POVEŞTI DIN BUCUREŞTI | “BUCUREŞTI! JE T’AIME”: Din culisele unui spectacol de circ

 “BUCUREŞTI! JE T’AIME”: Din culisele unui spectacol de circ [Dialog cu Bogdan Stanoevici şi Sanda Ladoşi]

Despre Sanda Ladoşi e suficient să ne amintim de premiile pe care le-a câştigat în mod constant ca interpretă de muzică uşoară în anii ’90 în cadrul Festivalului de la Mamaia, iar pe Bogdan Stanoevici generaţii diferite l-au cunoscut datorită prezenţei în grupul Song sau prin intermediul marelui ecran prin rolurile din “Melodii la Costineşti”, comedia din 1983, “Sania albastră” din ’87 cu Aura Urziceanu, şi până la mai recentul “Cel ales” din 2015 al lui Cristian Comeagă, dar mulţi ignoră zecile de filme, producţii TV şi apariţii în teatru ale sale din anii cât a profesat în Franţa. Fiecare dintre ei a fost hărăzit cu talent artistic, confirmat de succesele unor cariere care au lăsat în memoria publicului amintiri greu de şters, însă aproape toţi am ridicat miraţi o sprânceană când au acceptat să formeze un tandem profesional în afara zonei lor de ‘acoperire’ şi să preia managementul Circului Globus, actualul Circ Metropolitan Bucureşti. Ce ar fi putut aduce nou această echipă neconvenţională şi ce ar mai fi putut salva dintr-o instituţie aproape căzută în uitare, subiect de scandaluri şi polemici non-artistice complet lipsite de interes pentru bucureşteni? Atras de ineditul unui titlu de spectacol, “Bucureşti! Je t’aime”, aparent imposibil de împăcat cu ideea mea legată de circul tradiţional, în căutare de experienţe noi şi intrigat de faptul că se joacă foarte rar, cam o dată pe lună, am răspuns declaraţiei de dragoste ‘metropolitane’ afişate pe site şi m-am înfipt în scaunul de spectator pregătit să o văd cel mult pe Măria cu altă pălărie. Primele minute m-au făcut să mă simt prost... de ce nu-mi spune şi mie cineva că există astfel de SPECTACOLE (majusculele sunt perfect justificate) în Bucureşti şi ajung să le descopăr din întâmplare?... iar următoarele m-au făcut să pendulez între entuziasm şi uimire copilărească. Fără a intra inutil în detaliile acestui Musical original şi surprinzător de coerent asamblat ca montare scenică cu implicarea a multor zeci de performeri, “Bucureşti! Je t’aime” mi s-a relevat ca o bornă demolatoare a propriilor prejudecăţi legate de circul românesc contemporan. Iar tandemul de care vorbeam la început este în mod devident un catalizator al acestei schimbări radicale din moment ce ambii sunt jucători activi... în manej şi deasupra lui. Căci să o vezi pe Sanda Ladoşi, mamă a doi copii, neasigurată, făcând acrobaţii aeriene sub cupolă în timp ce cântă live fără ca efortul să îi afecteze vocea, este cu siguranţă memorabil. Sau să îi simţi privirea scrutătoare a lui Bogdan Stanoevici-managerul aţintită permanent asupra colegilor, ascunsă însă de zâmbetul de pe chipul simpatic al lui Bogdan Stanoevici-actorul din rolul principal. Ce secrete sunt ascunse departe de bucureşteni în culisele circului la “Bucureşti! Je t’aime”? Trebuia să aflu, ca să vă pot îndemna apoi să mergeţi cu încredere şi voi la circ...

“Bucureşti! Je t’aime”, un spectacol încă neanunţat oficial ca premieră şi care apare foarte rar, cel puţin pentru moment, în programul Circului Metropolitan. În ce stadiu se află?

B.S.: După experienţa mea de 22 de ani trăiţi în Franţa, timp în care am lucrat în domeniul meu, pentru că am avut şansa să pot lucra ca actor, să îmi câştig salariul din meseria mea, am învăţat un lucru care este foarte util şi anume că, înainte de a da premiera, se fac o serie de spectacole, repetiţii generale cu public, cu invitaţi, că există apoi un spectacol numit ‘la couturiere’ pentru tot ce înseamnă echipa care a participat la realizarea sa, pe de-o parte pentru ca spectacolul să se rodeze la public şi pe de alta ca cei ce l-au conceput să ajusteze anumite lucruri. Noi am constatat de exemplu, după primele două reprezentaţii, că anumite lucruri nu funcţionau, anumite tablouri sau momente din tablouri nu erau foarte potrivite şi atunci am reînceput repetiţiile pentru a pune la punct aceste lucruri iar ultimul spectacol pe care l-am avut, cel din 26 ianuarie, a fost forma aproape finală... pentru că am mai constatat şi de data asta mici probleme legate de text, de anumite replici, fiindcă genul acesta de spectacol, făcut la circ, e foarte complicat şi complex. Jucăm la 360°, nefiind acelaşi lucru ca într-o sală a l’italienne de teatru clasic şi nici chiar elisabetană. Pe de altă parte, spaţiul este foarte mare, distanţa dintre centrul scenei - deci artiştii care sunt în mijlocul acesteia - şi ultimul rând este mare. Şi atunci tot ce se întâmplă în arenă trebuie să fie în aşa fel pus în valoare prin lumină, prin costume, dar şi prin sunet şi prin replică încât să poată fi egal recepţionat de toţi spectatorii. Noi nu avem regizori obişnuiţi să facă spectacol de circ pentru că nu există, nu se face nici în şcoală aşa ceva, iar încercările pe care le-au făcut unii şi alţii au fost, fiecare în funcţie de cât putea, un fel de montaj de momente de circ cu momente de comedie, momente cu actori sau cântăreţi, ş.a.m.d. Deci noi ne creăm posibilitatea să rodăm spectacolul înainte de a scoate premiera oficială, iar ăsta e un lucru pe care spuneam că l-am învăţat în Franţa, unde se mergea chiar mai departe, în teatru desigur căci în circ nu ar fi posibil, spectacolele care urmau să fie jucate la Paris plecând prin ţară, în diferite oraşe, într-un soi de mic turneu în care se rodau înainte de premiera de la Paris. Cu circul e ceva mai greu fiindcă ar trebui să deplasăm o sută şi ceva de oameni plus echipamentul tehnic, deci am preferat să adopt această metodă, a repetiţiilor generale cu public şi o avanpremieră. Altfel, ele sunt spectacole normale, cu bilete vândute şi invitaţi, dar bucătăria internă o ştim doar noi şi ne ocupăm de ea ca să o adaptăm după aşteptările publicului.

Bogdan, ce te-a atras în mod deosebit în calitate de manager al Circului la ideea lui “Bucureşti! Je t’aime” căci putea să fie orice altă temă cu potenţial de entertainment?

B.S.: Sigur că da, doar că mi-am dorit ca acest spectacol, pe care l-am pregătit anul trecut, să fie integrat în seria de evenimente dedicate Centenarului şi dată fiind legătura istorică, nu numai culturală dar şi politică, între România şi Franţa, mai ales în perioada Marii Uniri din 1918, Franţa fiind foarte prezentă şi susţinând unirea României Mari, m-am jucat cu cele două noţiuni, de limbă română şi de limbă franceză, deci nu “Bucharest, je t’aime” şi nici “Bucureşti, te iubesc”. “Bucureşti! Je t’aime” e tocmai ca un semn, un clin d’oeil cum zic francezii, către ţara mea şi către ţara lor care, în 1918, au fost apropiate pentru acest mare eveniment. Este un spectacol muzical, 100% românesc, muzica este originală şi totul se cântă live. Acesta a fost unul dintre criteriile pe care ne bazăm şi pe care l-am cerut împreună cu Sanda Ladoşi, pentru că este pe zona sa, ea fiind Director Artistic al instituţiei. Cu ea am stabilit ca spectacolele muzicale pe care le facem aici să fie doar live, doar că aici am mers şi mai departe şi avem inclusiv orchestră live. Nu vom putea folosi întotdeauna orchestra dar interpretarea muzicală live este obligatorie, de unde şi dificultatea de a găsi acei actori care pot să fie şi cântăreţi sau invers.

Ascultându-te, totul pare foarte simplu numai că nu cred că asta e realitatea. Chiar dacă embrionul ideii exista şi muzica românească există şi ea sau poate fi compusă, totuşi trebuie ca rezultatul să fie o poveste coerentă, şi atunci te întreb... de ce Zaraza?

B.S.: Zaraza a fost ideea mea iar scenariul a fost scris de Ana Maria Nistor plecând de la o poveste veche de când e lumea, cea în care un băiat iubea o fată şi părinţii nu erau de acord sau un bărbat iubea o femeie şi cei din jur se opuneau. Sigur că, dintre toţi cei care au spus această poveste, unul singur a scris “Romeo şi Julieta”. Deci nu-i nimic nou sub soare şi, ca atare, am plecat de la ideea iubirii dintre un el şi o ea şi, apropo de această legătură cu Franţa, el este un jurnalist francez iar ea o solistă de muzică uşoară care este starul unui cabaret de lux... cum era pe vremuri Grand Hôtel du Boulevard [de pe Bd. Regina Elisabeta – n.r.]. De aici a plecat scriitura iar apoi ideea Anei Maria Nistor a fost ca jurnalistul francez să vrea să găsească acea comoară românească care se ascunde în muzica şi în viaţa românilor. Atunci m-am gândit la un element reprezentativ pentru perioada interbelică deoarece acest spectacol pleacă de acolo, este un omagiu adus Bucureştiului interbelic dar transpus în prezent prin legătura peste timp între ‘Micul Paris’ din acea perioadă şi Bucureştiul de astăzi. Ca în filmul “Moulin Rouge!” [oscarizatul Musical al lui Baz Luhrmann din 2001 – n.r.], păstrând proporţiile, şi în cazul nostru pretextul este undeva în trecut şi pe el se dezvoltă povestea, şi de aceea am căutat să găsesc acel ‘ceva’ care, prin simpla enunţare, să-mi vorbească despre epoca respectivă. Zaraza mi s-a părut cea mai potrivită alegere ca imagine a femeii românce aşa cum şi-o închipuie jurnalistul francez, mai ales că “Zaraza”, culmea, nu este o piesă originală românească ci este o piesă spaniolă care, după traducerea în română, a fost pur şi simplu adoptată în întregime. Căutarea Zarazei de către Jean prin oraş ne oferă pretextul să vorbim în spectacol despre locurile emblematice ale Bucureştiului interbelic...

Având o poveste nesurprinzătoare plasată într-un context temporal frecvent folosit de teatrul de revistă, exista riscul ca, în forma sa finală, spectacolul să rămână în trena celor prăfuite şi sărăcăcioase atât creativ cât şi ca anvergură, care, din păcate, sunt încă propuse deseori publicului bucureştean. Nu e cazul lui “Bucureşti! Je t’aime” care se relevă a fi un show conceput foarte modern şi concretizat fastuos prin scenografia bazată pe video mapping şi momentele de coregrafie corelate cu design-ul exuberant al costumelor...

B.S.: Într-adevăr, dacă ar fi să alegem momentul de pur cabaret pe care îl vedem la “Constantin Tănase”, la Circ sau la Teatrul Naţional - pentru că au fost fel de fel de încercări, reuşite de altfel - este fundamental acelaşi lucru dar, în cazul nostru, spaţiul diferă, contextul diferă şi modul în care este pus în pagină, deci pus în scenă. Evident că pe orice altă scenă, mai puţin aici la noi, totul este mult mai restrâns din cauza spaţiului. Noi având acest spaţiu foarte mare ne permitem să avem foarte mulţi dansatori, să avem costume impresionante, care să nu se sufoce între ele, să se poată vedea şi să umple acest spaţiu cu un diametru de 14 metri, pentru a nu părea sărac sau improvizat. Iar coregrafia a fost adaptată la acest spaţiu rotund... alt lucru care nu este deloc uşor. Cei doi coregrafi, Bebe Şuşu şi Alexandra Bălăşoiu şi-au partajat momentele în sensul că există momente de dans contemporan, extrem de actual, gândite de Alexandra Bălăşoiu şi elementele de dans de cabaret unde Bebe Şuşu are o experienţă vastă şi de mult demonstrată din punct de vedere al calităţii produselor lui coregrafice, dar care, aşa cum spuneai, nu a rămas acolo, în anii aceia, ci a venit în timpul nostru. Asta era într-adevăr important pentru că altfel, a face încă un spectacol despre muzica de-atunci şi despre Bucureştiul interbelic, nu cred că mai interesează pe cineva. El rămâne pretextul de la care am plecat dar această poveste este adusă în timpul nostru şi de asta ceea ce se vede aici la noi e greu de comparat cu alte spectacole de gen, oricât de bune ar fi acelea, pentru simplul motiv că există acest enorm spaţiu care trebuie umplut într-un anume fel. Pentru că fiecare spectator are dreptul să vadă acelaşi lucru şi dacă la scena a l’italienne e foarte simplu căci are toţi artiştii cu faţa la el, în cazul circului totul trebuie conceput într-o altă cheie, în care nu există un ax cum se întâmplă în teatrul clasic. E un atuu al nostru şi aici intervine măiestria coregrafilor de a plasa optim dansatoarele si dansatorii în spaţiul acesta. Aşa cum au spus-o foarte frumos mulţi oameni la adresa noastră, a tuturor, fiindcă suntem aici ca o uzină care concepe spectacole, este o mândrie că şi la Bucureşti avem asemenea spectacole cum ei au văzut doar la Paris, Londra, la New York sau la Las Vegas. Şi eu am văzut toate aceste lucruri şi, cu toate că nu ştiu dacă suntem peste ei pentru că e vorba despre valoarea intrinsecă a produsului, într-adevăr, “Bucureşti! Je t’aime” poate să fie oricând prezentat în orice sală din lume şi să suscite acelaşi entuziasm pe care îl provoacă aici la noi, la fel cum o fac Cirque du Soleil în Las Vegas sau spectacolele de la Lido din Paris. Fără niciun fel de jenă spun că suntem alături de oricare din marile spectacole ale lumii. De altfel, Circul a devenit nu numai un loc inconturnabil în spaţiul cultural bucureştean ci şi o instituţie de cultură la nivelul celor mai importante şi valoroase instituţii din Europa şi din lume. Asta este o evidenţă şi nu pentru că suntem noi, împreună cu Sanda şi cu toată echipa din spatele nostru, ci pentru că aşa este. Mă uit cu ochii spectatorului şi, deşi am văzut “Alice în Ţara Minunilor” de zeci de ori şi îl cunosc pe-dinafară, în continuare sunt emoţionat şi fascinat de ceea ce văd.

Sanda, în cazul tău încep cu o întrebare personală: cum de te-ai decis să ieşi din nou în lumina reflectoarelor şi încă într-un mod care, privit din perspectiva spectatorului, pare aproape... sinucigaş? Să cânţi neasigurată în timp ce faci cu aparentă nonşalanţă acrobaţii la câţiva metri deasupra manejului, hmm...

S.L.: Motive de sinucidere n-aş avea pentru că am doi copii de crescut deci e evident că am o responsabilitate faţă de ei... Sincer, nu pot spune că mi-am propus aşa ceva şi e clar că totul s-a legat în contextul existenţei mele la circ. A fost o decizie poate nebunească dar eu cred că întotdeauna am ştiut să păstrez un echilibru şi un bun simţ în tot ceea ce am făcut şi niciodată nu am făcut mai mult decât ştiam cu siguranţă că pot controla, deci eu - acum iertaţi-mi ‘modestia’, mai ales că Bogdan n-a vrut să mă lase sa fac acest moment - eu ştiam că sunt capabilă să îl fac. Eu am făcut foarte mult sport de performanţă de-a lungul anilor şi, până să apară copiii, exact aşa cum făceam muzică făceam şi sport, mai ales că îmi permitea şi constituţia, şi îmi permitea şi rezistenţa. E adevărat că mult timp am stat acasă şi n-am mai lucrat cum lucram înainte dar, pe de altă parte, pot să spun că, cel puţin dintr-un anumit punct de vedere, m-am odihnit şi am venit astfel cu forţe proaspete. Eram oarecum sigură că pot să duc asta dar n-am făcut-o totuşi până n-am cerut părerea unui specialist, mai exact persoana care m-a pregătit şi care e om de circ. Până la urmă am zis să încercăm fiindcă n-avem nimic de pierdut şi a trebuit coordonată foarte bine mişcarea cu a cânta acolo sus, a-ţi păstra suflul, a nu se auzi cum gâfâi fiindcă eu de fapt acolo fac un efort considerabil. Apropo de asta, o comparaţie: există o artistă, o acrobată, la Cirque du Soleil, care face relativ ce fac eu, dar acolo se simte că ea face efort pentru că i se aude gâfâitul în cântat. Eu am vrut ca la mine să nu se audă. Vara alerg, fac foarte multe stadioane şi ani de zile de sport mă ajută azi în ceea ce fac acum, eu neştiind vreodată că o sa fiu atârnată în cer. Pur şi simplu, cred că a trebuit să fac asta. Ca şi Bogdan, eu cred că nimic nu e întâmplător.

Tu ai avut cuvântul decisiv în realizarea muzicii şi apoi în ceea ce priveşte castingul de interpreţi. Cum i-ai selecţionat?

S.L.: Cred că rolul meu aici e unul foarte amuzant, cel de... echilibru. Sunt singura care, în momentele de tensiune, am o linişte care enervează cred pe toată lumea pentru că sunt ca într-o aură de lumină... eu văd foarte clar proiectul. Nu ştiu, n-am niciun fel de dar special, însă mie proiectul îmi este limpede încă de la început...

B.S.: Şi e singura care, atunci când eu sunt în furii maxime, îndrăzneşte să vorbească cu mine pentru că ştie că o s-o ascult şi că voi ţine cont de ceea ce îmi spune. S.L.: Am şi momente de nelinişte, puţine, dar simt când lucrul iese şi, în ceea ce priveşte proiectele pe care le-am creat până acum, am fost efectiv liniştită din momentul în care, fiecare pe felia lui, şi-a expus propunerea. Pentru că este evident că suntem parte dintr-o familie, atât în faţa cât şi în spatele scenei, şi asemenea producţii uriaşe nu se pot face fără ca fiecare să îşi aducă aportul. De-a lungul timpului am umblat foarte mult în străinătate, am văzut foarte multe spectacole, în sufletul meu şi în mintea mea mi le-am dorit pe scenele noastre, şi am visat să le facem şi noi pentru că ştiu că avem potenţial artistic. N-avem banii lor dar ştiu că putem şi noi să facem asta şi probabil că aceasta a fost una dintre şansele de a pune pe scenă ceea ce visam cândva. Ştiu că se poate, ştiu că românul este extraordinar de inventiv, ştiu că poate să facă din ceva bici şi... şi pocneşte, căci a făcut-o de nenumărate ori, a demonstrat-o în exterior şi atunci de ce să n-o facem la noi acasă?

Să îţi dau eu un răspuns posibil sub formă de întrebare... dar avem un public pregătit pentru asta ?

S.L.: Nu ştiu cât e de pregătit. Poate că asta e menirea noastră, să-l educăm în sensul acesta. Trebuie să le dăm alternative pentru că dacă ei se vor raporta numai la ceea ce văd la televizor este clar că soarta noastră spre imbecilizare este pecetluită şi atunci datoria noastră este aceea de a oferi publicului alternativa unui alt fel de spectacole decât cele pe care le găseşte în mod obişnuit.

B.S.: Este o întrebare pe care noi ne-o punem în fiecare zi şi este totodată principala noastră temă. Principala luptă pe care o ducem noi este cu mentalităţile desuete ale celor care, după cum spuneai şi tu Ioane la început, trec prin faţa circului şi îşi imaginează că a devenit mall sau mai ştiu eu ce altceva, doar pentru că nu mai sunt animale. Cu aceste mentalităţi trebuie să ne luptăm ca oamenii să înţeleagă că circul contemporan există şi nu s-a născut din cenuşa circului clasic ci pur şi simplu este o continuare a lui. Faptul că animalele nu mai există în circ e un lucru foarte bun. Singurele care au rămas sunt caii, câinii, a căror prezenţă am susţinut-o şi mi-a fost înţeleasă dorinţa în primul rând de doamna Primar General Gabriela Firea, cât şi de tot C.G.M.B., dat fiind că aceste animale fac parte din viaţa noastră. Şi, la aceste animale domestice, s-au alăturat papagalii exotici, printr-o propunere a unor deputaţi. Eu văd zilnic relaţia dintre cei care pregătesc numere ecvestre la noi şi animale. Ca şi Sanda, şi eu urc pe cal şi am intrat în scenă pe cal, iar relaţia e cu totul alta decât cum încearcă să o prezinte detractorii. Am fost printre ultimele circuri din lume care au renuntat la prezenta animalelor in arena, mai ales că tendinţa europeană este să se interzică animalele din toate spectacolele şi cred că pe bună dreptate. Eu de mic am avut o problemă cu animalele la circ. Ţin minte când mama m-a dus pentru prima oară la circ, aici, la circul nostru, nu mai ştiu dacă aveam 4 sau 5 ani, şi am văzut un elefant ce avea ochii umezi, am început să plâng fiindcă ‘plângea’ elefantul şi degeaba a încercat mama să-mi explice că aşa are elefantul ochii când eu nu înţelegeam cum poate fi pus animalul acela mare să stea pe bucata aia mică de lemn şi cât poate fi de chinuit. Asta a fost judecata mea de-atunci. Şi uite că Dumnezeu a vrut să mi se împlinească acel gând împotriva folosirii animalelor la circ şi să fiu eu cel care am fost numit la conducerea Circului exact în momentul în care animalele au fost interzise. Şi iată că... circul a murit, trăiască circul!

Bine, dar dacă circul se repoziţionează faţă de publicul său de ce ar mai veni copiii la circ? Nu sunt foarte sigur că aş face bine dacă mi-aş aduce copilul la cabaret...

B.S.: De aceea pe afiş apare “spectacol recomandat tinerilor între 14 şi 104 ani” pentru că, deşi nu este interzis copiilor, în mod clar nu este pentru copii. În proiectul meu de management există două direcţii, spectacolul de circ contemporan şi spectacolul muzical sau de music-hall, şi le avem pe amândouă fiindcă pentru copii avem “Alice în Ţara Minunilor” la care adulţii sunt la fel de fascinaţi ca şi cei mici, care nu mişcă timp de o oră şi jumătate, văzând că se poate totuşi face aşa ceva şi în România. Păstrând proporţiile, eu am făcut o comparaţie între Disneyland şi circ. Ce se întâmplă în Disneyland? În principiu, lucruri pentru copii... fără animale. Ce se întâmplă la circ? În principiu, tot lucruri pentru copii, dar atât la Disney cât şi la Circul nostru din Bucureşti adulţii îşi regăsesc bucuria şi plăcerea de a asista la un spectacol. Ce primează în zilele noastre? Imaginea, povestea. Suntem într-o epocă a tehnologiilor, pe care noi le folosim din plin căci avem sala de spectacole cea mai bine dotată tehnic din România şi vrem să valorificăm în plus şansa deloc neglijabilă că aparţinem unei mari structuri administrative care este Primăria Capitalei. Noi suntem subvenţionaţi, ca toate teatrele bucureştene, mai puţin Naţionalul şi Opera care aparţin de Ministerul Culturii, de Primăria Capitalei care este preocupată - după cum se vede - de partea culturală. Nimeni nu poate să nege acest lucru. E un mare atuu ca persoana sau instituţia care-ţi dă banii să nu te întrebe ‘dar de ce vrei aceşti bani?’ când ne facem toţi bugetele şi le prezentăm. Doamna Primar General nu mă întreabă pe mine ‘Stanoevici, da’ tu de ce vrei atâţia bani?’ deoarece ştie că dacă noi am cerut o anumită sumă de bani, am cerut-o în funcţie de ceea ce ştim că am cheltuit şi ce-am făcut cu banii ăia. Noi, ca toate instituţiile de cultură în general, nu rămânem niciodată cu bani în cont pe care să îi dăm înapoi. Noi folosim până la ultimul leu, pentru că ştim să ne gospodărim bugetul aprobat, pentru că ştim ce nevoi avem şi, din partea Primăriei, ei nu vor decât ca noi să facem spectacole pentru oameni. Din punctul ăsta de vedere avem această şansă şi de aceea am putut să dotăm sala şi putem să facem aceste spectacole care sunt impresionante şi care costă foarte mulţi bani. Sunt grele şi costisitoare.

Degeaba sala e genială, degeaba spectacolul e formidabil, dacă bucureşteanul nu ştie de existenţa lui.

B.S.: Ei, aici este o alta mare problemă cu care ne confruntăm dar, încet-încet, mentalităţile se schimbă pentru că toţi cei care vin aici, aduşi de prieteni sau fiindcă au văzut un spot la televizor sau pentru că au auzit de la altcineva, vin, văd şi pleacă entuziasmaţi şi transmit mai departe. Bouche-à-oreille, ‘din gură în gură’, este cea mai bună metodă pentru a împrăştia informaţia justă legată de faptul că nu numai că circul există dar ceea ce se întâmplă sub cupola circului nu se mai poate vedea nicăieri în ţara noastră, în nicio sală, nici la Teatrul Naţional din Bucureşti, nici la Opera din Cluj sau oriunde altundeva. Pentru că noi avem scenotehnica şi dotările necesare, artişti excepţionali, personal administrativ dedicat cauzei Artei Circului şi povestea. Pentru ca acum noi facem poveşti. Există un fir roşu pe marginea căruia se creează o lume. “Alice în Ţara Minunilor” la circ este cartea şi povestea pe care o ştim cu toţii dar care a fost adusă în spaţiul acesta iar spectacolul este absolut fabulos. Înainte am avut “Reveria” pe care îl vom mai scoate la public din când în când dar care, probabil, a fost un spectacol care a şocat şi care a venit prea devreme... apropo de mentalităţi. Mult prea devreme după circul tradiţional, el fiind primul nostru spectacol 100% de când am preluat noi conducerea, pentru care am adus o echipă din străinătate ce a colaborat cu artiştii noştri.

S.L.: Pentru mine continuă să rămână un semn de întrebare şi asta înseamnă că publicul bucureştean este complicat, ca să nu zic dificil. Pentru un spectacol Cirque du Soleil bucureşteanul este dispus să plătească un bilet de cinci sute de lei iar acesta îl dezamăgeşte profund, deoarece echipele care vin la noi nu sunt acelea la care se aşteaptă el sau probabil că producţiile sunt făcute pentru zona de est. Este o ciudăţenie în orice caz, faptul că pentru acel spectacol sunt săli pline timp de o săptămână cu acest preţ uriaş al biletelor în timp ce pentru spectacole excepţionale pe care le propune Circul Metropolitan încă ne punem semne de întrebare dacă să mergem sau nu, fără măcar să încercăm să vedem cum sunt. Pe de altă parte, şi noi învăţăm din mers meseria asta pentru că nimeni nu a făcut niciodată ceea ce facem noi, nici măcar noi, şi este un drum pe care păşim şi învăţăm, păşim şi învăţăm, pentru că, sincer, în clipa în care am ajuns aici, noi am încercat marea cu degetul, ăsta-i adevărul, într-un domeniu în care nimeni din cei cu care am colaborat n-a mai făcut nici el aşa ceva. Practic, noi toti ne-am iniţiat, în grup, în a face un tip de producţie care nu s-a mai creat în România, inclusiv pe zona managerială sau pe cea de a aduce la cunoştinţă, de a scoate în evidenţă acest tip de spectacol, şi atunci este clar că procesul cere timp şi modalităţi prin care semnalul să ajungă la public fiindcă noi, ca instituţie de stat, nu putem să ne facem reclamă precum o instituţie de cultură privată şi atunci trebuie să inovăm tot felul de variante prin care să ne facem cunoscuţi. Cum ne-am putea face cunoscuţi? Cel mai uşor mod este prin intermediul televiziunii doar că eu, ca instituţie de stat, nu am dreptul să cumpăr spaţiu de publicitate. Totul e complicat atâta vreme cât noi suntem o instituţie de stat, dar care trebuie să funcţioneze pe bază de management după modelul sistemului privat. Simplu în teorie, dar foarte greu de aplicat în practică. Iar mentalitatea nu se schimbă de pe o zi pe alta şi noi suntem conştienţi că asta se face cu timpul, că trebuie să avem răbdare să creştem un copil care nu e Făt Frumos din lacrimă ci este fostul Circ de Stat. Aşa cum a fost nevoie de zeci de ani pentru a se creea o tradiţie, căci s-a plecat de la saltimbancii de stradă pentru a se ajunge aici, dată fiind situaţia în care s-a preluat circul, e limpede că mai avem nevoie de timp pentru a face trecerea de la circul tradiţional la cel contemporan.

B.S.: Mai e o chestiune surprinzătoare iar primele victorii se văd abia acum, atât la “Alice in Tara Minunilor” cât şi la “Bucureşti! Je t’aime”... şi anume, oamenii care încep să spună ‘Spectacolul Cirque du Soleil care a venit la Bucureşti e o jale faţă de ce faceţi voi la Circul Metropolitan’. Sigur că inspiraţia ne vine de acolo, e normal - nu-i nimic nou sub soare - că de acolo am plecat în conceptul primului nostru spectacol de circ contemporan, “Reveria”, deci am preluat de la ei dar l-am menţinut... în sosul nostru. Apropo de ce spunea Sanda, vara trecută am mai observat un aspect: publicul bucureştean e ciudat... fiindcă am fost invitaţi cu un moment din spectacolul “Reveria”, (care aici mergea greu la vânzare deşi toţi cei ce îl vedeau plecau apoi căzuţi pe spate), la Electric Castle la Cluj [festivalul anual de muzică Electric Castle, ce se desfăşoară la mijlocul lunii iulie la Castelul Bánffy – n.r.] unde organizatorii îşi doreau două momente de câte 20 de minute dintr-un sectacol de-o oră şi jumătate, făcute în două reprize separate, programate la ore diferite ale zilei. Este foarte greu să scindezi un spectacol care are o poveste închegată aşa că atunci noi le-am propus să vină şi să îl vadă, am ales un segment coerent de 40’ iar spectatorii de la Electric Castle, care nu erau pregătiţi pentru aşa ceva, au fost atât de entuziasmaţi încât vineri, sâmbătă şi duminică s-au jucat câte trei spectacole în fiecare zi în chapiteau-ul nostru care are, totuşi, 1500 de locuri. Deci erau 1500 de oameni, majoritatea tineri, la fiecare reprezentaţie sub chapiteau... pe bani, deoarece biletul trebuia plătit suplimentar faţă de abonamentul de festival nefiind un spectacol ‘oferit’, iar afară era o coadă de alte câteva sute de persoane care voiau să intre. De ce acolo a fost atâta entuziasm la oamenii care voiau să îl vadă doar pentru că auziseră de spectacol de la cei care fuseseră înaintea lor iar în Bucureşti nu s-a întâmplat lucrul ăsta? E o întrebare la care nu am răspuns. O fi ceva legat de mentalitate, de educaţie, de obişnuinţa culturală, nu ştiu.

În acest caz, nedumerirea mea e firească. Ce-aţi avut atunci în minte când aţi decis să acceptaţi să vă ocupaţi de acest ‘copil-problemă’ numit Circul Metropolitan?

S.L., (după un hohot spontan de râs): Nimic, cred că nimic...

B.S.: Eu cel puţin am avut în minte propunerea pe care mi-a făcut-o doamna Primar General Gabriela Firea de a prelua ca director interimar circul. Când s-a pus problema cu cine aş putea lucra, numele Sandei Ladoşi a apărut imediat în discuţie... Problema a fost că pe Sanda n-o interesa la momentul respectiv, pentru că avea alte preocupări, însă eu aveam un proiect care într-adevăr se preta pe un spaţiu de circ întrucât era legat de un spectacol pe care voiam să îl fac împreună cu o companie din Franţa. Pe de-o parte a fost încrederea pe care mi-a acordat-o doamna Primar General când mi-a făcut propunerea şi mă simţeam deci obligat să nu-i înşel aşteptările şi să fac treabă bună, pe de altă parte era încrederea pe care o aveam în Sanda că, împreună, cu siguranţă vom putea să facem... nu ştiam ce dar cu siguranţă vom putea...

S.L.: Ei, sigur că noi avusesem iniţial nişte discuţii dar acestea fuseseră pe marginea viziunii fiecăruia. Şi până la urmă s-au potrivit extraordinar.

B.S.: Provocarea era unică... să fim amândoi suficient de nebuni încât să spunem ‘da’ şi să preluăm o instituţie muribundă, ‘Da, noi ne băgăm şi vom pune circul pe hartă din nou, ba chiar o să facem din el o destinaţie culturală inconturnabilă a Capitalei...’ dar chiar habar n-aveam atunci ce o să facem. Am avut puţini oameni potrivnici, doar vreo şapte, toţi adepţi ai circului cu animale, care ne-au acuzat şi ne-au atacat la început că ‘Ce caută actorul şi cântăreaţa?’, că aşa-i lumea, dar i-am lăsat să vorbească… câinii latră ursul trece. Ei bine, patru din cei şapte, după ce au văzut “Reveria”, şi-au cerut scuze şi public şi pe spaţiul privat, pe Facebook, în direct sau pe Messenger. A fost prima victorie şi, în nebunia noastră, am reuşit să găsim drumul spre, de exemplu, spectacolul “Bucureşti! Je t’aime”. Ne-am pus ştacheta foarte sus ceea ce ne pune probleme pentru că nu mai avem voie să o coborâm dar am ridicat fiecare dintre noi mănuşa şi ne-am pus fiecare cate una. Dacă se vrea, se poate... atâta vreme cât rămânem într-un spaţiu realist omenesc. Dar trebuie să vrei să fii manager, trebuie să vrei să fii director al unei instituţii de cultură, trebuie să vrei să schimbi locul ăla. Dacă vii doar ca să stai pe un fotoliu sau pe un scaun mai confortabil e o prostie şi n-are cum să funcţioneze. Noi venim de dimineaţa, inclusiv în weekend, şi plecăm câteodată pe la 10-11 noaptea. Trebuie să te dedici, să te implici, şi nu prea mai ai timp pentru alte lucruri.

Sanda, nu am uitat că nu mi-ai răspuns la întrebarea legată de muzică şi de interpreţii lui “Bucureşti! Je t’aime” aşa că o voi reformula. Din poziţia de Director artistic al circului dar şi de ‘selecţioner’ al cântăreţilor, cât ţi-ai oprimat colegii de breaslă în timpul pregătirii acestui spectacol?

S.L.: Oprimat? Nu, eu nu sunt genul ăsta de director pentru că mă încred în bunul simţ al fiecăruia. Cred că eu trebuie să fiu întotdeauna exemplul cel mai bun, că totul depinde de cum mă comport eu, căci atunci oamenilor cu bun simţ le e jenă să fie altfel şi se aliniază la ritmul pe care îl dau eu. Dacă eu mă comport profesionist şi ei sunt obligaţi să facă asta prin natura meseriei. Şi nu am “oprimat” pe nimeni, având o foarte mare încredere în ei pentru că, împreună cu Bogdan, când propun sau când recomand pe cineva ţin să se comporte după aşteptările noastre. S-a întâmplat să recomand şi apoi să renunţ, tot eu. Chiar la “Bucureşti! Je t’aime” s-a întâmplat să simt momente de neseriozitate şi am tăiat-o, când am simţit artişti care nu s-au aliniat cerinţelor şi pe care i-am scos pentru că nu aveam ce face. Îmi asum în general tot ce fac. Bine sau prost, trebuie să-mi asum. Vizavi de a recomanda, avem şi noi acum suficienta experienţă şi, cunoscându-i pe marea majoritate, ne dăm seama ce trebuie să facă pe rol. Pe zona de actorie îi cunoaşte Bogdan, pe zona de cântat îi cunosc eu, mai ales când ştiu exact de ce am nevoie. N-am să recomand un artist care vine doar să “bifeze” Circul Metropolitan sau să facă un "ciubuc" fiindcă nu ne interesează! Aici facem show adevărat, aici suntem profesionişti. E treaba lor ceea ce fac în altă parte dar aici noi, nu ne jucăm.

B.S.: În ceea ce priveşte colegii ei de breaslă mai este un atu şi anume acela că dincolo de prietenia mea şi a ei cu fiecare dintre aceste vedete, că vorbim de Monica Anghel, de Adrian Enache sau de Marcel Pavel, sau acum Alice Făiniţă, o soprană foarte bună dar nu foarte cunoscută ce aparţine generaţiei tinere, aceşti oameni care sunt ca noi sau noi suntem ca ei, adică au profesionalismul necesar şi pasiunea, au renunţat la spectacole în alte zone ca să poată fi aici. Adică ei îşi fac programările în funcţie de ce facem noi şi asta demonstrează felul în care ei privesc această instituţie, pentru că ei nu de aici isi câştigă banii şi nici prietenia nu-i suficientă căci ‘prieteni, prieteni, dar brânza-i pe bani’. Ei ne sunt alături în primul rând pentru bucuria de a fi aici, în această familie, apoi pentru că sunt niste profesionişti prin excelenţă şi atunci ei nu pot veni - după cum spunea Sanda - doar să “bifeze” pentru că nu le stă în natură, că de aceea sunt vedete incontestabile ale muzicii româneşti. Asta ne bucură, să îi vedem pe aceşti oameni care, sincer, nu aveau nevoie de spectacolul de la Circ pentru a se face cunoscuţi sau ca să câştige bani sau ca să devină peste noapte ‘cineva’. Ei sunt deja ‘cineva’, ei câştigă deja bani şi deci vin pentru ceea ce se întâmplă aici, ori asta este pentru noi un compliment in sine. Cu toţii îşi doresc să revină pentru că apreciază energia pe care o găsesc aici şi acelaşi lucru se întâmplă inclusiv cu dansatorii şi dansatoarele dintre care o parte sunt deja la al treilea spectacol cu noi. Nu pot să îi angajez pentru că n-am posturi dar ei nu mai vor să plece, ei îşi fac viaţa în funcţie de Circ. Trebuie să spun şi că ni s-au alăturat în timp destui prieteni care cred în ceea ce facem cum e de exemplu Edi Stancu, cel care a făcut coregrafia şi la “Reveria” şi la “Alice în Ţara Minunilor” şi care va fi responsabil inclusiv de coregrafia următorului nostru spectacol, “Charlie şi fabrica de ciocolată”. Muzica este scrisă la toate spectacolele de George Popa, un tânăr compozitor...

S.L.: ... un tânăr foarte talentat şi care este, într-adevăr oprimat. Recunosc, el e oprimat. Câte cantece a scris băiatul ăla şi i le-am trimis înapoi cu scuzele de rigoare nici eu nu mai ştiu. Trebuie să recunosc, dar fără să-mi asum vreun merit, că am fler în ce-l priveşte şi asta am demonstrat-o cu muzica de la “Reveria” unde m-a întrebat lumea dacă muzica e românească şi dacă actorii şi artiştii sunt români. “Reveria” a fost un examen al meu cu mine însămi şi-am ales corect. “Alice” a fost o certitudine pentru că George a văzut că n-am fost nebună când am respins piesele acelea şi a văzut ce impact au avut la public odată recompuse. Ulterior, “Bucureşti! Je t’aime”, acelaşi lucru. Sigur că ne sfătuim tot timpul dar, în ceea ce priveşte zona muzicală, multe lucuri nu mai ajung la Bogdan pentru că nu-mi plac şi nu mi se par potrivite. Ca să nu mai vorbim de faptul că nu vreau piesa altuia la noi în muzica originală a spectacolului astfel că îl pun pe George să îşi verifice fiecare compoziţie cu Shazam, pentru că ce îmi trimite să ascult chiar trebuie să îi aparţină. Eu recunosc că îl oprim şi îmi cer scuze de fiecare dată când îl văd dar, între spectacole, suntem prieteni.

Bogdan, ai pronunţat ceva mai devreme cuvântul ‘uzină’ iar cei care vor vedea uriaşa dizlocare de forţe în “Bucureşti! Je t’aime” vor realiza că nu l-ai folosit întâmplător. Nefiind un spectacol de circ tradiţional îmi este limpede că ai lucrat şi cu foarte mulţi colaboratori care, presupun, au şi alte proiecte profesionale. Cum vei menţine spectacolul funcţional apropo de disponibilitatea celor care nu aparţin ‘uzinei’?

B.S.: Foarte simplu. Angajaţii noştri formează majoritatea iar toţi colaboratorii implicaţi, mai puţin o parte dintre dansatori şi dansatoare, sunt... dublaţi, adică toate personajele sunt dublate. Există doi actori pentru fiecare personaj ca în teatrele private, tocmai ca spectacolul să se poată juca, pentru că sunt unii care au şi alte proiecte sau sunt angajaţi în altă parte. Trăim într-o epocă în care - trebuie să fim realişti - e greu să exişti în mod decent dintr-un salariu de actor şi cu atât mai puţin din salariul unui colaborator al unui teatru şi atunci noi am lăsat de a bun început oamenilor posibilitatea să facă şi altceva, stabilind însă şi nişte reguli şi un set de priorităţi. Cum noi facem programarea cu două luni înainte, am cerut celorlalţi ca programarea lor în alte locuri să se facă în funcţie de a noastră, ceea ce mi se pare fair-play şi absolut normal. Sigur că această ‘uzină’ de care vorbeam şi această mişcare de forţe este formată de fapt din trei grupuri pentru că triunghiul este echilibrul perfect, o ştim. Cele trei grupuri sunt partea artistică formată din cei pe care-i vede lumea şi aici includ şi componenta tehnică care este aproape de scenă, deci toată zona care se vede sau este aproape de ceea ce se vede, apoi este partea administrativă pe care n-o vede nimeni, aflată în birouri şi care se ocupă de tot ce înseamnă administraţie pentru ca lucrurile să funcţioneze, şi mai este acea parte tehnică condusă de Directorul Tehnic care trebuie să rezolve problemele tehnice, să facă recuzita, să se ocupe de clădire şi ca scena să fie în regulă, verificată... rezultatul final nu poate exista fără acest triunghi. Dacă lipseşte o singură latură, totul se fărâmă şi ne oprim. Ăsta e un lucru pe care oamenii nu-l ştiu dar numai aşa se poate ajunge la a avea rezultate de un anume nivel profesional. Eu am ajuns în această mare familie fără să fac parte din ea. Împreună însă cu Sanda, uşor-uşor, ei au ajuns să ne adopte pe noi iar acum, deşi noi conducem instituţia şi avem fiecare responsabilităţile noastre, suntem ai lor şi nu suntem nişte şefi într-un birou unde n-ajunge nimeni şi cu care nu se poate discuta. Ei vorbesc cu noi aşa cum vorbesc între ei. Orice problemă, chiar şi personală, pe care o au... fiecare dintre ei ştie că va găsi cel puţin un sfat aici la noi. Asta înseamnă din punctul nostru de vedere, al Sandei şi al meu, această familie a circului. N-a fost întotdeauna aşa. Circul în general, de-a lungul istoriei sale, e făcut din diverse familii care îşi transmiteau tradiţional meseria, din tată în fiu sau din mamă în fiică, bunici, părinti, copii. Avem încă trei generaţii care sunt aici, bunicii care sunt la ‘protecţie’ şi care ţin lonjele de securitate, ei având şi foartă multă meserie, părinţii care lucrează încă, şi copiii lor care învaţă. Este o mare bucurie să îi vezi cum cresc aici, lângă noi. Dacă mergi pe culoarele circului în zona dintre manejul mare, (scena, sala de spectacole) si manejul mic unde se repetă, pe toate culoarele, ca şi în celelalte spaţii, mişună copiii din toate direcţiile şi toţi au pe undeva microbul ăsta al Artei Circului, pentru că părinţii lor fac această meserie de artişti de circ. Ceea ce am încercat eu însă de la început şi în mare măsură am reuşit, a fost să rup diferenţele şi unele animozităţi sau gelozii dintre familii, cea formată din cei care făceau jonglerie sau acrobaţie aeriană, sau cea care făcea acrobaţiile la sol, şi aşa mai departe. Fiecare, într-un fel oarecum de înţeles, încerca să se arate el mai mult şi mai bine şi asta crea mici animozităţi, doar că nimic nu poate funcţiona acolo în arenă fără o încredere oarbă în partener. De partenerul tău depinde viaţa ta şi asta creează legături extrem de puternice şi aici, chiar dacă era concurenţa între familii, această problemă nu s-a pus niciodată. Încrederea era oarbă şi când lucrau oameni din familii diferite şi fiecare ştia că cel care trebuie să-l prindă îl va prinde chiar dacă, cu o zi înainte, poate s-au certat. Profesionalismul acestor oameni este atât de înalt încât nimeni nu-şi poate imagina că, dintr-un motiv subiectiv, nu ar mai putea avea încredere în celălalt. Meseria de artist de circ nu este nici una de actor, nici de dansator, nici de cântăreţ, pentru că este una extrem de periculoasă şi foarte grea. Nu oricine poate deveni un adevărat Artist de Circ.

Acestea fiind spuse, am o nedumerire. Dincolo de a “fura” meseria în familie, noi avem o şcoală de circ în România sau... am avut vreodată?

B.S.: Nu, n-am avut... Este unul dintre elementele care există în proiectul meu de management cu care am câştigat concursul acum doi ani şi anume această şcoală de circ. A existat cu ani în urmă o propunere şi un proiect de şcoală de circ dar a nimerit într-o perioadă când s-au făcut mari reduceri de bugete şi tăieri de salarii şi nu a putut să vadă lumina zilei iar eu am preluat acel proiect care nu este al meu dar mi s-a părut întotdeauna absurd şi aberant, inclusiv când am fost în politică dar şi în meseria mea, să refuzi ceea ce predecesorul tău a făcut doar pentru că n-ai făcut tu. E stupid. Lucrurile bune trebuie preluate şi dezvoltate. După ce eu n-am să mai fiu aici, la circ, şi nici Sanda nu va mai fi la Circ, ceea ce am construit noi - dacă cel care ne va urma va avea acelaşi spirit şi aceeaşi gândire – va continua pentru că lucrurile merg de multe ori atât de prost în ţara asta fiindcă... cum vin alţii “la butoane”, ca să folosim o expresie curentă, şterg totul, e tabula rasa şi o luăm de la capăt. Nu se poate, n-ai cum. E mersul racului, n-ai cum. Deci am preluat acest proiect de şcoală şi l-am repus în actualitate. Vor trebui din nou făcute unele demersuri administrative fiindcă, mă rog, e o situaţie mai complexă... dacă putem să recuperăm nişte terenuri care au fost date în mod total ilegal şi legat de care, într-o primă instanţă, am reuşit să obţinem anularea titlurilor de proprietate dar urmează apelul şi evident că vom câştiga pentru că, mai devreme sau mai tarziu, ilegalitatea iese la lumină şi nu are cum să rămână nepedepsită dar toate necesită timp, ei bine în acel spaţiu am putea construi acea clădire care să conţină şi şcoala de circ întrucât nu e suficient să o ai pe hârtie. Ai nevoie de profesori, de spaţii de învăţat şi de spaţii în care elevii pot locui pentru că presupunem că vin din toată ţara, deci este o infrastructură complexa, dar esenţială, fără de care nu poate funcţiona. Circul a funcţionat până acum prin tradiţie şi pentru că cei care aveau experienţa necesară îi învăţau pe ceilalţi. Noi avem şi acum cursuri însă acestea sunt ţinute de artiştii de circ, atât pentru iniţierea copiilor cât şi pentru tinerii care vor să facă din asta o meserie sau pentru sportivii care din motive de vârstă nu mai pot performa la nivel mondial, european sau naţional şi atunci calităţile şi experienţa lor de gimnasti îi ajută foarte mult pentru meseria de acrobat. Dar lucrurile astea trebuie învăţate. Prin urmare cei care au fost sportivi şi care au devenit artişti de circ şi acum nu mai practică tot din motivul vârstei îi învaţă pe cei tineri, pe cei care au deja o bază. Deci există o legătură intrinsecă foarte importantă, un schimb permanent între generaţii, şi asta cred că face din lumea circului o lume aparte.

Articol de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti