Educația sexuală și nevoia de eufemisme

Nu facem educație sexuală în școli pentru că, astfel, stârnim interesul de a experimenta: în loc să prevenim sarcini nedorite, vom alimenta o creștere accelerată a acestora. Asta pentru că, în momentul în care adolescenții învață despre metode contraceptive (ce, cum, dar mai ales- de ce), ei vor ignora informațiile în totalitate, preferând să experimenteze pe pielea lor riscurile prezentate în sesiuni de informare responsabilă de către un specialist. Nu-i așa? Nu facem educație sexuală nici acasă, pentru că la noi în familie astfel de discuții sunt rușinoase. Fetele vor învăța ce și cum de la soții lor, iar aceștia, la rândul lor, vor fi învățați (probabil) de tați sau bunici care știu că femeile nu știu, oricum. Nu facem educație sexuală pentru că e păcat. Pentru că rușine. Pentru că oricum vor afla, la un moment dat. Pentru că nici noi nu am primit și, uite ce bine suntem. Pentru că oricum internetul oferă o grămadă de variante de explorat. Dar mai presus de orice, nu facem educație sexuală pentru că se cheamă educație SEXuală. E aproape hilar: ca nație, suntem atât de obișnuiți să acceptăm umilințe, încălcări ale drepturilor, ale conduitei și credințelor noastre morale printr-o metodă foarte simplă: dacă ne sunt prezentate într-un limbaj igienizat. Cu clor, dacă se poate, ca să-și piardă din forme, miros, consistență și culoare. Știți la ce mă refer, nu? Toaletăm bulevardele, nu tăiem copaci. Extindem aria urbană, nu tăiem păduri.

Dacă orele de educație sexuală s-ar numi, de exemplu, sesiuni periodice de informare colectivă privind dinamica relației dintre fizic, psihic și impactul asupra stării de bine, nu am avea nicio problemă ca ai noștri copii să învețe despre sistemul reproductiv, consimțământ, metode de contracepție, comportamente sexuale responsabile, hărțuire sau sarcini planificate sau nedorite. Suntem fruntași în topuri rușinoase privind informarea în acest sens, conducem detașat în ceea ce privește numărul mamelor minore, cu copii făcuți de copii. Cu toate acestea, refuzăm orice acțiune specializată, responsabilă, decentă, deliberată, menită să ne protejeze copiii.

Nu, nu cred că e în regulă să învățăm copii de grădiniță despre metode de contracepție. Dar am putea să-i învățăm despre limitele de apropiere dintre oameni, despre intimitatea fiecăruia, despre bariere. Da, tot educație sexuală se numește. ȘOC! Nu, nu consider că niște copii la sfârșitul ciclului primar ar trebui să știe mai mult decât limite, bariere, diferențe de gen, cum ne vom transforma și de ce. Totuși, atât timp cât nu știu aceste lucruri, riscurile la care îi supunem sunt enorme. Cred, însă, că încă facem parte dintr-o generație cu ochelari de cal, puternic influențată de modele ale înaintașilor încărcate de vină și rușine la orice pas, și că ne este atât de teamă că ne-am putea transforma copiii în adulți înainte de vreme, încât preferăm potențialul lor statut de victimă a violurilor, hărțurilor și agresiunilor sexuale. Educația sexuală nu înseamnă a face sex înainte de vreme, nici a le ”preda” copiilor practici sexuale, nici a-i învăța despre homosexualitate la grădiniță (cam asta e opinia generală). Totuși, de ce e nevoie (în afară de eufemisme) ca aceste lucruri să fie înțelese?