Clin d’Oeil | CLAIRE SIMON: Şi băieţii plâng câteodată

Una dintre figurile marcante ale cinematografiei franceze contemporane, atipica realizatoare de film Claire Simon a renunţat la finele anilor ’70 la studiile de etnologie pentru a se dedica celei de-a 7-a arte cu un succes confirmat cu regularitate în timp de multitudinea de nominalizări şi premii obţinute deopotrivă pentru documentare şi lungmetraje de ficţiune la festivaluri prestigioase precum Cannes, Veneţia, Locarno sau Gijón. Personalitate foarte puternică, promotoare activă a feminismului, Claire Simon şi-a statuat întotdeauna cu limpezime principiile în baza cărora îşi abordează proiectele cinematografice: “Adopt perspectiva romancierului, a povestitorului, a cineastului. Un personaj nu există decât prin singularitatea sa. El mă interesează pentru că mă reprezintă prin subiectivismul cu care se raportează la lume... plec de la o singularitate care îmi iese în cale şi despre care cred că este universală.”. Ca atare, fiecare film semnat de Claire Simon este la rândul său singular, deopotrivă datorită viziunii autoarei care nu ezită să apeleze la melanjuri originale între ficţiune şi realitate, şi a inspiraţiei sale în identificarea subiecţilor şi revalorizarea poveştilor menite să releve excepţionalimul uman în banalitatea cotidiană. Prezentă la Bucureşti ca invitat de onoare in Festivalul de Film Francez, Claire Simon (“Sinon, oui”, “Les bureaux de Dieu”, “Géographie humaine”) a acceptat să ne vorbească deschis, pentru câteva minute... despre ea însăşi.

De la studiile de etnologie aţi schimbat brusc direcţia către cinema. De ce?

Am început să lucrez în cinematografie de foarte devreme, în paralel cu studiile. Întotdeauna am crezut că filmul este... etnologic. Nu m-a interesat niciodată să devin contabil sau avocat. Eu m-am îndrăgostit de cinema încă din copilărie pentru că era şi este o formă de artă populară. Asta nu înseamnă că nu iubeam şi teatrul sau pictura însă eram atrasă de cinema în primul rând pentru că era popular. Este o formă de a privi lumea accesibilă întregii lumi.

Dar asta totuşi nu v-a făcut ca pe parcursul anilor să ajungeţi să faceţi filme cu zombi sau cu supereroi ce sunt acum în vârful popularităţii...

Dar asta nu înseamnă că nu se poate întâmpla în viitor :) Eu aspir ca artist să fiu şi să rămân liberă ori tot ceea ce înseamnă ‘comercial’ presupune implicit şi faptul că nu eşti liber, fiind orientat în întregime spre profit. Eu aparţin unei generaţii pentru care profitul nu a fost niciodată foarte la modă. Oricum, vreau să mai adaug că în momentul în care eu am intrat în cinematografie erau puţine femei care realizau filme dar eu am avut posibilitatea să fac scurtmetraje [“La police”/1988,“Scènes de ménage”/1992, cu Miou-Miou – n.r.] şi să montez filme [“Dora et la lanterne magique”/1978, “La ville à prendre”/1979 – n.r.] pentru a putea învăţa să fac cinema. Asta s-a întâmplat inclusiv datorită stagiului într-un atelier fondat de Jean Rouch [în 1981 – n.r.], care se numeşte Ateliers Varan, unde am descoperit cinematografia documentară în sens practic, pentru că eu o cunoşteam doar ca spectator. Am învăţat cum să filmez şi cum poate fi folosită improvizaţia în asemenea filme şi mi s-a părut genial pentru că am considerat abordarea ca fiind mai apropiată de pictură decât cum se face acum, când se confundă documentarul cu reportajul. Eu nu m-am gândit niciodată, de exemplu, să filmez un război, în fine, să îl filmez din punct de vedere jurnalistic. Eu m-am gândit întotdeauna să filmez subiectul ca şi cum ar fi vorba de o ficţiune dar în maniera unui documentar. Pentru mine cele două nu sunt foarte diferite pentru că ambele aparţin cinema-ului.

