Interviu | Create.Act.Enjoy, despre Terapie prin Artă

Artiștii pot contribui masiv la ameliorarea persoanelor internate în spitale. Și asta nu o spunem noi, ci o dovedesc cei de la Create.Act.Enjoy prin proiectul „Terapie prin Artă” inițiat în 2012. Prin el, organizația practic împarte momente de fericire prin spitale, atât pentru pacienți cât și pentru personal, folosind arta în toate formele sale pentru a-și promova mesajul. Mai multe despre acest proiect aflăm chiar de la echipa Create.Act.Enjoy!

Interviul a fost realizat de Carina Cichi și de Carmen Muntean – două dintre cele mai noi colaboratoare ale asociației Create.Act.Enjoy – cu șase dintre membrii echipei Terapie prin Artă by Create.Act.Enjoy: Diana Buluga (co-fondator, coordonator proiect), Cristian Pascariu (co-fondator, director artistic), Raluca Bugnar (coordonator voluntari, PR), Paul Sebastian Popa (actor), George Sfetcu (actor) și Raluca Uzunov (actriță).

1. Ce v-a inspirat să inițiați proiectul „Terapie prin Artă” by Create.Act.Enjoy?

Diana Buluga: Curiozitatea de a duce arta pe scena neconvențională a spitalului. Prima ediție, cea din 2012, a venit ca răspuns la un concurs de proiecte pe care l-am câștigat. Ne-am propus atunci să concepem activități prin care beneficiarii noștri să interacționeze direct cu teatrul, filmul, artele plastice. Și așa au apărut atelierele creative, unde pacienții, coordonați de traineri profesioniști, încearcă diferite exerciții și joculețe care să contribuie la îmbunătățirea stării lor psihice, emoționale și chiar fizice.

2. Cum ați ajuns la concluzia că arta poate fi o formă de terapie?

Diana Buluga: Prin practică. Asta apreciez eu enorm la acest proiect - faptul că testăm ideile care ne vin în practică, direct în spital, și apoi le concretizăm și pe foaie. Așa au apărut momentele artistice itinerante, cu care vizităm întreg spitalul, expozițiile de fotografie, instalațiile artistice sau concertele de muzică live. Bineînțeles, contează foarte mult pentru noi feedback-ul pe care îl primim la fața locului – o bună parte prin conversații spontane și altă parte prin chestionarele pe care le aplicăm. Așa ne dăm seama ce funcționează și ce nu, sau care sunt efectele.

Cristian Pascariu: Odată ce mergi prin spital alături de actorii care performează, înțelegi imediat că această metodă artistică funcționează într-un mod sincer, uman și imediat - iar rezultatul ei este înțeles prin zâmbete și emoții. Recent, cineva care a venit pentru prima dată în proiect, ne-a spus: „am văzut filmulețele, dar nu mă așteptam să aibă un impact așa mare și benefic asupra oamenilor”. Pe scurt, zâmbetele și reacțiile oamenilor ne-au făcut să înțelegem că este o formă de terapie.

3. Prima ediție a proiectului a avut loc în 2012. Ce anume v-a determinat să continuați să îl organizați?

Diana Buluga: Beneficiile pe care le-am observat în rândul pacienților. Îmbunătățirea vizibilă a stării de spirit prin participarea la activitățile noastre. Capacitatea oamenilor de a crea, în special în rândul celor care ne spuneau: „Vai, dar eu nu pot, n-am talent.” Și, bineînțeles, dorința noastră ca oameni de a contribui la comunitatea din care facem parte. Când vezi că ai puterea să faci bine și că ceea ce faci produce schimbări benefice în ceilalți, nu ai de ce să te oprești.

Cristian Pascariu: Încă de la prima ediție am înțeles că este un proiect inedit și inovator pentru România. Văzând cum reacționează pacienții și cadrele medicale la activitățile propuse, am hotărât că este absolut necesar să dezvoltăm și să creștem această inițiativă, și să o promovăm pentru a ajunge, cândva, parte integrată din sistemul medical românesc. Dorința de a face ceva mai bun, pasiune, zâmbete, lacrimi, emoții, oameni minunați și colaboratori care se dedică sunt doar câteva din lucrurile care ne determină să continuăm și să creștem.

4. Ce efecte ați observat că a avut terapia prin artă asupra participanților?

Diana Buluga: Efectul cel mai vizibil e veselia. Dintr-o dată, în saloanele liniștite sau pe culoarele încărcate de gânduri sau tristețe, se râde, se formează hore, se improvizează. Apoi, sunt formele prin care ceea ce facem noi îți influențează și schimbă atitudinea cu care te raportezi la boală, îți scade din vulnerabilitatea pe care o simți pentru că ești bolnav și te motivează sa privești cu încredere și optimism spre rezolvarea problemei pe care o ai în acel moment.

Cristian Pascariu: Pragmatic, reduce stresul, crește starea de bine, lumea e mai empatică, iar amintirea spitalului se transformă în altceva pe perioada proiectului. Dar când o mamă îți spune ca fetița ei a intrat cu zâmbetul pe buze în operație după atelierele creative sau o asistentă îți spune ca azi dimineață o pacientă a îmbrățișat-o din senin și i-a mulțumit pentru munca depusă, înțelegi că acest proiect schimbă perspectivele și oferă un sprijin unor oameni care au ajuns într-un moment mai sensibil din viața lor. Și ne bucurăm de fiecare dată când observăm că se naște o simbioză reală între starea de bine creată de artă și medicina convențională.

Raluca Bugnar: Toate activitățile din proiect – momentele artistice itinerante, atelierele de terapie prin artă, vizitele surpriză de „Rudă pentru o zi” făcute pacienților care au stat mai mult timp singuri în spitale, ba chiar și aplicarea de chestionare, care devine adesea o interacțiune umană plină de sinceritate și empatie – îi ajută pe oameni să se deschidă și să se simtă importanți, remarcați, validați, înțeleși, apreciați. Iar asta le crește încrederea în ei, încrederea în cei din jur și le dă (sau redă) sentimentul de comunitate. Efectele sunt vizibile în primul rând asupra pacienților, însă și la cadrele medicale, la echipă și la voluntari.

5. Cum arată o zi ca organizator în perioada desfășurării proiectului?

Raluca Bugnar: Vrem să arătăm exact cum e o zi „din culise” în timpul proiectului de anul acesta din cele 6 spitale unde ne vom desfășura activitățile la Cluj. Ne-am propus să realizăm împreună cu videografii din proiect un mini-documentar din care să se vadă munca echipei și ce presupune ea. Sunt foarte multe detalii la care noi trebuie să fim atenți ca totul să iasă bine, foarte mulți oameni cu care interacționăm din poziția de organizatori și foarte multă informație din care ne străduim să selectăm și să comunicăm cât mai clar și eficient fiecărei persoane implicate acele lucruri de care are nevoie pentru a deveni o parte valoroasă (și bucuroasă) a proiectului.

6. Ce provocări noi ca actor ți-a adus proiectul Terapie prin Artă?

Paul Sebastian Popa: Provocarea cea mai mare adusă de proiectul Terapie prin Artă by Create.Act.Enjoy, a fost și este aceea de a învăța să îmi dozez energia fizică și mai ales pe cea emoțională, deoarece în fiecare salon nou sau în fața fiecărei persoane întâlnite pe holurile spitalului noi trebuie să fim fresh, energici și să găsim toate modalitățile prin care să aducem bucurie în sufletele oamenilor.

George Sfetcu: Una dintre provocări este menținerea entuziasmului propriu, pentru că te întâlnești cu o mulțime de oameni care sunt în dificultate. Chiar dacă unele imagini din spitale au impact imediat și te emoționează, noi, actorii, trebuie să fim cu toată atenția și energia disponibili pentru a creea o atmosferă plăcută.

Raluca Uzunov: Ca actor, să performezi pe scenă, în fața unui public avizat, este lucrul pentru care te pregătești. Neprevăzutul își face, bineînțeles, de multe ori apariția. Însă nimic nu te pregătește pentru interacțiunea cu acești oameni, pacienți de toate vârstele, veniți la spital, nu tocmai din plăcere. În perioada Terapiei prin Artă ajungi să interacționezi cu ei, scopul fiind acela de a le aduce o fărâmă de bucurie și speranță, un zâmbet. Pe perioada proiectului încercăm să le distragem atenția de la problemele pe care le întâmpină. Provocarea cred că e aceea de a rămâne pozitiv, de a transmite bună dispoziție în pofida faptului că te izbește realitatea cu necazurile, cu bolile ei, cu atâția oameni a căror dorință este doar să se facă bine și să ajungă în sânul familiei.

7. Care este momentul care va rămâne mereu alături de tine în urma implicării în acest proiect?

Paul Sebastian Popa: E greu de răspuns, deoarece la fiecare ediție apare câte un moment unic de bucurie a pacienților. Dar cea mai recentă experiență a fost cea de la Alba Iulia, unde două doamne de la secția de oncologie, care s-au bucurat enorm de întâlnirea cu noi (actorii costumați în mimi), au participat apoi și la atelierele noastre din sala de conferințe, împreună cu asistentele lor, iar a doua zi de dimineață, pacientele și-au îmbrățișat asistentele în semn de recunoștință. E plăcut să știi că prin munca ta creezi legături între oameni.

George Sfetcu: Momentul în care cineva te prinde de mână sau te roagă să faceți o fotografie împreună ca să vadă și cei de acasă experiența prin care a trecut. Sau momentul în care o întreagă secție iese pe coridor și dansează alături de noi. Sau momentul în care cineva spune: „Când mai veniți?”

Raluca Uzunov: În toți anii aceștia am rămas cu atât de multe amintiri plăcute, cu învățături, cu trăiri și descoperiri, inclusiv despre mine. Însă mi-e drag să îmi amintesc de efectul pe care această formă de terapie l-a avut și îl are pentru pacienți. În anii trecuți, am avut pacienți care au fost externați poate la o zi sau două după ce am început programul în spital, însă ei au continuat să vină în fiecare zi la ateliere, aducându-și și copiii. Asta îmi arată că e bine ce facem.

8. Cum ai descrie sentimentul care te încearcă la sfârșitul unei ediții de Terapie prin Artă?

Paul Sebastian Popa: L-aș descrie simplu: împlinire! Împlinire sufletească pentru faptul că am reușit să fac niște oameni să uite că sunt pacienți.

George Sfetcu: Sunt bucuros pentru că am reușit să ducem la capăt ce ne propunem ca echipă și sunt nerăbdător să văd ce montaj face Dima (videograful)!

Raluca Uzunov: Cunoști zâmbetul acela cald, subtil și sincer al unui bătrân care a rămas singur, undeva într-un vârf de munte, ducând în spate toți anii aceia grei? Acel zâmbet când rar ajunge în vizită un nepot sau un strănepot?

9. În 2019, ați extins proiectul în Râmnicu Vâlcea și în Alba Iulia. De ce?

Diana Buluga: Extinderea națională a proiectului e un pas firesc, zic eu. Am ajuns la o maturitate care ne permite să avem mai mult curaj. În plus, succesul pe care proiectul l-a avut la Cluj în ultimii ani a validat faptul că facem bine ce facem.

Raluca Bugnar: Tot zic că noi, cei care trăim la Cluj, deși majoritatea nu suntem clujeni, ci „vinituri”, suntem aici într-o bulă roz. Și tocmai pentru că în Create.Act.Enjoy suntem multe „vinituri” a venit firesc dorința de a împărtăși cu alte comunități din ceea ce am construit la Cluj. De altfel, în toamnă vom ieși din Cluj și cu un alt proiect al nostru, de educație nonformală pentru adolescenți, și vom merge timp de o lună în orașe mici și sate din județ, acolo unde elevii nu au șansa de a participa la ateliere creative, care să-i ajute să-și dezvolte abilitățile și să se decidă ce să facă mai departe în viață, la ce liceu sau la ce facultate să se înscrie.

10. Care sunt provocările care v-au ieșit în cale odată cu transformarea proiectului dintr-unul local într-unul național?

Raluca Bugnar: A fost mai bine decât m-am așteptat! Credeam că va fi nevoie să treacă cel puțin o ediție înainte de a avea parte de entuziasmul cadrelor medicale din spitalele noi, însă acest lucru s-a întâmplat foarte rapid, mai ales la Alba Iulia. Suntem și idealiști și pragmatici așa că, pe de o parte, am avut mare încredere că proiectul va fi bine primit, însă pe de altă parte am estimat că reacțiile de apreciere vor veni abia mai târziu. Spre marea mea bucurie, multe cadre medicale au ținut să ne încurajeze, s-au implicat în activități și au venit cu idei despre cum ar putea fi inclusă terapia prin artă în programul permanent al spitalelor. Cele două spitale noi – de la Râmnicu Vâlcea și Alba Iulia – ne-au transmis foarte limpede că doresc să continuăm colaborarea așa că de acum provocarea foarte mare pentru noi va fi să strângem fondurile necesare pentru a desfășura proiectul în 8 spitale și în 2020.

 

11. Care este direcția pe care ați dori să o ia acest proiect în viitor?

Diana Buluga: Mi-aș dori să se extindă și în alte orașe, să fie un model de bune practici în zona proiectelor socio-culturale. Și mi-aș mai dori să găsim forme și mai multe prin care să îmbunătățim calitatea vieții pacientului internat și în perioadele în care noi nu suntem acolo. Să reușim să creăm instalații sau intervenții permanente, de preferat interactive, care să le reamintească de faptul că prezența artei în viața de zi cu zi e un „medicament” binevenit.