Cu obiectivul pe licurici: Interviu exclusiv cu ROBERTO MINERVINI

Vă doriţi cu adevărat să descoperiţi America? Şi nu mă refer la cea în care supereroii îi protejează pe cetăţenii din suburbii şi nici la cea în care drama maximă este scăpatul unei scobitori într-un cocktail băut la barul dintr-un vârf de zgârie nori, ci la cea autentică, rurală, în care oamenii sunt uitaţi de instituţiile statului şi marginalizaţi de societate, în care bătrânii îşi pierd dorinţa de a mai trăi iar dependenţii de droguri şi-o regăsesc prin intermediul dragostei, în care singurii apărători ai comunităţii se regăsesc în grupuri paramilitare pentru că drepturile constituţionale au devenit un moft, la Midwest-ul în care şomajul atinge 60% iar legăturile dintre politicieni şi opinia publică s-au rupt aproape complet, sau la American South-ul încă devastat de prejudecăţile rasiale dar animat de paradele de Mardi Gras sau de... Black Panthers. Insistaţi totuşi să vedeţi această faţă a Americii? Atunci începeţi cu “The Other Side” şi încheiaţi (pentru moment) cu “What You Gonna Do When the World’s on Fire?” trecând prin “Texas Trilogy”, toate... filme documentare semnate de incomodul cineast Roberto Minervini, un ‘doctor’ în problemele de sănătate socială şi politică ale Americii. Cercetător-dignostician umblat prin lume şi nu doar un vraci hollywoodian care oferă panacee cu efect de moment, pragmaticul realizator de filme Minervini nu şi-a propus niciodată să ‘însănătoşească’ America prin intervenţii utopice promise prin intermediul instrumentarului cinematografic, ci doar să identifice câteva din bolile acesteia şi să le studieze în detaliu - apelând dacă e cazul la disecţii - pentru a le expune drept avertismente de care trebuie ţinut seama. Dincolo de figura de stil, combinaţia rarisimă dintre originalitatea abordării sale artistice (atât în formă cât şi în fond) şi setarea antropologică minuţioasă a premiselor fiecăruia dintre filmele sale, fac din Roberto Minervini unul dintre cei mai creativi analişti din cultura pop(ulară) dedicaţi evoluţiei arhivehiculatelor concepte “The American Dream” şi “The American Way of Life”. Să purcedem pentru câteva minute în căutarea autenticului american alături de cineast...

Roberto, italian fiind de origine, m-aş fi aşteptat să fii mai degrabă atras de problematica şi cultura urbană a Americii moderne decât de cea tradiţională a Americii rurale din sud. Poţi să îmi explici cum s-a născut acest interes neobişnuit al tău pentru Sud?

Când m-am mutat în America, la New York, am fost repede copleşit de ritmul rapid al stilului de viaţă urban şi al schimbărilor culturale asociate cu acesta, de aplecarea spre excesele consumeriste şi de amplificarea diferenţelor de clasă socială şi cele rasiale. Când m-am mutat în New York City am simţit că am ajuns în Iad... şi am petrecut şapte ani acolo. Cu siguranţă acea experienţă nu mi-a adus niciun fel de bucurie şi am părăsit apoi Statele Unite pentru doi ani şi jumătate pentru a mă stabili în Filipine unde am predat cinematografia la şcoala de film din cadrul universităţii [Universitatea De La Salle din Manila – n.r.]. Când am revenit, datorită faptului că soţia mea copilărise în Houston, Texas, m-am relocat acolo şi mi-a plăcut mult mai mult, în ciuda faptului că deseori m-am simţit ca în linia întâi a tsunamiurilor politice care au lovit ţara şi care au creat valuri din ce în ce mai mari de extremism, în care erai implicat vrând-nevrând şi nu doar ca observator. Mi-a plăcut deci mai mult să fiu acolo şi să fiu parte a unei Americi care mai are încă tradiţii, tradiţii ce se conservă datorită grijii comunităţilor. Am trăit printre călăreţii de rodeo, mi-a plăcut să menţin contactul cu fermierii, pentru că îi preferam pe toţi aceştia decât să aleg să mă comport într-un fel ‘internaţional’ fals şi steril... mai bine zis un ‘internaţional’ integrat artificial în context, aşa cum pot deveni mulţi nou veniţi, aspiraţi în uriaşul şi înşelătorul mediu urban american.