Deci vă gândiţi documentarele ca ficţiuni şi vă filmaţi ficţiunile ca pe nişte documentare. Unde se termină realitatea şi începe să funcţioneze imaginaţia în mintea personajelor ale căror poveşti alegeţi să le spuneţi?

E greu de spus. În franceză, când spui ‘ça c’est la réalité’... asta e realitatea, înseamnă că aceasta e dură, e negativă în raport cu propria noastră poveste şi experienţă. Să-ţi dau un exemplu pe care l-am folosit întotdeauna, cu toate că este un pic ridicol. Când un bărbat merge pe stradă şi îşi vede sotia îmbrăţişând un alt bărbat, el va zice ‘Asta-i realitatea.’. Una dură, fiindcă este vorba de propria lui poveste. Dacă ar vedea o altă femeie îmbrăţişând pe stradă un bărbat nu i-ar păsa deloc, dar, în acest caz, este vorba de propria lui poveste, recunoaşte ceva ce face parte chiar din viaţa lui. Deci eu cred că ceea ce este definit ca ‘realitate’ de către lume reprezintă răspunsul pe care îl primim la o întrebare pe care noi o adresăm, chiar dacă am fi oameni de ştiinţă, astrofizicieni să zicem, ce pun o întrebare privind spre cer. Nu întrebăm ce este cerul în general ci întrebăm ce este un quasar, o părticică specifică a sa, şi aşteptăm un răspuns la întrebarea noastră. Întotdeauna este vorba de propria noastră proiecţie, de povestea noastră care continuă, iar întrebările pe care le adresăm lumii sunt legate de ea, şi observăm inclusiv când facem un film documentar cum fiecare dintre noi îşi urmăreşte povestea pe care o are în minte.

Neimaginând-mi că ar fi simplu, cum descoperiţi poveştile care merită să fie spuse?

Noi, cei din secolul XX, am fost formaţi inclusiv cu ajutorul romanelor şi picturii din secolul XIX, fie că ne gândim la realismul literar sau la impresionişti, ale căror autori găseau poveşti obişnuite în vieţile unor oameni obişnuiţi, ori cinema-ul, chiar şi cel de ficţiune, spune în general poveşti ale unor oameni obişnuiţi. Chiar şi personajul lui Chaplin, vagabondul Charlot, este un om obişnuit. Poveştile extraordinare sunt bune pentru televiziune. Campionii la ski, eroii de război etc, toţi aceştia aparţin de drept televiziunii pentru că fac parte din actualitate dar filmele, ca şi romanele lui Flaubert, se fac despre oameni obişnuiţi.

Înţeleg asta dar totuşi nu cred că descoperiţi un personaj ca Mimi, cea care dă titlul documentarului din 2003, ieşind din casă pentru plimbarea zilnică...

Păi... eu recunosc asemenea oameni aparte. Nu ştiu să-ţi explic cum se întâmplă dar îi recunosc. Chiar nu ştiu... căci e, pur şi simplu, ca şi cum îmi zic dintr-o dată ‘Iată o poveste care va spune ceva şi tuturor celorlalţi’. Ca să încerc să mă fac înţeleasă, dau un exemplu întorcându-mă la Flaubert, prin povestea lui deopotrivă amuzantă şi foarte simplă. Terminase de scris “Bovary”, cred că era înainte de “Salammbô” [cartea apărută în 1862, la 5 ani după ce Gustave Flaubert publicase “Madame Bovary” – n.r.], şi a chemat doi prieteni ca să le-o citească. După 2-3 zile de lectură, aceştia se cam plictisiseră însă, ajunşi finalmente la sfârşitul cărţii, i-au spus autorului că e superbă, că frazele şi întreg textul sunt nemaipomenit de frumoase, doar că el a deschis atunci jurnalul şi le-a atras atenţia că, în fapt, femeia aceea a mers la o farmacie, a cumpărat otravă şi s-a sinucis, din dragoste dar şi datorită faptului că se săturase de soţul ei medic, etcetera. Până la urmă, nimic ieşit din comun. Vezi, asta trebuie făcut... “Madame Bovary”.

Afirmaţi la un moment dat că “frumuseţea adevărului, a raportului direct, se plăteşte foarte scump, dar îşi merită preţul.”. Simt nevoia să-mi traduceţi ce aţi vrut să spuneţi.

Chiar dacă de obicei adevărul nu este frumos el ne impresionează mult. Suntem foarte impresionaţi tocmai pentru că avem în faţă purul adevăr. Asta e de altfel şi una dintre problemele majore ale cineaştilor care realizează documentare. Pentru că oamenii nu înţeleg cum se fac filmele, pentru că dacă în cazul autorilor de ficţiune îşi spun ‘Uite cât de formidabil a transpus regizorul povestea, cât de bine îi dirijează pe actori’ şi toate celelalte, când văd însă ca spectatori, de exemplu, un film al lui Frederick Wiseman [cineast multiplu premiat la Cannes, Veneţia şi Berlin – n.r.] sau al altor mari realizatori de documentare, nu mai descoperă nicio calitate, având reacţii precum ‘Omul ăla e oribil, ai văzut ce lucruri teribile a putut să spună?’, şi asta tocmai pentru că sunt acaparaţi de realitatea care li se prezintă, pentru că li se arată lucruri care chiar s-au întâmplat şi atunci ei nu mai sesizează nicio calitate a construcţiei şi a viziunii realizatorului. Faptul că le sunt arătate vieţi adevărate îi orbeşte şi de asta spun că este frumos dar pe noi ca cineaşti ne costă foarte mult. Legat de asta, mie îmi spun oamenii că fac filme precum Wiseman dar asta nu e absolut deloc adevărat. Am o mare admiraţie pentru documentarele lui dar eu urmăresc de fiecare dată o poveste, în timp ce el n-a avut niciodată o poveste în filmele sale.

Într-adevăr, am întâlnit comparaţia cu Wiseman, mai ales în analiza lui “Le concours”, pentru care aţi câştigat Classici Award la Festivalul de Film de la Veneţia în 2016. Apropo de acesta, el e un documentar observaţional, aproape clinic, ce se desfăşoară într-un mediu asemănător cu cel al lui “Premières solitudes”, unde însă abordarea este una emoţională. De ce nevoia aplicării a două filtre diferite asupra aceluiaşi tip de subiect?

Asemănător poate dar nu acelaşi, pentru că tinerii din “Premières solitudes” sunt... mai tineri şi provin dintr-un mediu defavorizat, iar “Le concours” se plasează în extrema opusă, e despre cum tinerii aspiră să facă parte din elită, deci sunt mai copţi la minte şi poartă în ei dorinţa pe care o întâlnim într-o sumedenie de filme de ficţiune precum “Fame” sau “Les amours d’une blonde”, acea dorinţă de a răzbi într-o competiţie, de a fi ales şi de a putea astfel pătrunde în acel mare castel... Eu am fost timp de zece ani directoarea departamentului de regie film la La Fémis [École nationale supérieure des métiers de l’image et du son, parte a Universităţii de cercetare Paris-Sciences-et-Lettres – n.r.], deci am avut timp să observ toate detaliile şi mi s-a părut extrem de important să povestesc procesul de selecţie evitând cu desăvârşire ceea ce fac de obicei televiziunile şi anume să urmăresc doar un candidat sau un membru al juriului. Nu. Întreaga maşinărie a fost cea care m-a interesat. Wiseman n-ar fi făcut-o pentru că este o poveste care începe din prima zi a candidaţilor şi se încheie cu cea în care ei se întorc acasă după stabilirea rezultatelor. El n-ar face asta. El povesteşte despre instituţii şi locuri ca o stare de moment, parte a ceva etern, ori eu sunt interesată de istorisiri care se consumă gradual în timp. Am considerat că este foarte important, chiar o datorie civică fiindcă am lucrat zece ani la şcoală, de a povesti restului lumii cum se face selecţia la această şcoală... ca exemplu de cum se face în general selecţia la toate marile şcoli. E vorba de raporturile dintre o generaţie şi alta, de cum o generaţie îşi alege urmaşii. Pentru cei care vor să studieze la mari şcoli din Franţa sau din alte ţări este important să afle cum se întâmplă lucrurile.

Ce rol mai are însă educaţia profesională instituţională în formarea tinerilor atâta vreme cât, înconjuraţi de tehnologie, pot să înveţe singuri să-şi facă filmele?

