Clin d’Oeil | TUDOR GIURGIU: Pentru publicul ce mai crede (chiar şi) în poezie

Pe 14 iunie se lansează în cinematografe coproducţia româno-spaniolă “Parking”, noul film al cineastului Tudor Giurgiu (“Legături primejdioase”/2006, “Despre oameni şi melci”/2012, “De ce eu?”/2015), având ca punct de plecare romanul “Apropierea” al lui Marin Mălaicu-Hondrari, povestea a trei poeţi români ce pleacă în lume... în căutarea izvoarelor Poeziei, din care unul, Adrian, ajunge în Spania - lefter şi fără să ştie limba - şi sfârşeşte prin a se îndrăgosti de localnica Maria. Filmul are un alt nume decât cartea, deşi Mălaicu-Hondrari este co-scenarist, şi asta ne-a făcut să ne întrebăm... de ce. De ce textul l-a inspirat atât de mult pe creativul Tudor Giurgiu, altfel o persoană racordată aproape full-time la mediul pragmatic al business-ului cinematografic din poziţia sa de fondator al TIFF, organizator al Premiilor Gopo şi producător al unor filme de ficţiune sau documentare remarcabile (“Moromeţii 2”, “Caisă”, “Cannibal”, “Katalin Varga”, “Marele jaf comunist” etc), încât să îi dedice câţiva ani din viaţă, de ce au fost interesate vedete ale teatrului şi filmului spaniol precum Ariadna Gil (“Alatriste”, “Belle Epoque”) sau Belén Cuesta (“La llamada”, “Kiki, el amor se hace”) de această poveste est-europeană, şi de ce eu... m-aş duce la cinematograf ca să văd un film despre un roman eşuat în Spania? În primul rând însă...

credit foto: Nicu Cherciu

... De ce filmul are titlul “Parking” şi nu “Apropierea”, mai ales că ai lucrat scenariul chiar cu autorul cărţii?

După cum se întâmplă des la filme, una e când te apuci de film cu ideea să ecranizezi un roman şi alta iese după ce-ţi petreci ani de zile la scris, rescris, şi un astfel de moment mi s-a întâmplat şi mie când am realizat că filmul pe care aş vrea să îl fac nu va fi o adaptare pe bune şi reală - sau fidelă – a unei cărţi scrise de un autor ci, de fapt, filmul pe care aş vrea să îl fac este inspirat din poveştile adevărate de viaţă ale autorului însuşi, Marin Mălaicu-Hondrari, poveşti care nu sunt reflectate întrutotul în romanul lui, după cum am realizat recitindu-i prima carte şi apoi poeziile scrise de el pe vremea când stătea în rulotă în Spania. Mi-am dat seama că va fi un film care se inspiră din opera lui, din viaţa lui, ce transcende cumva ideea unei adaptări literare per se şi, în momentul acela, mi-am luat libertatea de a schimba inclusiv titlul filmului. Din motive cumva evidente pentru privitor, parkingul de maşini din film e un limbo, un spaţiu în care câteva dintre personaje îşi duc existenţele încercând să îşi caute un sens în viaţă şi mi s-a părut ca e un titlu foarte bun şi care defineşte foarte bine povestea din film.

Prima mea întrebare s-a născut dintr-o curiozitate legată de parcurgerea rolurilor din film. Cu excepţia lui Adrian ce pare a fi personajul-cheie, ceilalţi membri ai cvartetului de prieteni care îşi propun să cutreiere Europa în căutarea izvorului poeziei nu apar menţionaţi...

Da, a fost o decizie luată de comun acord cu autorul. Mi-am dat seama că ne va fi nouă extrem de greu... dar îi va fi greu şi publicului să urmărească destinul unor colegi scriitori români peregrini, şi atunci i-am spus că perspectiva mea de om care vrea să adapteze cartea este aceea că Adrian e personajul principal, unul puternic, un alter ego al scriitorului, iar el a fost de acord, aşa că o să urmărim povestea lui Adrian.

La cinci ani după “De ce eu?”, film ancorat în realitatea noastră cotidiană, vii cu “Parking”, ce pare că aparţine într-o mai mare măsură spaţiului poetic şi realităţii stilizate. Ai simţit nevoia unui proiect care să te facă să te desprinzi niţel de ce te înconjoară?

Răspunsul e da 100%. Cumva e şi un test cu mine însumi să încerc să fac genuri mai diferite de cinema şi fiecare film să nu semene cu cel de dinainte. Da, “Parking” e un romance, e o melodramă, chit că are accente sociale, fiindcă vorbim de povestea unui emigrant atipic, un emigrant poet care nu se duce într-un spaţiu străin neapărat după bani ci pentru că are cu totul alte nevoi. Mi-am dorit să fac ceva radical diferit măcar de ultimul meu film şi a ieşit un film care, aşa cum e normal, mie îmi e foarte drag... dar îmi dau seama că e un film intimist, foarte diferit de ce-am făcut eu până acum. Lipsit de accente grave, comice, politice, filmul e o lucrătură în filigran despre oameni maturi şi problemele lor când ajung spre 40 sau 50 de ani. Probabil că e un film pe care nu l-aş fi putut face înainte dacă n-ajungeam şi eu în acest moment al vieţii, când reevaluezi, cauţi, te reinventezi. Acesta e chiar important pentru că “Parking” a fost, ca de altfel multe alte filme, unul care a gestat timp de nişte ani buni şi, de la momentul în care am citit cartea şi i-am spus lui Marin că aş vrea să îl facem şi ne-am împrietenit şi-am început să scriem, au fost multe hiatusuri şi perioade în care m-am apucat inclusiv de filmarea lui “De ce eu?” pentru că mi-am dat seama că ăla era un proiect important, fierbinte, trebuia să îl fac, aşa că am lăsat la o parte “Apropierea” şi am revenit abia apoi la ea, adică... cu fiecare proiect am făcut cam la fel pentru că e şi-o formă de autotestare să-mi dau seama dacă filmul respectiv rămâne în tine. Evident, în timp ce timpul trece - dar în cazul meu nu-l las să treacă degeaba fiindcă am multe alte proiecte în care sunt implicat - cumva descoperi şi alte lucruri, descoperi lucruri despre tine, îl descoperi mai bine pe autor, în cazul de faţă pe Marin. Orice prospecţie sau voiaj petrecut în Spania, în special în sud, în Andaluzia, îmi oferea ceva nou, noi idei şi noi teme, şi cumva eu cred în formula asta în care, indiferent că este o adaptare sau nu, scenariul e un organism viu care se transformă în timp, şi mi-a convenit într-un fel că prin forţa lucrurilor producţia filmului s-a lungit. Cred că filmul a ajuns să fie mult mai aproape de ce sunt eu azi. Cred că cel puţin fără perioada asta de timp care a trecut de la “De ce eu?” n-aş fi fost în stare să îl fac aşa cum l-am făcut. Mie mi-e greu să îi înţeleg pe oamenii precum Woody Allen care fac câte un film pe an întrucât mi se pare că e un consum fantastic de energie şi de timp, şi orice proiect nou, cum e “Parking”, cere... Pentru mine a fost cumplit de greu să intru într-o lume pe care nu o cunoşteam foarte bine, să învăţ o limbă ca să lucrez cu actorii, căci e pentru prima dată când lucrez într-o ţară străină, cu o limbă diferită de a mea, şi n-a fost un proces deloc simplu. Toate astea au cerut timp.

Vorbind de experienţa lucrului într-o ţară străină, cum ai ajuns să distribui în film staruri spaniole şi cum a funcţionat relaţia regizor-actor cu o vedetă precum Ariadna Gil din “Labirintul lui Pan” al lui Guillermo del Toro?

Relaţia a funcţionat foarte bine pentru că, în Spania cel puţin... că habar nu am cum se întâmplă în alte ţări, actorii sunt foarte curioşi şi dornici să se întâlnească cu propuneri şi cu oameni care vin din altă zonă geografică, dintr-o altă cultură, şi am avut surpriza ca la casting să vină mari actori ai cinema-ului spaniol. A fost Emma Suárez iar mie nu mi-a venit să cred că stau faţă în faţă cu ea... ea fiind după succesul în “Julieta” lui Almodóvar [actriţa câştigase premiul Goya în 2017 pentru rolul din filmul lui Pedro Almodóvar – n.r.]. Am fost pe punctul să o distribui dar am fost mult mai încântat şi fermecat de Ariadna. M-am întâlnit cu Leonor Watling, o altă actriţă excelentă din filme mai vechi ale lui Almodóvar [dar şi din “The Oxford Murders” al lui Álex de la Iglesia sau “My Life Without Me” al lui Isabel Coixet – n.r.], deci sunt oameni pentru care colaborarea într-un proiect cumva inedit, cu un regizor care vine din Est, li s-a părut o idee interesantă atâta vreme cât, sigur, regizorul nu e vreun tâmpit şi reuşeşte să îi provoace printr-o altfel de experienţă faţă de cele la care sunt expui de obicei. Revenind la Ariadna, a fost unul din cazurile alea foarte rare când colaborez cu un om care e iubit de toată lumea şi vorbim de asta într-o industrie în care adversităţile, urile, invidia... sunt la tot pasul. De la subsemnatul şi până la toţi ceilalţi, trăim într-un sistem în care totul se chestionează, ne îndoim de tot şi de toate. Răutatea e maximă, nu e chiar atat de rău ca la balet dar, în orice caz, nu suntem nici noi departe. Ei, în tot acest peisaj dominat de ego-uri puternice, Ariadna e foarte iubită, e o actriţă foarte discretă ce nu are deloc această obsesie a popularităţii şi a Instagramului şi a premierelor de gală, e o actriţă extrem de profesionistă care face în momentul de faţă mai mult teatru decât film şi care e iubită de producători, de colegi, de oamenii din echipă şi cu care n-aveam cum să nu ne găsim un canal de comunicare. M-a ajutat enorm pentru că e un actor instinctiv dar deopotrivă cerebral, care înţelege bine personajul, înţelege filmul pe care tu vrei să-l faci, vine cu sugestii, nu e un executant, se gândeşte la lucruri care depăşesc ideea că o replică trebuie să sune într-un anume fel sau altul, nu, ea le pune în context şi relaţionează tot timpul în funcţie de celelalte personaje, în fine. A fost o experienţă fantastică, am filmat cred că aproximativ două săptămani căci erau singurele pe care le avea disponibile şi a trebuit să aranjăm tot programul de filmare în funcţie de ea pentru că mi-o doream foarte tare în film şi... o să vedeţi de ce.

Ajungând la actori, spune-ne câte ceva despre interpretul lui Adrian, Mihai Smarandache, ce a debutat în cinema în “De ce eu?” din 2015 dar de-atunci a apărut puţin în filme, în roluri secundare...

Într-adevăr, am mai lucrat cu el o singură dată, la “De ce eu?”, un rol mic dar cumva experienţa de atunci plus rolurile în care l-am văzut în teatru, la Odeon [Mihai Smarandache e acum Dimitri Karamazov în “Delirium”-ul lui Vlad Massaci, Robinson în Musical-ul “Jurnalul lui Robinson Crusoe” pus în scenă de Mihai Mănuţiu şi Kukuşkin în “Fugarii” lui Cehov, montarea lui Alexandru Dabija – n.r.], m-au convins că e un actor foarte matur, un actor cameleonic, un om foarte sensibil şi fragil în pofida aparenţelor. A intrat în proiect doar cu o lună înainte, o lună în care trebuia să înţeleagă scenariul, să înţeleagă ce vreau eu şi... să înveţe spaniola. A fost cumplit de greu pentru el fiindcă o mare parte din replici a trebuit să le înveţe mecanic, să le memorizeze, însă are un talent fantastic la limbi şi a învăţat foarte rapid accentele şi cât de stricat trebuia să vorbească... sau nu în film iar experienţa din teatru l-a ajutat enorm pentru că toţi ceilalţi, şi Ariadna, şi Belén [Cuesta – n.r.], şi Luis [Bermejo – n.r.], au la rândul lor experienţă în teatru şi astfel între actori s-a creat o chimie şi o complicitate extraordinară, care se simte, cred eu, pe ecran. După mine, Mihai e un actor imens, deja matur, care poate să facă personaje memorabile şi e păcat că nu îl vedem atat de des în filme pe cât ar trebui.

Am amintit de câteva ori precedentul tău film, “De ce eu?”, inspirat de cazul real al procurorului care se sinucide în timpul unei anchete. Un film care ne-a vorbit despre oportunism şi adevăr în justiţia română, aceeaşi justiţie care acum, după 5 ani, este supusă unor masive atacuri politice. Cum ar arăta un sequel al filmului în viziunea ta, unul care să aducă situaţia... la zi?

Nu cred că mai poate fi un sequel la “De ce eu?”. Mi se pare atât de bulversant ce se întâmplă azi în justiţie în sensul în care excesele şi abuzurile sunt efectiv din toate părţile şi nu ştiu dacă un om normal mai înţelege ceva, pentru că dacă te uiţi la două posturi de televiziune afli două realităţi complet diferite, încât ceea ce eu am crezut că este o temă valabilă acum cinci ani şi fiind convins că, de fapt, ea nu va mai fi în timp o temă de discuţie, o temă care să preocupe societatea... eu fiind un optimist incurabil, iată că mi s-a arată că m-am înşelat şi că subiectele sunt încă foarte actuale dar, dacă vorbim de ideea de sequel, nu m-ar preocupa neapărat posibilitatea unui film despre justiţie ci aş fi interesat mai degrabă de un film despre politică. E un subiect despre care, la modul foarte serios, mă gândesc pentru un viitor scenariu, pentru că ce trăim în anii ăştia şi tipul ăsta de personaje care populează toată scena politică românească, de la figurile cele mai înalte al guvernării, şefi de partid, miniştri, ş.a.m.d., depăşesc cu mult închipuirea celor care se uitau, ca mine şi ca generaţia mea, la şedintele CPUN din anii ’90 unde vedeai tot o galerie de idioţi simpatici, de cretini fără şanse, de idealişti paraşutaţi în politică... Acum spectacolul este însă grotesc pentru că, vorbind de bani mulţi, vedem oameni lipsiţi de scrupule, vedem Caragiale la puterea a cincea, şi drept urmare este... un posibil viitor nou film. :)

Deopotrivă ca cineast şi ca persoană cu interese în industria cinematografică, tu unde te plasezi, în România reală sau în ‘statul paralel’?

Eu trăiesc în realitate şi mă hrănesc cu ceea se întâmplă în jurul meu căci realitatea îţi oferă subiecte extrem de valide pentru proiecte artistice dar, în egală măsură, o anume preocupare sau o anume poziţie te poate plasa într-un stat paralel evident fiindcă tu nu validezi neapărat opiniile unei puteri sau a unei autorităţi care, întotdeauna, se va vexa şi va spune că iată... artiştii, actorii, etc, aceştia servesc acest stat paralel despre care nici nu ştiu prea bine ce înseamnă. Deci da, cred că trăiesc deopotrivă şi în realitate şi dincolo de frontiera cu ea.

Bine, dar se poate interpreta că politica a încercat să mituiască industria filmului cu noua lege a cinematografiei...

Vezi, asta-i paradoxal... acest guvern a reuşit în mod paradoxal, chit că-l socot un guvern destul de inept, a reuşit să dea o lege fabuloasă, amânată şi nefăcută de ani de zile de multe alte guverne, prin care s-au oferit facilităţi fiscale producţiei de film şi iată că mari producţii americane pot să vină din nou în România pentru că, la final, li se oferă nişte bani, cel puţin 35% din ce cheltuie în România. În felul ăsta intrăm şi noi în rândul lumii pentru că noi nu ofeream avantaje de genul acesta, ceea ce... jos pălăria! Au mai mărit salariile la actori, au făcut mai multe lucruri bune din punctul ăsta de vedere. Am putea zice că e primul guvern care are rezultate concrete, palpabile, în ceea ce priveşte sprijinul dat acestui domeniu faţă de alte guverne care au rămas cu vorbele... însă în tot ceea ce vorbim legat de sprijinirea filmului românesc, de arhivă, de cinematografe, suntem în continuare la nivelul de promisiuni dar, de fapt, ăsta e nivelul de ignoranţă şi de dezinteres pentru că lipsesc profesioniştii şi lipseşte drive-ul, energia de a face aşa ceva. Probabil că e un subiect şi un domeniu care nu prea interesează. Dincolo de ipocrizia şi incompetenţa care continuă să coexiste în ce priveşte autorităţile, am întâlnit şi destui oameni, atât la nivel local cât şi central, care se mişcă foarte bine şi îşi cunosc foarte bine meseria, mai ales printre cei care lucrează cu varii dosare sau aflaţi în funcţii de decizie. Dacă vrem să privim aşa, din balon, la nivelul competenţelor şi a profesionalismului în administraţia publică s-au făcut paşi extraordinari iar faptul că avem oameni care fac studii europene şi acceptă să lucreze în acest aparat este lăudabil. Cred că problema noastră a rămas însă birocratizarea şi domnia asta a fricii de Curtea de Conturi, de financiar... astea sunt în continuare dramele celor care lucrează în administraţie şi care conduce la frica de asumare a responsabilităţii, astea sunt principalele probleme, dar în materie de competenţe eu cred că lucrurile stau mult mai bine.

Suntem spre finalul TIFF, al cărui întemeietor eşti. Festivalul a ajuns la un grad de complexitate evenimenţial incredibil. Luaţi în considerare şi ideea de a crea o ‘oglindă’ a sa la Bucureşti?

Nu cred, pentru că TIFF-ul rămâne legat de această zonă, de Cluj, de Ardeal, şi, în plus, Bucureştiul mi se pare extrem de neprietenos cu ideea de evenimente care să presupună o desfăşurare simultană în mai multe săli şi să aibă închegată o comunitate de cinefili care să graviteze în jurul acestora... în Bucureşti sălile au disparut, Cinema Studio a dispărut, altele stau să cadă, deci nu cred. De niciun fel. Bucureştiul va rămâne un oraş pentru Festivalul George Enescu, pentru Festivalul de Teatru şi pentru alte zeci de festivăluţe.

Asta dacă nu continui tu să ruinezi temple ale culturii infestându-le cu manele cum ai făcut la Premiile Gopo. Ce părere ai de menţinerea unor prejudecăţi după 30 de ani de democraţie în ce priveşte receptarea unui film?

Eu continui să cred că publicul e suveran şi publicul are tot dreptul să laude sau să ignore un film şi asta se decontează foarte simplu în numărul de bilete vândute. A crede că publicul este prost, needucat şi nepăsător la problemele filmului românesc, asta mi se pare o prostie fără margini. Publicul vine să vadă dacă găseşte un motiv sau dacă a auzit de un film, nu e România mai altfel decât celelalte ţări. Că nu avem destule săli de cinema, asta-i altă discuţie, dar, într-adevăr, după cum ai spus, poate avem prejudecăţi. Asta-i adevărat. Poate că avem temeri, frici, fie că nu se aude prea bine, fie că-i un film cu gay sau cu ţigani sau cu nu ştiu ce, suntem în continuare tributari unor preconcepţii dar altfel eu am totală încredere că publicul sancţionează sau nu fiecare film... de cele mai multe ori pe merit.

Ca să închidem cercul, melodrama ta “Parking” intră din 14 iunie în cinematografele din toată ţara. Din punctul tău de vedere, de ce ar trebui să aleagă publicul să vadă acest film? Un emigrant poet n-are appeal-ul unui supererou...

Pentru că noi, oamenii normali, mergem la cinema să vedem poveşti unde să ne regăsim aşa imperfecţi cum suntem. Da, majoritatea rupe sălile să vadă aventurile Avengers-ilor dar cred că există un public numeros care încă mai crede în emoţie, în poveşti care să-l transforme, mai crede chiar şi în poezie.

Interviu realizat de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti