim să comunicăm unul cu celălalt, că n-avem limite şi că nu ştim să ne impunem nouă că... n-avem voie, de exemplu, să stăm pe telefon la masă. Asta nu e o constrângere. E mult mai uşor să tindem să avem o dependenţă, e mult mai uşor să scăpăm în dependenţa de telefon decât să zicem ‘n-avem voie să stăm pe telefon’, chiar dacă asta nu înseamnă că îţi îngrădeşti ‘eu’-ul cum am putea crede... fac ce vreau eu şi tu mă îngrădeşti în a face ce vreau. Nu. Sunt doar nişte reguli pe care trebuie să le avem pentru a putea convieţui mai bine.

Ce relevanţă are Valentine’s Day pentru voi?

Ştefan: Prea puţină. Pentru noi rămâne doar ceva vag, o idee. Ne aducem doar aminte că există Valentine’s Day. Anul trecut eram la Florenţa dar a fost o pură întâmplare căci am avut patru zile în care nu repetam şi am fugit împreună acolo dar nu pentru că era Valentine’s Day. S-a nimerit să fie într-una din acele zile dar n-am făcut nimic special. Altfel, maximum de ce se poate întâmpla este să ieşim în oraş.
Ada: Deci nu putem spune că în mod romantic ne-am cumpărat amândoi biletele de avion şi ne-am dus la Florenţa de Valentine’s Day. Altfel, mie mi se pare frumoasă o celebrare a iubirii dar nu cred că e nevoie de partea consumeristă. Oamenii au nevoie de sărbătoare şi de ciclicitate însă componenta consumeristă datorită căreia suntem încurajaţi să cumpărăm cât mai multe chestii de Valentine’s Day nu prea îmi place.

Ada, care a fost cel mai matur lucru pe care l-a făcut Ştefan în relaţia voastră? Ştefane, care a fost cel mai copilăros lucru pe care l-a făcut Ada?

Ada: Cel mai matur? Este... un comportament sănătos pe care Ştefan îl are, capacitatea lui de a nu deveni fatalist chiar când există un conflict, de a nu exagera, de a rămâne prezent, o capacitate care nu e dezvoltată, precum în cazul meu, cu foarte multă muncă, din cărţi şi terapie. La el s-a dezvoltat natural. Capacitatea de a se pune la îndoială şi de a se dezvolta mi se pare unul dintre cele mai mature lucruri pe care le poate arăta. Nu are nicio problemă în a observa dacă ceva funcţionează sau nu şi a fi sincer în legătură cu asta. Inclusiv această sinceritate, inclusiv cu el însuşi, mi se pare un lucru foarte matur.
Ştefan: Vezi, în momentul în care avem conversaţii despre acest tip de subiecte, ea ştie cumva ce avem de făcut pentru a rezolva o anume situaţie, şi de asta mie mi-e mai greu să vorbesc despre ea ca fiind copilăroasă... Mai exagerează uneori pentru că, de exemplu, vorbea de fatalism dar ea însăşi este într-o oarecare măsură fatalistă şi chiar când se întâmplă o chestie mai micuţă, pentru ea parcă ar fi în secunda aia sfârşitul lumii. Are impresia că ar fi ceva mai grav decât este de fapt dar imediat se redresează. Ori asta mă surprinde şi pe mine la ea, că reuşeşte pe de-o parte să fie atât de matură emoţional şi pe de alta, cu toate că ajunge să conştientizeze anumite lucruri, continuă să exagereze.
Ada: Da, dar pot să-ţi explic fatalismul meu. Vrei să ţi-l explic? Mecanismul fatalismului este că, în momentul în care există o problemă, creierul meu se sperie că ar putea să fie mai rănit decât e în momentul acela şi atunci exagerează. E o schemă a durerii care se instaurează. Dar altfel, mă alint, întârzii, îmi ia mult să mă îmbrac, îl dădăcesc mult cu mâncatul... astea nu sunt lucruri copilăreşti?
Ştefan: Da, dar asta e o dovadă de afecţiune şi de iubire, că vrei să ştii dacă n-o să mor de foame în ziua respectivă. E îngrijorată că sunt cam slăbuţ şi de-asta mi-a făcut chiar şi abonament la sală. Te alinţi, da, dar eu o văd ca pe o chestie drăguţă. Eu când mă gândesc la ceva copilăresc mă gândesc automat la ceva ce... n-ar trebui să fie, asta poate pentru că termenul ‘copilăresc’ mi-a fost impregnat ca fiind ceva peiorativ. Faptul că exagerezi poate să fie copilăros dar faptul că te mai alinţi dimineaţa nu e copilăros, ci e ceva frumos.

În ce măsură dragostea înseamnă şi... frică? De ce ţi-ar putea fi teamă de dragoste?

Ştefan: În momentul în care devii vulnerabil ataşându-te de cineva, există automat şi frica de abandon care este întipărită pentru că, probabil, ţi s-a întâmplat la un moment dat ca o persoană de care te-ai ataşat într-o anumită conjunctură să dispară din viaţa ta. Altfel, nu cred că poate exista o frică în dragoste. Bineînţeles, poţi să ai la început frica de a nu fi rănit însă este rezolvabilă în momentul în care celălalt te asigură şi îţi confirmă constant că nu o să ţi se întâmple nimic şi că totul e bine.
Ada: Pentru mine frica şi dragostea sunt două lucruri care nu merg împreună. Pentru mine orice relaţie care începe cu anxietate înseamnă că undeva, în inconştient şi în subconştient, eu percep ceva din celălalt ce e familiar ori în general ceea ce ne e familiar e tocmai suferinţa. Cu toţii am suferit în copilărie, cu toţii suntem traumatizaţi pentru că asta este ceea ce atinge cel mai tare inconştientul nostru. Emoţiile cele mai puternice sunt cele negative şi atunci, din experienţa mea şi din tot ce-am citit, în relaţiile emoţionale care încep astfel, printre care şi “îndrăgosteala”, percepută la rândul ei ca o anxietate, ar trebui să avem mai multă grijă pentru că nu sunt neapărat cele mai sănătoase. Cu siguranţă că, atâta vreme cât devenim nişte adulţi care nu ne-am vindecat şi n-am făcut nimic în sensul ăsta, ne poate fi frică de intimitate şi că vom mai fi răniţi aşa cum am mai fost... în principal de părinţi. Şi atunci e complicat să avem relaţii sănătoase pentru că ne vom pune în situaţia de a repeta scenariile pe care le-am mai trăit. Cât timp celălalt dintr-o relaţie este abuzator şi tu eşti victima înseamnă că şi tu faci ceva ca el să continue să fie abuzator pentru tine. Sigur că nu putem să degenerăm şi să spunem că violenţa domestică nu există, dimpotrivă, dar întotdeauna ar trebui să fiu capabil ca individ să mă uit la această ciclicitate şi la ce fac eu în acest tip de situaţii. Anxietatea cu care porneşti tu într-o relaţie nu este treaba celuilalt, care nu poate decât să observe, căci este numai responsabilitatea ta ca s-o rezolvi.

Drama “Un om la locul lui” (Hadrian Marcu) – Laura, sotia inselata gravida; Premiul UNITER pentru debut 2016; “Padurea spanzuratilor” (Radu Afrim) – Taranca Marta; “UFO” (Bobi Pricop) – Emily Wenser; “Romeo si Julieta” (Yuri Kordonsky) – Hero; Indie (Wonder Theatre): “Cum sa distrugi o piesa” (George Dogaru)

Interviu realizat de IOAN BIG, Publisher Zile şi Nopţi