Iunie. Două premiere naţionale ale unor filme de factură complet diferită, “Fluierătorii” şi “Apusul”, ce au un numitor comun… prezenţa într-unul din rolurile principale al excepţionalului actor Vlad Ivanov, de 5 ori premiat cu Gopo şi protagonist al unor pelicule de referinţă pentru cinematografia românească contemporană precum “4 luni, 3 săptămani şi 2 zile” (câştigător al Palme d’Or şi nominalizat la Globul de Aur), “Poliţist, adjectiv” (premiul FIPRESCI şi cel al juriului la Cannes) sau “Poziţia copilului” (Ursul de Aur şi premiul FIPRESCI la Berlin). Pe 7 iunie, în cadrul TIFF, s-a difuzat pentru prima oară la noi “La Gomera” aka “Fluierătorii”, realizat de către Corneliu Porumboiu, proaspăt nominalizat la Palme d’Or, şi care îşi anunţă încă de pe-acum candidatura la cel mai bun film romanesc al anului 2019 (lansarea la nivel naţional este anunţată pentru 13 septembrie). Un Neo-Noir cu accente de dramedie în care Cristi (Ivanov), un poliţist corupt, este implicat pe insula La Gomera din Canare în eliberarea unui june afacerist asociat cu traficul de droguri, atras fiind de o femme fatale (Catrinel ‘Marlon’ Menghia) ce şi-a găsit refugiul într-o comunitate care comunică într-un vechi dialect bazat pe… fluierat. Pe 21 iunie, se lansează filmul maghiar “Apusul” aka “Sunset”, semnat de László Nemes, autorul oscarizatului “Fiul lui Saul” în 2016, care i-a adus cineastului un BAFTA şi nu mai puţin de trei premii la Cannes, o Mystery-Drama de epocă al cărei acţiune este plasată în Budapesta de acum 100 de ani, dominată de violenţă şi crimă pe fondul fricii de război în ultimul an de pace, 1913, a decadenţei sociale şi crizei economice marcate de agonia marilor companii. Oszkár Brill (Ivanov) este patronul magazinului de pălării în care îşi face apariţia tânăra Irisz Leiter (Juli Jakab), magazin ce a aparţinut pe vremuri defuncţilor săi părinţi, bântuit acum de secretele întunecate ale familiei. Ca şi Cristi, Oszkár este un personaj care se relevă spectatorului tot prin intermediul interacţiunilor sociale (“Mi-au trebuit ani să mă asigur că numele Leiter nu mai trezeşte amintirea unui ucigaş”) iar actorul român îşi asumă o nouă provocare personală legată de asimilarea într-un timp record al unei limbi noi după ‘El silbo’/‘Silbo Gomero’ din “Fluierătorii”: a trebuit să îşi construiască dificilul rol în limba maghiară. Avem deci două filme aparte care nu trebuie ratate şi două limbi noi pentru un actor al cărui talent interpretativ a devenit aproape o garanţie a memorabilităţii produsului cultural indiferent că acesta aparţine cinematografiei sau teatrului… suficient pentru a face un pas mai departe în decriptarea implicării lui Vlad Ivanov în fiecare din cele două proiecte prin intermediul unui dialog faţă în faţă.
Începem cu “Sunset”. Cum ai ajuns să fii distribuit în rolul proprietarului magazinului din Budapesta antebelică?
E o istorie extrem de simplă dar foarte frumoasă. Eram chiar în timpul filmărilor cu Bálint Kenyeres în Maroc… ăsta este un lungmetraj, filmul de debut al lui Bálint Kenyeres, coleg şi prieten cu László Nemes, deci eram în Maroc şi filmam rolul principal [drama psihologică “Hier” din 2018, cu Vlad în rolul lui Victor Ganz, proprietarul unei firme de construcţii ce operează inclusiv în Africa – n.r.], Bálint era extrem de încântat de munca noastră împreună iar când a auzit de la László că nu găseşte actor pentru rolul principal i-a zis: ‘Eu termin filmările cam într-o săptămână iar actorul cu care lucrez e român, e un actor foarte bun şi serios, şi ar fi interesant să îl chemi la casting.’. Şi-aşa m-am trezit cu un telefon de la producător, mi-au trimis prin e-mail trei secvenţe, două mai lungi şi una mai scurtă, şi-am fost rugat să le învăţ pe toate trei în franceză dar pe cea mai scurtă să o învăţ şi în maghiară. Din păcate, la vremea aceea, n-am găsit un coach de maghiară şi le-am învăţat pe toate doar în franceză şi m-am dus la Budapesta să dau castingul cu actriţa care este în rolul principal al filmului, cu Juli Jakab, şi i-am spus lui László că îmi pare rau, aş fi învăţat cu drag dar n-am găsit un coach de maghiară. Mi-a spus că nu e nicio problemă, să o fac în franceză şi apoi o să vedem noi ce se întâmplă. ‘Dar actriţa vorbeşte franceza?’, am întrebat. ‘Nu, nu vorbeşte franceza. Ea o să-ţi vorbească în maghiară şi tu o să-i vorbeşti în franceză.’. Iar cue-ul nu era că ea termina replica, că ştiam eu c-a terminat şi începeam eu, nu, ea avea câte 3-4 fraze şi între ele avea pauze, pentru că era cu stare, cu absolut tot, şi în clipa aia, extrem de rar în viaţa mea, mi s-a întâmplat aproape un miracol. Atât de tare eram cuplaţi energetic în ochi c-aş fi putut să aprind o clădire cu energia care era în ochii mei şi al lui Juli, încât lucrurile au funcţionat impecabil. Impecabil! Am terminat castingul şi László s-a ridicat şi a spus ‘Cred că am asistat la un miracol. Eu n-am crezut că o să funcţioneze. Am să mă gândesc şi o să-ţi dau răspunsul în 2-3 săptămâni dar hai să-ţi fac cunoştinţă cu producătorul.’. Şi din clipa aia am înţeles că am luat rolul chiar dacă mi-a spus asta abia după acele săptămâni. Când îţi face cineva cunoştinţă cu producătorul deja ştii că eşti pe un drum bun. Şi după aceea am început o muncă de învăţat maghiara care a fost o una extrem de dură şi de dificilă dar aici trebuie să îţi spun că le mulţumesc enorm profesorilor mei, Zita Verestoy în prima fază şi după aceea Levente Mólnar, cel care a fost şi coach-ul meu de maghiară în set cand filmam, cel care venea după fiecare dublă şi mă corecta. Levente Mólnar este actor român de origine maghiară la Teatrul Maghiar din Cluj iar Zita Verestoy este profesoară de maghiară care stă în Bucureşti.
Dar în versiunea finală a filmului este vocea ta cea care se aude?
Eu m-am pregătit ca şi cum nu ar trebui să fiu dublat şi de asta a fost o muncă extrem de dură dar ulterior producătorul şi László au luat totuşi decizia să mă dubleze pentru că erau mici accente şi inflexiuni din care se simţea că nu sunt vorbitor curent de maghiară. Mi-au mulţumit însă foarte tare pentru că au spus că dacă eu n-aş fi dus munca asta extrem de serioasă şi de profesionistă le-ar fi fost foarte greu să mă dubleze. Practic însă, cineva care nu-mi cunoaşte vocea, nu-şi va da seama că-n film eu sunt dublat. Eu am învăţat maghiara şi am ştiut foarte clar ce spun. Vorbeam şi cu Levente de marele meu pariu, că pe mine nu mă interesează să spun corect un text ci mă interesează să joc în limba asta, să pun emoţie, şi la asta am lucrat eu foarte tare.
Din perspectiva ta, a celui care i-a dat viaţă, cine este acest personaj Oszkár Brill? Un good guy sau un bad guy?
Acest lucru nu este explicit şi asta e foarte bine pentru film întrucât ştii cum e, [La Gomera” – n.r.] e unul dintre filmele care merge, merge, merge şi în clipa când ai sentimentul că o să ţi se devoaleze tot el coteşte brusc la stânga şi te duce mai departe iar tensiunea asta continuă până în final, ori asta este un lucru minunat. Nu pleci după film cu sentimentul unui happy-end tipic american. Acţiunea se petrece în Budapesta anilor 1900 şi este vorba de o dramă de familie în contextul în care oraşul era răvăşit de grupuri criminale. Brill Oszkár cumpără acest magazin de la familia Leiter care are doi copii, o fată trimisă undeva în Austria, şi fratele ei, ce devine şeful unei bande criminale şi doreşte… şi reuşeşte într-un final să dea foc magazinului şi să-l ucidă pe Brill Oszkár. Este o lume extrem de contorsionată şi extrem de dură iar rolul meu nu este unul liniar ci unul extrem de complex. Nu-i neapărat un bad guy dar e foarte dur, în primul rând cu el însuşi, şi acceptă cu greu să vină din nou Irisz în magazin şi să lucreze acolo pentru că, practic, era magazinul părinţilor ei.
Dacă tot a venit vorba de învăţarea unei noi limbi, acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul lui “La Gomera”. Cât de greu ţi-a fost să te împrieteneşti cu acest limbaj fluierat?
Ştii că în prima săptămână ne amuzam foarte tare şi eu şi Catrinel şi cu cine mai făceam pentru că, efectiv, e un limbaj care se învaţă foarte greu dar după ce-l înveţi comunici cu bucurie. Ne ieşeau ochii din cap şi ne curgea saliva din gură pentru că puneai degetul în gură, aveam buzele umflate de cât suflam şi la un moment dat vedeam stele verzi pentru că sufli, sufli încontinuu şi practic rămâi fără suflu. Şi lucram câte 5-6 ore pe zi, ceea ce era enorm, dar am lucrat două săptămâni foarte concentrat cu cel care a fost coach-ul nostru de El Silbo. El trăieşte în La Gomera şi are o şcoală de El Silbo pentru copii… trebuie să spunem – pentru oamenii care vor să ştie – că acest limbaj, el silbo, s-a născut în La Gomera, o insuliţă vulcanică din Tenerife, cu un relief extrem de accidentat şi băştinaşii acestei insule care se numeau guanches, din cauza faptului că drumurile de acces erau puţine sau inexistente şi nu exista telefonie mobilă pe vremea aceea, au inventat acest limbaj fluierat care funcţionează până în ziua de astăzi. Când ne-am dus în La Gomera am avut o bucurie imensă când am văzut oamenii la terasă cerând chelnerului o bere, ‘una birra mas’… fluierând, iar acesta venea afară la ei cu berea comandată. Era fantastic. Sau filmam la un moment dat secvenţa când Paco [Augustí Villaronga – n.r.] îmi cere să vorbesc peste munte cu Gilda [Catrinel Marlon – n.r.] ca după aia ea să transmită mai departe mesajul şi am auzit oameni care vorbesc de pe un munte pe altul în el silbo. Iar văile alea reverberează sunetul şi înţelegi perfect. Nu e un limbaj mort. La un moment dat fluiera cineva şi am întrebat curios ce spune şi mi s-a zis ‘Vine de la şcoală un şofer cu trei copii şi acuma îl anunţă pe al doilea tată că ajunge în 5 minute la el acasă.’, deci funcţionează perfect la ei pe insulă, e nemaipomenit.
credit foto: Vlad Cioplea
Oarecum invers fată de “Sunset”, în “La Gomera” din start eşti un bad guy, însă unul al cărui comportament se nuanţează semnificativ pe parcurs. Ca spectator, cum ar trebui să privesc acest film, ca pe un Thriller sau ca pe un Love Story?
Corneliu [Porumboiu, autorul scenariului şi al regiei – n.r.] a fost întrebat aseară de Mihai Chirilov cum ar categorisi acest film iar el a răspuns că e un Neo-Noir. Noi am mers pe această idee de film Noir încă de la început şi pentru asta ne-am uitat la filmele lui Hitchcock şi la filmele Noir din ’45-’47. Extrem de frumos este că Corneliu, care era un reprezentant înfocat al minimalismului romanesc, a schimbat aproape la 180 de grade stilul şi limbajul cinematografic. E un film care conţine şi secvenţe de film Noir – noi aşa l-am gândit, în special Corneliu, dar vorbesc şi de joc acum – dar există acolo şi un Love Story şi există şi senzaţia de Thriller. Eu cred că filmul are toate ingredientele unui film care poate să atragă un număr mare de spectatori.
Dar personajul tău este asociat cu o doză mare de mister în sensul că rămâne la latitudinea spectatorului să speculeze asupra motivului pentru care Cristi s-a “mânjit”…
Da, ştii că vorbeam cu Corneliu şi ne întrebam cine este acest Cristi şi spuneam că ar putea fi continuarea poliţistului din “Poliţist, adjectiv” [personajul Anghelache din filmul lui Porumboiu din 2009 – n.r.] care credea în sistem, promova legile sistemului, îi certa pe subalterni ca să-i facă să respecte legea, şi acum a ajuns, aproape de finalul carierei sale în poliţie, după mari dezamăgiri, corupţie şi toate celelalte, a ajuns să nu mai creadă deloc, e dezamăgit de sistem, nu mai promovează legile nicio clipă, e sastisit. Sastisit e cel mai potrivit cuvânt. Se vede clar şi din jocul meu că el e un tip practic mâncat interior, e un tip care nu mai e atât de volubil cum era în “Poliţist, adjectiv” şi când spun volubil mă refer la cât de mult explica şi vorbea şi cât de important era cuvântul în mesaj. Aici e foarte laconic şi-n gesturi şi-n limbaj, deci un tip pentru care viaţa a ajuns într-un punct extrem de sensibil. Vedem asta şi din relaţia cu mama lui. Ştii, e acel punct în viaţă cand practic ţi se adună totul în spate şi nu mai poţi să duci, şi peste asta vine o poveste de dragoste care nu ştim cum rămâne şi e bine că nu e cu happy-end, mai ales că e vorba de o femme fatale.
Încă de la început, comportamentul lui Cristi intrigă prin faptul că nu este unul firesc ci oarecum mecanic, robotic, inclusiv felul său de a merge…
Dacă vrei, e o chestie care nu e neapărat realistă, adică să îl asemeni, de exemplu, unui poliţist normal, cu mersul şi toate celelalte. N-am vrut să fie o chestie chiar realistă ci în sensul de joc al filmului Noir al acelor vremuri şi am şi vorbit cu Corneliu despre asta şi, la un moment dat, în timpul filmării, când e o anume melodie pe coloana sonoră a filmului, Corneliu chiar mi-a cerut să merg în ritmul melodiei, foarte încet, pentru că voia să obţină această cadenţă… deci ne-a interesat foarte tare lucrul ăsta şi poate, poate părea plat sau inexpresiv jocul. Când am văzut filmul la Cannes pentru prima oară mă gândeam totuşi să nu fie prea liniar jocul dar după ce l-am văzut aseară mi-am dat seama că nu e… pentru că toate personajele din jurul lui Cristi joacă, adică sunt mult mai ‘jucate’, pe când el e foarte reţinut fiindcă personajul lui duce toată tensiunea filmului în spate şi sesizezi că, practic, pe parcursul filmului, el e din ce în ce mai interiorizat şi vorbeşte din ce în ce mai mult doar cu ochii sau printr-un simplu gest, deci nu este un extrovertit, e un super-introvertit.
N.R.: Dialogul cu Vlad Ivanov a avut loc pe 8 iunie, la o zi după premiera naţională al filmului “La Gomera” în cadrul ediţiei a 18-a a TIFF.
Interviu realizat de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti
