Interviu cu LIAN ROSS | “Nu pot trăi fără muzică”

În anii ’80 şi ’90, tânăra nemţoaică Josephine Hiebel devenea celebră ca Lian Ross în rândul iubitorilor de muzică Eurodisco prin hit-uri precum “Say You’ll Never”, “Fantasy” sau “Scratch My Name” şi, în paralel, ca voce a unor proiecte în vogă de muzică dance precum Fun Factory, Tears & Joy sau Creative Connection. Cu toate că decăderea interesului post-2000 pentru genul Eurodance i-a diminuat din notorietate, Lian Ross a continuat să concerteze şi să înregistreze cu regularitate discuri, iar faptul că doar din 2002 încoace are nouă LP-uri în discografie spune destule despre menţinerea succesului său la public, independent de noile apetenţe muzicale ale tinerelor generaţii. Sigur, contează şi că este căsătorită cu Luis Rodríguez, unul dintre cei mai inspiraţi producători de muzică de dans din Europa, fost partener al lui Dieter Bohlen în crearea, printre numeroase alte proiecte, al brand-urilor muzicale Modern Talking, Blue System şi C. C. Catch, însă asta nu diminuează cu nimic meritele sau talentul interpretei.

De ce ai apelat la un nume de scenă, Lian Ross, şi nu ai rămas Josephine, prenume sonor şi foarte frumos?

Pentru ca eram o fetişcană al cărei muzică favorită venea de la Motown. Ascultam mult Diana Ross pentru că îi iubeam vocea, de fapt o iubesc şi acum, şi când am debutat ca interpretă profesionistă mi-am căutat un pseudonim. Mai întâi m-am gândit la Lion, ‘lion’ ca animal, leul, şi la Ross pentru că ‘ross’ înseamnă şi cal [cuvânt în germana veche folosit mai ales în sudul ţării – n.r.] iar eu sunt Săgetator. Am stat însă şi m-am gândit şi am ajuns la concluzia că ‘leul’ şi ‘calul’, două animale alăturate, sunt poate prea mult, aşa că am schimbat litera ‘o’ din ‘lion’ in ‘a’. Cu asta am început.

Vorbind de începuturi, ce te-a determinat să devii cântăreaţă şi nu te-ai făcut contabilă sau avocată?

Asta e într-adevăr o întrebare foarte bună :) Câteodată, lucrurile se întâmplă pur şi simplu, mai ales de când l-am întâlnit pe soţul meu, ce era încă pe atunci un cantăreţ în plină activitate. El a fost cel care m-a împins de la spate spunându-mi: ‘Eşti o cântăreaţă super-talentată şi trebuie să treci la profesionism.’. De prima dată când am cântat pe o scenă muzica a devenit ca un drog pentru mine. ‘Wow, ce sentiment frumos! Pot să ating att de mulţi oameni cu vocea mea, prin muzică!’. Şi-acum mi se face pielea de găină când îmi amintesc de acel moment magic, de magia faptului că poţi să ajungi la oameni prin muzică.

Eşti un fenomen pentru că, indiferent de suişurile sau coborâşurile muzicii dance, din anii ’80 încoace şi până acum, ai continuat să te bucuri în mod constant de succes, să înregistrezi regulat single-uri şi albume... pentru un public ce s-a schimbat mult cu trecerea timpului.

Da, uite, de-abia am scos un nou maxi-single [“Young Forever” – n.r.]. Şi asta pentru că oamenii, inclusiv tinerii, vor să cânte şi să audă cântece. Am întâlnit ieri o fată care are doar 17 ani şi îmi ştie toate textele pieselor. Cum este posibil? Explicaţia este foarte simplă, tinerii îşi doresc aceste melodii, îşi doresc să cânte cu tine. Da, e drăguţ să ai un groove, un groove care palpită, dar este mult mai tuşant când am o melodie pe care o poţi cânta şi tu. Uite, precum “Young Forever”. Este atât de proaspăt şi îl iubesc [Lian se referă la maxi-single – n.r.], mai ales că pasiunea pentru vinyluri redevine şi ea din ce în ce mai puternică, iar acesta este cel de-al patrulea vinyl pe care îl lansez. Sunt foarte mândră de asta şi voi continua să o fac. Mai ales că nu mai am mult de lucru la noul album care, sper eu, va fi gata până în octombrie.

Ai cântat azi un cover Modern Talking clasic, “You’re My Heart, You’re My Soul”, pe care l-ai scos şi ca single în 2015. De ce crezi că Germania a fost un spaţiu propice pentru înflorirea muzicii Dance?

Este rodul întâmplării. Uite, muzica house e localizată în Chicago în US, în alte ţări au apărut alte feluri noi de muzică, dar muzica disco a început în “Studio 33” cu... Luis Rodríguez şi Dieter Bohlen în Hamburg, Germania!

O curiozitate personală: ce a fost de fapt proiectul Blanco y Negro în care tu interpretezi “Minnie the Moocher”, piesa de jazz făcută celebră de Cab Calloway, căci pare în afara ariei tale de acoperire?

Iubesc atât de multe genuri de muzică... Acesta a fost un proiect cu un muzician spaniol formidabil, Alan Alvarez, un violonist nemaipomenit cu care voiam de mult timp să lucrez, şi am ales împreună acest cântec vechi, “Minnie the Moocher” [ascultat prima oară în 1931 – n.r.], pe care voiam să îl facem groovy dar mai puţin jazzy pentru că am nevoie ca lumea să cânte împreună cu mine. Luis şi echipa mea s-au ocupat de producţie şi au făcut o treabă fantastică, apoi am găsit o casă de discuri interesată care se numea Blanco y Negro şi am înregistrat cântecul şi un videoclip. Asta-i toată povestea. După cum îţi spuneam, uneori se întâmplă. Întâlneşti oameni noi, colaborezi cu ei, în unele dăţi poţi avea un mare succes iar alteori mai puţin, dar mie nu-mi pasă. Merg mai departe.

N-ai obosit să continui cu turneele? Mulţi colegi de generaţie de-ai tăi au renunţat.

Niciodată nu sunt obosită de muzică. Niciodată. Niciodată. Am nevoie de muzică. Când mă trezesc dimineaţa, primul lucru pe care îl fac este să dau drumul la muzică. Este viaţa mea, nu pot trăi fără muzică, e imposibil. De asta mă şi bucur atât de mult de ea. Când sunt pe scenă încerc să arăt acest lucru oamenilor şi cred că ei simt că eu iubesc muzica.

Interviu de IOAN BIG, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti

Foto: Retro Music Festival