Jurnal de bucureştean: Capitala magnoliilor

Ca aproape orice bărbat pe care îl știu, aveam o relație, să zic așa, neutră cu florile. Pe cele din parcuri mi-era imposibil să le disting și le catalogam, la grămadă, gura-leului. Pe cele din copaci, așijderea. Ce-mi erau caișii, tot aia îmi erau și merii, și cireșii. Cu florile de cumpărat era și mai delicat. N-am înțeles niciodată, bunăoară, de ce erau atât de subapreciate garoafele. Am cumpărat poienițe întregi de trandafiri care se scuturau zece minute după achiziționare, lalele pleoștite, crizanteme cât crosa de hochei, gerbera asortate degeaba, zambile care nu puteau fi ținute decât pe balcon. Le-am învelit în celofan cât mochetele de la Casa Poporului, până să mă prind că nu e combinație, ajunge un staniol finuț, cât să nu-mi ud mâna.

Bașca, aveam să aflu ulterior, toate florile neinspirat alese fără nici cea mai mică negociere (detest să mă târguiesc, îmi pare un obicei prea oriental, așa că eu sunt fraierul care le face safteaua tuturor florăreselor din oraș) transmiteau un dublu mesaj. Nu despre ele, nici despre destinatare, ci despre mine. Una la mână, că eram aiurit, larg la pungă, necumpătat, până la urmă, nepriceput. Doi la mână, asta fiind și mai nasoală, că nu le „personalizam“. Florile, vezi bine, nu trebuie luate doar ca să bifezi o obligație. Ele se cuvine să îi arate celei căreia i le oferi că te-ai gândit la ea, la preferințele ei, ai ținut minte că îi plac anumite flori, de o anumită culoare, la o certă ocazie. Până la urmă, după ce am colecționat kilometri de surâsuri stânjenite, am dat-o pe frezii, par să fie acceptate destul de bine. Devenise micul mea obicei, s-o surprind cu flori.

Al ei era să pozeze florile chiar înainte să apară. Am fost câteva duminici consecutive să pândim mugurii de magnolii, care erau niște ghemotoace ca de bumbac,  în formă de fus. Până atunci, nu-mi potrivisem ceasul după magnolii. Le remarcam, anual, pe unele cât capul de copil, pare-mi-se, pe Popa Nan, un pic mai jos de casa aia frumoasă, cu iederă, în care stătuse Maria Tănase și cam atât. Acum, însă, devenisem familiarizat cu ele înainte să explodeze. Am început să mă plimb prin oraș cu ochii cât cepele, să le observ dezvoltarea mugurilor, să nu ratez explozia.

Din vremea în care am început să vânez magnolii, locurile în care apar au devenit obiective ale hărții mele naive de bucureștean sadea. Mergeți în Cotroceni, au apărut din weekend-ul însorit de la începutul lui martie. Și pândiți-le pe cele de la intersecția Dacia cu Polonă ori din curtea mănăstirii Radu Vodă. E ceva fain, superficial și efemer, ca viața.

Articol de Horia Ghibuţiu
Credit foto: Stefan.ro