Continui să trăieşti o parte din timp şi în Italia, care îşi are propriile crize... cea economică, politică, cea a imigranţilor, etc. De ce ai ales să te concentrezi pe problemele de fond ale Americii?

Este adevărat că am petrecut ceva vreme în Italia însă trăiesc în America, familia mea e acolo şi cea mai mare parte a vieţii am locuit în America. În Italia am venit mai mult în vizită şi doar pentru că mama mea locuieşte încă acolo. Ca să pot face filme despre anumiţi oameni sau locuri şi despre anumite probleme cu caracter politic trebuie să fiu mai tot timpul acolo şi să trăiesc printre ei. Am nevoie de un anume grad de proximitate cu oamenii şi locurile, ori în Italia nu-l am. Acolo sunt doar un spectator de pe margine şi nu am avut niciodată timpul necesar pentru a ajunge să fac filme.

Ai menţionat politica. Nu sunt mulţi cineaşti atraşi de acest tip de teme. Cum ai ajuns să te numeri printre aceştia?

În primul rând e vorba de background-ul meu fiindcă provin dintr-o familie care a fost întotdeauna implicată în politică. Mulţi membri ai familiei mele au fost activi în politica locală, politicieni de stânga care reprezentau comunitatea în consiliile locale şi regionale. Mama lucra pentru provincie iar tata era mai mult un activist, unchiul meu era primar într-un mic orăşel, deci toţi erau băgaţi în politică şi eu am fost înconjurat întreaga mea viaţă de politicieni locali. Eu însumi am fost tentat de această lume pe vremea când eram adolescent aşa că tot timpul am fost alimentat politic şi ideologic. Sigur că acum vederile mele ideologice nu mai sunt la fel de puternice ca atunci fiindcă timpurile s-au schimbat, anii ’70 şi ’80 s-au dus, iar partidele de care mă simţeam atras s-au dizolvat. Continui însă cu cinematografia politică pentru că, într-o mare măsură, politica este cea care asigură funcţionarea comunităţii. Dezgolită până la os, realitatea arată că regulile scrise de şi prin politică determină mersul comunităţii, ori atenţia mea a fost permanent îndreptată spre modul în care comunitatea funcţionează. Asta continuă să mă motiveze şi acum să fac filme.

Ce s-a întâmplat în 9/11 2000 a avut vreun efect semnificativ asupra ta şi dacă da care a fost acesta?

Ei bine, impactul major al evenimentelor din 9/11 a fost acela că, astfel... am devenit realizator de filme, pentru că atunci lucram pe post de consultant financiar în New York şi am pierdut clienţi în Turnurile Gemene. Mi-am pierdut slujba şi am primit o compensaţie ca victimă a evenimentelor din 11 septembrie 2000, şi datorită sumei ce aduna echivalentul salariului meu integral pe 18 luni am fost în măsură să-mi plătesc Master-ul în ‘Media Studies’, deci impactul direct a fost unul enorm în viaţa mea. Am devenit cineast datorită evenimentelor întâmplate în New York, în 9/11. În ceea ce priveşte impactul pe care l-a avut în filmele pe care le-am făcut ulterior [Roberto Minervini a debutat în 2005 cu scurtmetrajul de ficţiune “Voodoo Doll” – n.r.], acesta a fost unul indirect pentru că ele au fost realizate în anii în care politica era deja clădită pe suspiciune şi frică, iar efectele luptei împotriva terorii erau resimţite la nivelul întregii naţiuni datorită sporirii măsurilor de securitate naţională. Suspiciunea începuse să apară printre oameni şi diferenţele dintre clase au devenit uriaşe, pentru că oamenii evitau să se mai amestece unii cu alţii. În acea perioadă eu eram pe punctul de a deveni cetăţean american pentru că-mi depusesem dosarul prin care solicitam acest lucru... deci 9/11 făcuse din mine un realizator de film dar, în acelaşi timp, am putut să văd tot procesul birocratic, să văd cum creşte divizarea, cum suntem trataţi ca străini şi cât de diferit suntem trataţi în funcţie de unde venim, Europa sau Orientul Mijlociu. Şi, dintr-odată, îmi îndrept camera spre oameni şi văd cum creşte în sânul comunităţilor această ură şi teamă, şi toate acestea sunt reflectate inclusiv în celelalte scurtmetraje pe care le-am făcut [“Notes”, “Come to Daddy” şi “The Fireflies” din 2005/2006 - n.r.]. Deci filmele mele sunt produse ale noului mileniu. Vorbesc despre cum a intrat America post-9/11 într-un nou mileniu şi asta încercând să privesc spre trecut şi să înţeleg cum de am ajuns până aici.

“Make America great again!”. Cum se poate aşeza un asemenea vis ‘american’ pe teamă şi revoltă? Tu ne arăţi că autorităţile nu fac nimic pozitiv pentru a le înlătura din sufletul cetăţenilor...

Este o ruptură totală între reprezentanţii instituţiilor şi oamenii obişnuiţi. Primii consideră politica drept teritoriul lor şi exilează politica comunitară făcându-se că nici nu există. Este motivul pentru care oamenii se pregătesc să se organizeze pentru a face front comun, ajungând să formeze congregaţii, facţiuni politice sau facţiuni extremiste. Din acest motiv asistăm la o resurgenţă uluitoare a extremismului. Este ce am trăit şi eu copilărind în Italia după ce o parte dintre partidele istorice - precum Partidul Comunist, Partidul Democrat sau chiar cel Creştin-Democrat - s-au dezintegrat şi, pentru o perioadă, a existat o verigă lipsă între cetăţeni şi instituţii, nu a mai existat nicio comunicare între cele două părţi. Acum, după 25-30 de ani, vedem cum extremismul reiese la suprafaţă în Italia. În America a început să se întâmple cu mai mult timp înainte şi am avut ocazia să arăt asta pe parcursul trecerii anilor, inclusiv aspecte legate de fundamentalismul religios care se amplifică progresiv, înainte de a trece la observarea extremismului politic sau a celui ideologic. Cred că... m-am cam pierdut în întrebarea ta... :)

O schimb atunci cu una la fel de... simplă. În biografia ta există o ‘gaură’ de circa 5 ani între scurtmetrajele tale - din care nu reiese neapărat că ai fi dorit atunci să te profilezi pe documentare - şi lungmetrajul tău de debut, “The Passage”, din 2011, începutul lui ‘Texas Trilogy’. Ce s-a petrecut în acest interval de timp?

‘Gaura’ se datorează deciziei mele de a renunţa la a mai face filme. Locuiam în New York când am realizat scurtmetrajele dar am renunţat şi m-am mutat în Republica Dominicană pentru că nu eram interesat în niciun fel să lucrez într-un cadru “organizat”, nu eram interesat să fac parte dintr-un grup de oameni al cărui singur motiv de a fi împreună este să execute nişte sarcini, toate acestea mă dezgustau. Eram atunci convins că nu voi mai face vreun alt film aşa că am ales o carieră academică. Am predat şi încă continui să o fac însă acum doar accidental, prin seminarii şi workshop-uri, pentru că am devenit prea ocupat cu filmele mele... dar atunci îmi pierdusem complet interesul. Pe când locuiam în Filipine mi-am făcut un prieten, pe Diego [Diego Romero – n.r.], care este de atunci directorul de imagine al tuturor filmelor mele, şi împreună, aşa cum ne doream amândoi, am început să lucrăm şi pe măsură ce acumulam ambii experienţă am început să descoperim poveşti noi, oameni noi, în special din sud, din Texas, iar asta ne-a făcut să ne scufundăm în viaţa reală a oamenilor, în poveştile lor adevărate de viaţă. Mi-am pierdut interesul pentru a le reinterpreta dar asta nu înseamnă că este o schimbare permanentă şi că am trântit uşa în faţa ficţiunii, ci că iau totul ca pe un proces care trebuie urmat pas cu pas. Nu am avut niciodată intenţia să menţin uşa deschisă exclusiv pentru documentare fiindcă, atenţia mea fiind dedicată în primul rând muncii de observare, preocuparea a fost îndreptată spre re-depănarea şi re-scrierea unor poveşti – cinematografia este o combinaţie a ambelor - bazate pe aceste observaţii personale. Am fost de fapt mirat - şi încă sunt - când aud că sunt etichetat ca un realizator de filme documentare. Cinema-ul umanist nu are nimic de-a face cu etichetele. Eu lucrez cu oameni adevăraţi şi le spun poveştile şi... chiar şi doar din punctul de vedere al formei, eu nu sunt un documentarist în sensul clasic al termenului.

Această abordare, de la modul în care îţi apropii oamenii pe parcursul a luni întregi de aprofundare a poveştii lor şi până la cadrele alb/negru cu lungimi siderante, de 20-30 de minute fiecare, definesc originalitatea filmelor tale, însă e totuşi aproape un miracol cum reuşeşti să identifici persoane ca Judy Hill din “What You Gonna Do When the World’s on Fire?” care, prin naturaleţe şi expresivitate, dau aproape impresia unui actor care... joacă într-un film şi nu al unui om obişnuit care, în fapt, este el însuşi. Cum naiba faci asta?

Petrec foarte mult timp într-un loc, dar nu ca realizator de film, şi încerc să văd dacă mă pot ataşa de unii oameni. Este doar un proces... uman. Judy este unul dintre aceştia. Pe atunci aveam în minte să fac un film despre muzică, despre Blues şi multiculturalitatea din New Orleans, ba chiar luam în considerare ideea unui Biopic al unui bluesman din secolul trecut, când am cunoscut-o în timp ce trăgeam de timp în barul ei. Datorită prieteniei sale am ajuns să cunosc apoi o mulţime de alţi oameni, fără a lua însă în considerare posibilitatea de a lucra cu Judy întrucât îmi devenise prietenă şi nu o priveam ca pe un personaj de film. Mi-au trebuit mai mulţi ani să îmi dau seama că poate ar trebui să îndrept camera spre ea.

Atât în “The Other Side” din 2015 cât şi în “What We Gonna Do...” din 2018, prezinţi deopotrivă reacţiile ‘civile’ la problemele sociale şi rasiale (grupul din Monroe, Judy sau frăţiorii King) şi cele cu caracter paramilitar precum Black Panthers. Ce apropie un cetăţean american ‘normal’ de unul ‘războinic’?

Este tocmai ceea ce presupuneai şi tu. Există acel motiv primordial de ordin emoţional care îşi are rădăcinile în familie, care îi motivează să se organizeze şi să agrege grupurile. Este adevărat de asemenea că frica este numitorul comun al acestor grupuri. În ambele cazuri, condiţia fricii îi determină să se organizeze şi să lupte. Pentru ambele grupuri paramilitare este vorba de o luptă pentru supravieţuire şi acest lucru este scris şi în declaraţiile-manifest care le susţin războiul, că ei luptă pentru a-şi apăra semenii, a-şi proteja familiile, de un inamic mult mai puternic decât ei. Nu e vorba de o bătălie dusă în linia întâi cu toate armele ci de o formă de rezistenţă pentru a supravieţui identitar în faţa unui oponent care nici măcar nu poate fi văzut. Black Panthers rezistă şi iau atitudine în numele comunităţii, şi da, au intenţia de a o proteja inclusiv pe Judy, dar... pot ei reuşi să apere o persoană ca Judy de gentrificare, de rasismul instituţional sau de şomajul cronic? Dacă ar face-o, cu siguranţă ar fi mai multă egalitate aşa că speranta le-o las lor căci eu, prin filmele mele, nu pot face decât să confirm existenţa acestei speranţe. Care nu neapărat trebuie să fie şi speranţa mea.

Cum receptează publicul american modul tău neobişnuit de privi America?

Filmele mele ajung să fie văzute în America în primul rând de un public ce este deja pregătit - inclusiv pentru un discurs politic - întrucât aparţine elitei intelectuale care frecventează festivalurile. Ceea ce mă frustrează. Mă frustrează pentru că filmele mele nu sunt despre elite, sunt anti-elitiste, iar abordarea mea nu este una conceptuală, şi totuşi e greu să ajung la publicul larg. Ce pot să spun? Dacă mă uit pe comentariile de pe Amazon, să zicem, văd că oamenii sunt sfâşiaţi de această reprezentare ‘greşită’ a Americii, însă un coleg de-al meu, cineast şi el, după ce mi-a văzut filmele, mi-a transmis un mesaj în care mi-a spus... ‘Omule, e greu să ne privim pe noi înşine în oglindă!’. Da, cred că Americii îi este greu să îşi privească propriile răni.

Roberto Minervini a fost invitatul special al American Independent Film Festival (AIFF) care s-a desfăşurat între 12 şi 18 aprilie 2019 la Bucureşti.

Interviu realizat de IOAN BIG, Publisher Zile si Nopţi Bucureşti