Educaţia este fundamentală fiindcă, pentru un tânăr, foarte importanţi în locul de învăţământ sunt... ceilalţi, unii ca mine de exemplu. De altminteri, de asta am făcut “Premières solitudes”, pentru ca, în loc să îmi povestească mie ca realizator despre vieţile lor, să ajungă să şi le povestească între ei iar asta a avut mult efect în clasa lor. Faptul că îşi descoperă între ei poveştile face parte până la urmă din traiul pe care îl duc în colectiv. Pe când încă predam la La Fémis am realizat cât de important este pentru tineri să întâlnească oameni cu care se aseamănă, care vor să facă cinema, care discută între ei şi lucrează împreună. În prezent predau la facultate şi le spun tot timpul studenţilor mei ‘Formaţi grupuri şi lucraţi împreună’ fiindcă sigur că poţi să montezi de unul singur şi să filmezi singur însă dialogul cu altcineva, fie chiar şi cu o persoană cu care nu te înţelegi nemaipomenit de bine, este foarte important. Te face să avansezi. Deci educaţia nu se reduce la raportul dintre profesor şi elevi pentru că la fel de importante sunt raporturile între ei în cadrul grupului şi între grupul format şi profesor. Tehnologia ar putea să ne facă să credem că putem încerca să facem singuri orice şi asta în mod paradoxal pentru că suntem din ce în ce mai numeroşi dar suntem din ce în ce mai singuri. Această solitudine este acum greşit evaluată. Ceea ce pe mine mă interesează apropo de tineri este să îi fac să se întrebe dacă asta e bine sau, dimpotrivă, e rău. ‘Vreau să stau în bula mea, ascult muzică şi nu vreau să vorbim, sunt singur’. Ţi-e bine... dar, în acelaşi timp, suferi. Este interesant să îi faci pe tineri să conştientizeze asta, mai ales că, sigur, în adolescenţă, singurătatea mai înseamnă şi că eşti pe cale să devii un adult. Când eşti capabil să fii singur înseamnă şi că eşti mai liber. Acest drum spre libertate care este solitudinea nu e chiar unul bun în totalitate atâta vreme cât gândeşti astfel dar eşti tot timpul înconjurat de alţi oameni. E dificil. Vezi, tu Ioane, îţi impui să te trezeşti la 3 dimineaţa ca să scrii pentru că îţi spui că, pentru a lucra, trebuie să fii singur, să ai parte de linişte şi asta se întâmplă la... 3 dimineaţa. Dar ce obţii până la urmă?

Nu vreau să mă gândesc, aşa că schimb subiectul. Sunteţi o feministă convinsă dar destule colege din industria franceză de film, Catherine Deneuve de exemplu, s-au arătat a fi, să spunem, rezervate faţă de apariţia unor mişcări din al 4-lea Val Feminist precum #MeToo...

Consider că este un pic ridicol, mai ales când vorbeşte o persoană foarte bogată, care nu se vede obligată să ia niciodată metroul, dar pe care o auzi spunând că bărbaţii au dreptul să îţi pună mâna pe fese în metrou. Nu e deloc bine. Eu cred că dintotdeauna a existat patriarhatul, că bărbaţii s-au organizat ca să domine şi pentru ca dominaţia să funcţioneze trebuie să se menţină rivalitatea între femei. Toţi dominanţii fac asta, întotdeauna, şi în contextul acestei dominaţii, declaraţii precum asta, legată de dreptul bărbatului de a pipăi femeia în metrou, sunt niţel patetice fiindcă vin din partea unor femei în vârstă care dau impresia că nu îndrăznesc să spună că bărbaţii nu mai încearcă să le agaţe şi nu consideră că e just ca bărbaţii să nu le mai facă şi lor avansuri... deloc. De ce bărbaţii, chiar când înaintează în vârstă, au posibilitatea să aibă relaţii amoroase iar femeile nu? Ar fi mai cinstit să spui exact asta. Da, e adevărat. Dacă ceri egalitate. Eu sunt însă încrezătoare, văzând că tinerele femei sunt foarte, foarte combative, şi asta îmi arată că lupta pe care au dus-o femeile ajunse acum de vârsta mea a avut rezultate. E formidabil faptul că ele îşi doresc mai mult ca noi. Eu n-am filmat doar personaje principale femei dar, fiindcă trăiesc într-o lume în care femeile sunt relativ oprimate, n-au aceleaşi drepturi, salarii sau posibilităţi, m-am simţit obligată să le pun în valoare. Îmi amintesc de o tânără studentă pe care am văzut-o în timp ce dădeam un interviu şi care m-a întrebat care este visul meu. I-am răspuns că e acela de a mă matoli de una singură într-un bar din Kabul. Rămâne doar un vis pentru că, evident, nu am dreptul să o fac pentru un timp îndelungat. Eu cred inclusiv că resurgenţa fascismului, din Ungaria şi până în Brazilia, punându-i şi pe Trump şi pe toţi ceilalţi, are un punct comun: sexismul extrem. Este un patriarhat homofob, în cea mai mare parte a timpului şi rasist, contra ecologiei, este dominaţia omului alb patriarhal care nu vrea să dispară, care nu vrea să accepte libertatea altora. Se duce un război în care toţi populiştii fac front comun. Am aflat doar recent – deşi ar fi trebuit să o ştiu mai demult – că în Italia, dacă salvezi un imigrant de la înec primeşti o amendă de aproximativ 5000 de euro.

O ultimă întrebare este legată de o curiozitate personală apropo de unul dintre favoritele mele. Aţi afirmat odată că “Récréations”, documentarul pe care l-aţi lansat în 1998, este, în ce vă priveşte... Shakespeare. Adică?

Spuneam asta pentru că este vorba despre marea dramă a vieţii. Copiii se joacă dar ştiu că lumea în care intră este apăsată de drama umanităţii. Totul se derulează foarte repede, ei cercetează poveşti şi când faci asta dai de oameni precum Shakespeare sau, cum spunea cineva, mai degrabă dai de Beckett decât de Shakespeare. În orice caz, jocurile şi poveştile pe care le-am văzut şi am putut să le filmez mi-au vorbit despre marea istorie a umanităţii.

Prezentată însă, din nou, din perspectiva unei microcomunităţi şi nu a societăţii în general...

Acesta este geniul cinema-ului. Pentru cinema ai nevoie de o lume mică şi în “Récréations” ea este deja enormă. Pentru a putea să întrevezi ceva din ea, trebuie să fie cât mai mică posibil, altfel devine dificil. Cel mai mare loc în care am filmat din acest punct de vedere rămâne Gara de Nord [pentru drama romantică “Gare du Nord” din 2013 cu Nicole Garcia şi François Damiens – n.r.]... este uriaşă, cu miile de oameni de oameni care forfotesc prin ea. Aşa cum ai spus şi tu mai înainte, prin intermediul unui microcosmos ajungi însă să poţi vedea mai bine ce se întâmplă într-o asemenea “uzină” umană căci dacă am filma la Nissan sau la Renault n-am vedea absolut nimic. Revenind, în ceea ce priveşte morala sau marile principii sociologice, cred că astea sunt cu totul altceva decât cinematografia. Eu nu fac decât să arăt ceea ce se poate vedea iar în “Récréations” folosesc un simbol foarte radical: clopotul. Când clopoţelul se aude, înseamnă că vine morala. Vine sfârşitul şi odată cu el un anume fel de morală. Băiatul care s-a bătut până atunci tot timpul ca să atragă atenţia fetelor ce sunt contra lui termină prin a fi bătut, plânge şi iese însoţit de toate fetele. Deci pleacă cu fetele dar plânge. Dacă vrei, asta e morala în cazul său iar clopotul este cel responsabil de asta. Când a venit timpul, el plânge, plânge, plânge, iar fetele îl conduc cu gentileţe... are acum ce şi-a dorit însă plânge.

N.R. La Festivalul Filmului Francez de la Bucureşti, între 8 şi 16 mai, în cadrul retrospectivei Claire Simon, ce a conţinut şi un masterclass cu cineasta, au fost proiectate filmele “Récréations” (1992), “Gare du Nord” (2012), “Le bois dont les rêves sont faits” (2015) şi “Premieres solitudes” (2018).

Interviu realizat de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti