Lecția 2. Despre recunoștință

Suntem atât de prinși în fuga după ceva - un ceva mereu altul, în tranziție, de la mic la mare, de la puțin important la absolut necesar, încât uităm să ne oprim, uneori, și să mulțumim celor care ne-au adus unde suntem (sus sau, dimpotrivă, undeva de unde mai avem nevoie să urcăm). E greu de înțeles că orice rău ne face, de cele mai multe ori, mai buni. Când suntem sleiți de puteri, de răbdare sau de iubire, ultimul lucru pe care vrem să-l acceptăm e acela că vom fi, la final, mai avuți decât eram fără greutatea ce ne-a îngenuncheat doar pentru a ne ridica, încă o dată. Iar cu binele  lucrurile sunt și mai complicate: mai degrabă ne aducem aminte să reproșăm celor care ne-au coborât, decât celor care ne-au ajutat să urcăm. Întotdeauna avem cuiva de mulțumit, pentru tot ce ne definește ca indivizi, indiferent de moment. Sunt convinsă că aveți în liste foști iubiți și iubite ce v-au mușcat fără milă din suflet, cândva; colegi și colege care v-au sabotat lipsiți de orice eleganță atunci când aveați nesfârșită nevoie de ei; prieteni și prietene cu care-ați cernut amintiri ani de-a rândul și s-au transformat în necunoscuți, fără să vă ceară acordul. Lor, fără doar și poate, mulțumiți-le: sunteți ceea ce sunteți și datorită lor. Mulțumiți-le, lor, dar și celor care v-au sprijinit când nici nu sperați să mai atingeți linia de sosire. Recunoștința e și iertare, și în tot haosul cotidian, un mulțumesc spus din suflet vă poate însenina zeci de alte clipe ce vor să vină. Așadar, mulțumesc!