Clin d’Oeil | ŞERBAN PAVLU: A fi şi a nu fi Coriolanus

Unul dintre cei mai versatili, talentaţi şi populari actori a generaţiei sale, un ‘transfrontalier’ ce pendulează cu nonşalanţă între arta cultă şi cultura pop(ulară), respectat deopotrivă de publicul de teatru (până la sfârşitul lui martie îl puteţi vedea în şapte piese radical diferite, de la “Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale la “The Sunset Limited” a lui Cormac McCarthy) sau film (câştigător al premiului Gopo pentru rolul din “Toată lumea din familia noastră”, drama lui Radu Jude, şi al celui de interpretare la Festivalul de la Sarajevo pentru “Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”) şi simpatizat de spectatorii unor producţii de televiziune precum “iComedy” sau mai recentul serial “Umbre”, Şerban Pavlu ne copleşeşte prin întruparea lui Coriolanus, personajul shakespearian readus în atenţia publicului în excepţionala montare de la Teatrul Bulandra a ‘testamentului’ marelui Will, care marchează reîntoarcerea en fanfare la teatrul politic a regizorului Alexandru Darie. Până în acest moment, prin amploare, modernitate şi relevanţă, “Coriolanus” se arată a fi în mod incontestabil supervedeta stagiunii teatrale bucureştene, un spectacol fascinant care - pe lista de priorităţi a spectatorilor - se situează peste palierul ‘must see’, înălţându-se la cel de... ‘to kill for’. Într-un rol ce nu poate fi abordat doar “profesionist”, clinic şi detaşat, datorită complexităţii sale, Şerban Pavlu se simte (suspect de) în largul său din toate punctele de vedere şi era firesc să încerc să desluşesc măcar în parte cum, cât şi dacă a avut loc vreun eventual transfer de personalitate în relaţia om-actor-personaj.

Personajul Coriolanus... cum te-ai apropiat de rol când l-ai pregătit şi cât de apropiat ai ajuns să fii de rolul epuizant pe care îl interpretezi?

Există în teatru un termen, “emploi”, care înseamnă potrivirea unui actor din punct de vedere a datelor sale fizice sau de caracter, cele care fac un actor recomandat pentru rolul cutare sau cutare. Avem actori mici şi rotofei care joacă comedii şi Don Quijoti şi Sancho Panza peste tot, în fine, înţelegi ideea. Eu am fost unul dintre studenţii la actorie care instinctiv a luptat împotriva curentului ăsta pentru că mi-am zis că un actor trebuie să aibă un range mai dezvoltat iar asta s-a transformat la mine într-o plăcere personală, adică poate nu voi ajunge să excelez vreodată, poate nu voi fi pe vârf, dar eu îmi doresc să merg pe multe cărări. Sunt oameni care-şi proiectează totul cu atenţie şi construiesc parcursul lor pentru a atinge vârful dar eu mi-am spus că poate n-o să ajung pe Mont Blanc sau pe Everest, nu voi reuşi în actorie să ajung pe acel vârf, însă vreau să merg pe multe drumuri, să vizitez multe locuri şi încerc să fac asta refuzând în interiorul meu să fiu un actor de un anume tip, actorul unui singur personaj.

Au fost roluri, de exemplu cel din serialul “Umbre”, unde în mod evident a fost un typecasting deşi eu mă consider la ani-lumină distanţă de acel personaj ca fire... dar există probabil nişte date fizice, fizionomice, care te duc înspre a fi acceptat mai uşor de public. Cred că şi la “Coriolanus” a fost vorba până la urma inclusiv despre asta. Ce am descoperit eu însă dupa aceea, aşa cum am descoperit la orice mare personaj shakespearian, a fost universul dinăuntrul său. Acest lucru apare în text, mai ales dacă îl citeşti şi repeţi serios rolul, căci toate sunt acolo şi nu există niciun personaj mare al lui care să nu aibă mai mult decât întâlneşte ochiul la prima vedere. Sigur, există soldatul ce pare să privească numai înainte, prinţul malefic şi omul sabiei, filosoful şi intrigantul Coriolanus, dar în personajul lui Shakespeare există un întreg univers şi orice încercare de a-l unilateraliza este o ratare enormă. Personajele lui Shakespeare sunt complexe, sunt oameni traversaţi de nişte întrebări complicate, mult, mult peste “profesiile” lor, şi eu m-aş bucura să fi reuşit să scot la iveală măcar 50% din ce se află în acest personaj.

Şerban, cum dormi sau... cum te trezeşti în zori de zi după o serie de şase-şapte spectacole de câte patru ore în care trebuie să fii Coriolanus?

Nu dormi. Şi nu vreau să bifez aici niste clişee de cum personajul te consumă şi te pătrunde şi nu te mai lasă. Există o componentă evidentă a lucrului din timpul repetiţiilor în care eşti preocupat... unii mai mult, alţii mai puţin, pentru că sunt actori care sunt atât de talentaţi încât, literalmente, nu trebuie să-i vezi umblând pe stradă şi lovindu-se cu capul de stâlpi ca să poată fi extraordinari pe scenă. Oamenii aceştia se focusează în momentul în care repetă şi în momentul în care joacă şi îşi fac treaba, ca să zic aşa, ca ‘la birou’. Există însă alţii care au nevoie de timpul ăsta ca să se întrebe, să se uite, să se gândească, dar... eu nu vorbesc de momentul acesta ci de cel de după premieră când - aşa se întâmplă de obicei - se joacă o serie de măcar trei-patru-cinci spectacole, pentru că există o perioadă de “rodaj” a spectacolului în care el îşi aşează dimensiunile, ritmurile, intensităţile. Niciodată n-am reuşit să mă culc după ce se termină “Coriolanus”, lucru care se întâmplă destul de târziu pentru că eu plec din teatru abia pe la 11 şi jumătate spre casă, deci niciodată n-am reuşit să adorm înainte de trei, trei jumate.

Mi-e absolut imposibil. O altă chestie care mi s-a întâmplat pentru prima dată la un spectacol de teatru iar eu joc constant încă din timpul facultăţii - deci de prin ’95 - în spectacole profesioniste, niciodată n-am mai avut senzaţia de epuizare pe care o am... a doua zi. O să fac o comparaţie care nu mă onorează ca artist dar spune ceva despre complexitatea persoanei mele... n-am mai simţit lucrul ăsta decât atunci când am fost amator, evident, la o cursă de semimaraton. Atunci m-am pregătit, am alergat şi eu prin parc precum toţi joggerii ăştia de ocazie, şi a venit şi ziua când mi-a surâs ideea de a mă înscrie la semimaraton. Evident, pe moment eşti obosit când termini, te poate roade un pantof, te doare un genunchi, dar descoperi apoi că există o oboseală de-a doua zi, una pe care n-ai simţit-o vreodată dacă nu ai trecut prin aşa ceva, care se instalează abia a doua zi în jurul prânzului, când deodată ai senzaţia că, deşi ai dormit şi ai mâncat, arsura aia din corp nu se duce şi rămâne acolo. Oricât de puţin artistic sau de caraghios ar suna, nu pot asemăna epuizarea de după spectacol decât cu acest tip de oboseală.

A doua zi după “Coriolanus” simt ceva ca o arsură care mă epuizează în primul rând fizic. Există o latură nevăzută a spectacolului pentru că există nişte drumuri, nişte alergături prin spatele scenei, există nişte trepte care se urcă şi se coboară care fac, totalizate, cât o cursă din asta, şi există evident şi partea artistică care te trece prin tot ce poate trece un om pe o scenă de teatru. Eu am ţinut foarte mult să existe şi o latură comentată, ironică şi cinică a personajului în acest spectacol al nostru. Nu ştiu dacă ea se percepe neapărat dar mi s-a părut necesară, aşa că să zicem că există şi un pic de comedie în traseul meu de personaj, deci, pur şi simplu, cred că trec de la încercări fizice crâncene până la fineţuri ironice traversând tot ce se poate întâmpla unui actor pe o scenă.

Ascultând însă versiunea textului pusă în scenă la Bulandra, s-ar putea ca spectatorii nefamiliarizaţi cu povestea să nu realizeze că e vorba de creaţia lui... William Shakespeare.

E adevărat dar aici vorbim de o muncă separată care a trebuit făcută din altă cauză. Din păcate e o problemă comună, pe care o vei asculta şi de la alţi actori şi regizori. Din nefericire, Shakespeare nu s-a retradus în româneşte, nu există o updatare permanentă al acestor texte şi, ca atare, nu avem decât acele traduceri destul de vechi. Pentru cei care nu se ocupă cu asta trebuie să spun că traducerea reprezintă enorm în momentul în care doreşti să te apuci de un spectacol, mai ales cea a unui text important din Cehov, din Shakespeare sau din Gogol.

La aceste traduceri trebuie lucrat permanent pentru că limba evoluează şi există riscul ca atunci când te apuci de-o piesă mare a lui Shakespeare care a fost tradusă la noi acum 50 de ani, din aceasta să nu mai rămână decât poezia, rima, versul shakespearian care... nu mai e versul shakespearian pentru că, odată tradus, el îşi pierde muzicalitatea specifică. În Anglia da, textele sale sunt ca Biblia fiindcă funcţionează într-o lume a lor şi sunt spectatori care merg exclusiv pentru a asculta poezia asta medievală fabuloasă, dar atunci când le traduci şi vrei să le lucrezi în română sau, să zicem, în poloneză, îţi trebuie o ‘limbă’ care să ajungă la spectator şi aici e marea problemă. În cazul nostru, ca şi al altor montări shakespeariene recente, regizorul împreună cu actorii, la repetiţie, practic mai traduc o dată traducerea pe care se lucrează. La “Coriolanus” s-a stat foarte mult pe subiectul ăsta şi fiecare a mai adăugat un cuvânt sau a încercat zeci de expresii. Fiecare spectacol are o voce a lui şi când şi dacă se întâmplă acest fenomen se încearcă să se aducă traducerea cât mai aproape de vocea spectacolului.

Ai pomenit regizorul, cel de la care pleacă totul. Cât reprezintă actualmente Coriolanus ca personaj viziunea regizorului Alexandru ‘Ducu’ Darie şi cât din tine a ajuns să fie acesta?

În acest Coriolanus este foarte mult din mine. S-a întâmplat un lucru foarte mişto şi am fost uimit să asist la fenomenul ăsta din care făceam şi eu parte dar pe care, în acelaşi timp, încercam să-l privesc obiectiv. În permanenţă, zi de zi, Ducu Darie a creat un cadru. Poate mai mult ca oricând, din experienţa mea, munca regizorului de a crea un context, un cadru pentru fiecare scenă, pentru fiecare bucată dintr-o scenă, asta însemnând până la faza de ‘lumină şi sunet’, acea atmosferă specială pentru crearea căreia el a avut în permanenţă acelaşi tip de relaţie aparte cu, de exemplu, Cristi Lolea, cel care a făcut muzica... Ducu a creat premisele creaţiei dacă pot să mă exprim aşa, a creat premisele unor creaţii.

Pe fiecare metru de scenă, pe măsură ce avansam într-o scenă, Ducu îţi crea contextul lăsându-ţi libertate aproape totală. În cazul meu, nu cred că am avut mai mult de trei discuţii în contradictoriu pe parcursul a aproape doi ani cât au durat repetiţiile, discuţii în contradictoriu însemnând ‘Vreau să faci aşa’ şi eu să-i spun ‘Dar eu simt că aici ar trebui să fie aşa...’, el ‘Nu, domnule, aicea vreau să fii liniştit şi foarte cinic’ iar eu ‘Păi domnule, eu vreau să fiu aici revoltat şi agitat’. Nu, aproape nu a existat tipul acesta de ciocnire care, altfel, se întâmplă de multe ori şi e absolut normal să fie aşa pentru că sunt regizori care vin cu viziunea lor şi încearcă să o impună. Viziunea lui Ducu s-a concretizat în contextul scenic în care tu te puteai desfăşura... iar eu am încercat datorită acestui tip de abordare să îmi dezvolt propria viziune. Pe scurt, omul nu-ţi spunea ‘Fă într-un fel’, nu mi-a spus în niciun moment ‘Fă aşa’, iar asta m-a împins în mod fabulos să... propun lucruri. În spectacol sunt acum foarte multe lucruri propuse de mine. Senzaţia cu care poate rămâne un actor mai puţin atent este că el este cel care a făcut pentru că regizorul nu i-a spus nimic, şi că a fost doar ideea lui iar într-un anumit fel aşa şi este doar că a fost ideea ta pe partea de actorie, căci ideile sale pe partea de regie erau cele care îţi creau ţie în permanenţă un context în care tu puteai crea, aproape ca un muzician.

Au fost bucăţele de scene care s-au rezolvat în 40 de minute pentru că oricare dintre actori propunea ceva, o dădeam “în temperatură maximă” şi o făceam prima oară, ajungea la o primă formă, după care îl întrebam... ‘Bun, acum zi-ne cum vrei să o facem?’. ‘Păi aşa vreau să o faceţi.’. ‘Cum... aşa?’. ‘Aşa cum aţi făcut.’. ‘Păi da, ştiu, da’ cum?”’... ‘Aşa, exact ce-ati făcut. Asta-i scena.’. ‘Stai puţin, cum adică? Nu ne apucăm acum s-o lucrăm?’. ‘Nu dom’le, e foarte bine.’. ‘Hai mă Ducu, ce naiba, pe bune, vrei să plecăm acasă?’. ‘Nu, dar hai să facem altceva că asta e bună aşa cum e.’. Înţelegi acum ce vreau să spun. Nu s-a stat mult cu lucruri aparent neimportante şi neinteresante, s-a stat puţin cu lucruri care erau puncte de mare intersecţie, de turnură a spectacolului, pentru că niciodată n-a spus să repetăm mai mult de o oră doar pentru a ne da nouă senzaţia că, vezi Doamne, am lucrat serios şi că scena aia nu ne-a ieşit uşor. Aşa a mers treaba.

Mai mult ca oricând am văzut un regizor care a lucrat la regie şi când spun asta nu vreau să se înţeleagă că a fi regizor nu înseamnă să lucrezi cu actorii dar există o parte pe care trebuie să şi-o facă fiecare, chiar există. Faptul că n-a încercat să ne impună anumite lucruri a dus la o atmosferă creativă. Oamenii au simţit pur şi simplu că ‘Acum e bucata mea’, ca la Jazz, că ‘Uite cum aş dezvolta eu tema asta’. ‘Foarte interesant, dezvolt-o.’. ‘Păi uite, şi aici aş face aşa.’... ‘Foarte interesant, dezvoltă mai mult!’. Deci n-a fost o compoziţie pe care Ducu a făcut-o acasă şi a venit apoi să ne spună ce trebuie să cânte fiecare şi să ne impună măsura noi rămânând nişte instrumentişti care interpretează o partitură deja prestabilită. “Coriolanus” n-a fost o partitură prestabilită.

Pe scenă Coriolanus este un lider autoritar dispreţuitor faţă de mase iar în viaţa reală interpretul său, Şerban Pavlu, aparţine plebei, revoltată uneori împotriva unora precum Coriolanus. Lipsa de educaţie face gloata incapabilă să (se) conducă ne transmite Shakespeare. Cum vezi tu, ca simplu cetăţean, nevoia de educaţie şi educare în societatea zilelor pe care le trăim?

Mai necesară ca oricând. Se întâmplă o tragedie şi cred că este premisa unei crize mai ample, cu implicaţii majore în anii care vor urma pentru că ne vom deşira ca societate. Nu vom dispărea dar vom fi ca o ţesătură din ce în ce mai străvezie şi mai firavă. Fac această comparaţie fiindcă fibra socială ar trebui să fie la fel de rezistentă în oricare parte a ţesăturii, adică nu îţi intră într-un loc degetul întreg şi într-un altul e beton, nu se poate. Ori fibra din care e ţesută societatea se întăreşte prin educaţie. Nici nu ştiu cum să mă exprim ca să redau gravitatea acestei probleme pe care o resimt în fiecare aspect al traiului nostru alături de ceilalţi.

Când spun educaţie nu mă refer la însuşirea unor cunoştinţe care te ajută să îţi găseşti o profesie bună sau bine plătită, căci despre asta tindem să vorbim din ce în ce mai mult, ci la acea sumă de transformări minuscule care se petrece cu un om de la 5 ani la 25 de ani, care îl formează ca pe un om care caută în continuare, care se poate pune pe sine sub lupă, care se poate judeca şi analiza în primul rând pe sine şi, în al doilea rând, îl transformă într-un partener în jocul ăsta mare al societăţii, un partener corect, care ştie regulile şi care le respectă. La noi treaba asta se deşiră. N-o să vorbesc de mitocănie sau că există oameni care ne conduc şi nu vorbesc corect limba română, eu vorbesc de faptul că, pur şi simplu, aceste mici transformări care se întâmplă cu noi şi care consider eu că de fapt alcătuiesc educaţia unui om, fricile astea teribile care ne bântuie societatea, noaptea asta a minţii de unde vine naţionalismul extrem, rasismul, vina care e tot timpul a celorlalţi, toate tâmpeniile astea pe care le auzi că vine Uniunea Europeană să ne fure ţara, să ne fure lemnul, să ne fure copiii şi femeile, orbenia asta să nu vezi că mulţi dintre banii pe care-i cheltuim vin de fapt de-afară, de la românii care se duc să muncească acolo, toate lucrurile astea ţin de lipsa educaţiei şi nu-i vorba că te conduce un om care vorbeşte prost româna ci de faptul că această creştere a fricii de societate care ne întunecă minţile vine din lipsa asta. De aici e problema. Te eliberezi când te educi, nu trebuie să vină popa să te elibereze la sfârşit.

Ultimul cuvânt din piesă este... ‘cenzura’. Cum ti s-a îmbunătăţit ţie, pe parcursul anilor, capacitatea de autocenzură pentru că spuneai odată ca “între a nu face nimic şi a face o prostie, aleg a doua variantă”?

Consider că a trăi este echivalent cu a te mişca şi probabil că teama mea de ratare mă face tot timpul să mă mişc. Meseria noastră e o meserie mai specială în sensul că ea funcţionează întotdeauna într-un context şi nu tu eşti de obicei cel care crează contextul. Ca să poţi să practici meseria trebuie să existe un context, cineva trebuie să facă un film sau să facă un spectacol, şi atunci tu te împarţi între nişte ‘da’-uri şi nişte ‘nu’-uri dar nu tu eşti responsabil de crearea contextului. Îţi spui că trebuie să faci un lucru ca să exersezi sau ca să vezi dacă eşti capabil să încerci ceva nou, să faci cutare personaj sau să lucrezi cu un anume regizor, şi nu întotdeauna totul corespunde. Dacă-ţi place personajul nu-ţi place regizorul, dacă îţi place şi personajul şi regizorul nu-ţi place locul în care se desfăşoară proiectul, sunt multe variabile. Ca să-ţi răspund, mi-am mai îmbunătăţit deci autocenzura dar nu suficient.

Fiind nominalizat pentru rolul din “Charleston” al lui Andrei Creţulescu, e firesc să închei prin a întreba ce vei face dacă vei câştiga un nou premiu Gopo la gala din 19 martie?

Nu mai sunt chiar aşa legat de aceste lucuri. Sigur că există dorinţa de confirmare iar la noi, din păcate, în film te confirmă doar breasla pentru că există criza de care ştim cu toţii a sălilor de cinema şi există acea “mică” prăpastie între public şi filmul românesc, care se va remedia probabil în următorii... 50 de ani.

Cinematografia populară românească lipseşte şi nu se poate ajunge la un public fidel fără ca o sumă mare de oameni să nu treaca prin nişte filme populare, urmând ca apoi, uşor-uşor, prin educaţie, să se apropie şi de filmele de autor care fac gloria cinema-ului românesc în acest moment cu totul şi cu totul excepţional. Eu am fost în câteva festivaluri ca persoană şi nu cu vreun film, unde au venit la mine oameni să mă întrebe ce se întâmplă la noi şi cum e posibil ca an după an să apară atâtea filme de valoare şi atâţia regizori noi şi chiar dacă eu am încercat să le explic că nu-i chiar aşa, că există şi la noi filme proaste şi regizori proşti, nu m-au crezut... pentru că nu-i vorba doar de un regizor care face filme bune în România ci de un grup de 3, 4, 5 băieţi care le fac constant şi an de an mai apar alţii proaspeţi.

Iată, a fost acuma filmul de debut al lui Marius Olteanu [“Monştri.” – n.r.] care la Berlin a primit, culmea, un premiu al publicului, deci e un film vizionabil totuşi, nu e ca şi cum... ‘Lasă-mă domnule, că nu înţeleg nimic din el’. Dar lucrul ăsta nu se poate întâmpla fără apariţia în ţară a câtorva zeci de săli de cinema în plus care să încurajeze producerea unor filme mai populare, nu neapărat mai ordinare, căci eu vorbesc despre un film care să poată fi privit de către publicul larg, care sunt convins că îşi va regăsi gustul chiar în condiţiile în care acum mulţi oameni refuză a priori filmul românesc şi e păcat. E o pierdere... dar care e explicabilă. E ca în teatru. Vezi, eu trăiesc în ambele lumi, şi după cum vorbeam la început, eu consider că poţi să faci bine, sau măcar acceptabil, şi teatru şi film şi televiziune. Uite că am trecut prin toate şi măcar pot să-mi dau cu părerea.

La teatru, oricât ar părea de inutile sau de ieftine cultural, spectacolele astea mai prizabile fac posibilă legătura cu aşa numitul public de teatru, căci dintre oamenii care merg în mod constant şi văd spectacolele astea oarecare se vor selecta în timp şi unii pentru publicul care urmăreşte poate spectacole ce au un caracter mai îndrăzneţ, un spectacol-experiment sau un spectacol care nu foloseşte un limbaj comun. Dacă nu ai avea masa mare de public mergător la teatru şi obişnuit să îşi cumpere bilet şi să se intereseze de un actor, de un regizor sau, de ce nu, de un scenograf, nu vei putea selecta nici publicul pentru acele spectacole mai aparte şi nu mă refer aici la oamenii de specialitate care se duc şi văd pentru că asta-i treaba lor ci la oamenii pe care ţi-i doreşti într-o sală de teatru. Eu cred în lucrul ăsta, cred că trebuie să existe o bază care, în acest moment, în cinematografie, nu există, dintr-un motiv sau altul. Nu se pot face încasări mari pentru că oamenii întreabă ‘Unde pot să descarc filmul?’. ‘Am auzit că ai făcut...’, ‘Da, da, e foarte...’ zic eu, iar prima lor întrebare este apoi ‘Vreau să-l văd dar unde pot să-l descarc?’. ‘Păi e la cinema acuma.’... ‘Aaaa, păi noi nu prea mergem, dar dacă aş putea să-l descarc de undeva ar fi OK...’.

Cred că există o masă de oameni care se aşteaptă să fie servită, căci de exemplu serialul “Umbre” şi-a format un public al lui, deci sunt nişte persoane care îl aşteaptă chiar dacă nu au existat banii şi timpul să fie făcut aşa cum se fac poate serialele în Statele Unite. Deci o producţie făcută cu ceva mai multă atenţie şi-a câştigat un public al ei. La fel în cinema, care, repet, trăieşte un moment istoric pentru cultura română pentru că un serviciu mai mare decât cel pe care îl face filmul românesc nu se poate, deci ca să se poată consuma cinema de artă trebuie creat încă un poduleţ. Vorbesc despre acest lucru pentru că eu însumi am prieteni care au ajuns uşor-uşor să vadă şi chiar să îmi recomande filme de artă, oameni care în urmă cu zece ani discutau doar despre filme americane mainstream, poate un pic, un pic mai cu schepsis.

Oamenii au văzut filmele alea şi apoi încă unul şi-ncă unul şi, în mod firesc, şi au realizat că nu se mai pot uita la orice prostie şi au început prin a vedea, să zicem, un film de artă clasic, după care - dându-şi seama că e interesant - au mai descoperit pe cont propriu alţi regizori şi au mai găsit alte filme pe gustul lor. Şi aceşti tipi vorbesc cu mine în ziua de azi despre filme complet “obscure”, complet nişate, şi devin spectatorii festivalurilor mai interesante de la noi din ţară. Oameni care, în zece ani, au făcut trecerea asta dar au început cu nişte filme absolut oarecare. Dacă nu facem însă podul ăsta...

Interviu cu Şerban Pavlu, actor la Bulandra, realizat de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi

Credit foto: Ioan Big