Clin d’Oeil | CELLIA COSTEA - Despre lumea specială a Operei

La sfârşit de iunie (22-26), Opera Naţională Bucureşti a programat spectacolele noii premiere, “Trubadurul” de Giuseppe Verdi, pusă în scenă de Mario De Carlo, regizorul italian responsabil şi de reuşita montare la ONB a “Toscăi” lui Puccini. Artiştii invitaţi să performeze alături de cei ai Operei bucureştene au fost mezzo-soprana Andrada Roşu de la Opera din Cluj (fiica regretatului bas Gheorghe Roşu), recompensată cu unul dintre premiile de excelenţă în cadrul Galei Premiilor Operelor Naţionale din 2018, soprana Apollónia Egyed (de la Opera Maghiară din Cluj), o voce obişnuită deopotrivă cu Verdi şi cu Wagner, tenorul italian Samuele Simoncini, care l-a interpretat recent pe Manrico pe scena Teatro Regio din Torino, şi, nu în ultimul rând, soprana Cellia Costea (în rolul Ducesei Leonora), considerată actualmente vocea #1 a Operei din Capitala Greciei, artistă de o valoare demult confirmată al cărei notorietate internaţională o face o rara avis în Bucureşti datorită activităţii scenice intense în teatrele lirice europene, de la Deutsche Oper din Berlin sau Concertgebouw Amsterdam la Wiener Staatsoper şi Royal Opera House (Covent Garden) din Londra. Era firesc să plecăm în scurtul dialog cu celebra soprană de la operele lui Giuseppe Verdi.  

credit foto: Sebastian Bucur

Aţi început anul la Atena ca Maria Boccanegra în “Simon Boccanegra” al lui Verdi pe scena Operei Naţionale a Greciei şi îl continuaţi cu “Trubadurul” la Bucureşti. Iubiţi atât de mult muzica lui Verdi sau este doar o coincidenţă?

Vocea mea se pretează pentru repertoriul acesta, Verdi şi Puccini... şi atunci încerc pe cât posibil să cânt acest repertoriu.

Într-adevăr, în ultimul timp aţi pendulat între “Aida” la Santiago, Verona şi Cluj, şi “Tosca” sau ”Madama Butterfly” la Stuttgart, Atena şi, respectiv, Bari, deci între compoziţiile lui Verdi şi Puccini. Pe care îl preferaţi?

Puccini. Pentru că Puccini, alături de alţi compozitori, face parte dintr-o perioadă în operă pe care noi o numim ‘verism’. Verism... viaţa adevărată, viaţa reală. Îmi place foarte mult să trăiesc sentimentele la maxim, ca în viaţa de zi cu zi, şi atunci în verism mă regăsesc mult mai temperamentală şi mai adevărată. Verdi înseamnă foarte multă tehnică şi foarte multă precizie muzicală.

De ce credeţi că “Trubadurul” continuă să fie după 160 de ani una dintre cele mai populare opere, în pofida faptului că are o poveste nu foarte uşor de înţeles?

Sunt multe opere cu astfel de poveşti [dificile – n.r.] însă, probabil, din cauza muzicii. Muzica este excepţională şi, alături de “Traviata” şi de “Rigoletto”, este o operă care se cântă foarte des şi o găsim în repertoriul teatrelor de operă din întreaga lume.

Cu ce amintiri rămâneţi după interpretarea în mai multe rânduri a Ducesei Leonora în “il trovatore”?

Am avut norocul să joc în montări foarte frumoase, unele dintre ele chiar foarte dificile. Ultima dată am cântat “Trubadurul” la Atena, unde şi locuiesc, la teatrul antic de la poalele Acropolelor [Herodion – n.r.] şi a fost o producţie destul de modernă în care actul 4 îl cânt într-un fel de lac, în apă, cu o pelerină din lână... a fost şi haios pentru că, la un moment dat, trebuia să ies din scenă şi a intrat apă în pelerina aceea din lână care era foarte, foarte lungă şi a trebuit să mă tragă cineva din culise ca să pot ieşi de-acolo.

Dar cea mai recentă este apariţia dumneavoastră la Opera din Frankfurt din ianuarie 2018...

Da, doar că acolo a fost un ‘jumping’. Am fost chemată să salvez un spectacol, o montare de altfel foarte, foarte modernă.

Care sunt provocările în aceste cazuri pentru că presupun că nu aveţi mai mult de 2-3 zile pentru a va pregăti?

Nu chiar două sau trei zile, căci vorbim câteodată de două sau de trei... ore. Iau la ora 5 dimineaţa avionul, ajung în jur de ora 9, merg direct în teatru, fac repetiţia de regie unde mi se explică absolut tot, nu mai ajung nici măcar la hotel să-mi las valiza, am întâlnirea cu dirijorul, pentru că fiecare dirijor are viziunea lui, ne punem de acord pentru că şi eu am viziunea mea şi atunci trebuie să ajungem la un consens astfel încât spectacolul să decurgă în cele mai bune condiţii, apoi urmează cele două ore de pregătire înaintea spectacolului, machiaj, păr... intru în spectacol şi ajung apoi la hotel la ora 12 noaptea. Atunci cred că dacă mă trage cineva de mânecă şi mă întreabă cum mă cheamă nici nu ştiu dacă nu-i spun... Leonora. E foarte stresant. Uneori nici nu mai pot dormi de-atâta oboseală, adrenalină şi tensiune, şi a doua zi mă întorc acasă. Asta înseamnă un ‘jumping’. Poţi să faci lucrul acesta doar când ai cântat deja rolul şi când ai o anumită experienţă, altfel, în loc să ajuţi teatrul, îl poţi pune într-o situaţie neplăcută.

Sunteţi considerată vocea feminină nr. 1 de operă în Grecia. Cum de aţi optat să vă continuaţi cariera la Atena după anii ca solistă la Opera de Stat din Viena?

Asta este o mare greşeală care circulă, din păcate, inclusiv pe internet. Confuzia se face probabil pentru că foarte mulţi cântăreţi români, în timpul conducerii domnului Holender [Ioan Holender, director al Wiener Staatsoper între 1992 si 2010 – n.r.], au fost angajaţi acolo şi încă mai există şi la ora actuală. Şi care-i fac cinste, evident. Eu n-am fost niciodată prim solistă la Opera din Viena ci am fost doar invitată la începutul carierei mele să cânt acolo în două producţii pe muzica lui Mozart, “Nunta lui Figaro” şi “Don Giovanni”. N-am fost niciodată angajată acolo iar faptul că am ajuns la Atena este pur şi simplu o chestiune de destin. Grecia este o ţară pe care o iubesc, o ţară în care nu m-am născut dar pot să aleg să mor... să spunem, e locul în care mă simt foarte bine, e locul în care mă simt acasă şi mă bucur că am ajuns acolo, mai ales că, în ultimii ani, viaţa culturală în Atena a luat o amploare destul de interesantă şi de doi ani avem şi o Operă nouă, o clădire nouă - cred că este cea mai nouă operă din lume – care a fost inaugurată în 2016, foarte, foarte modernă, cu o acustică excepţională, unde se montează producţii foarte interesante, atât moderne cât şi tradiţionale, şi... sunt fericită să lucrez într-o astfel de instituţie.

Pe 20 aprilie aţi cântat la Sala Palatului ca invitată a tenorului Mario Frangoulis, al cărui repertoriu s-a extins spre zona Pop. În ce măsură opera şi muzica pop(ulară) pot coexista în ce vă priveşte?

Invitaţia m-a onorat dar am fost un pic speriată în momentul în care am văzut partiturile pentru că sunt total diferite de ceea ce cânt eu. Am încercat să mă adaptez şi sper că am reuşit. E cu totul altceva dar a fost o experienţă foarte interesantă. Mi-a plăcut şi mi-ar place să o retrăiesc. A fost prima dată pentru mine când am urcat pe o scenă cu genul acesta de muzică, ‘crossover’ cum se numeşte. Altfel, acasă, nu ascult deloc operă. Ascult muzică pop, jazz... nu ascult operă. Nu am răbdare. Sunt sătulă de repetiţii şi vreau să mă detaşez. Singura chestie pe care o fac acasă legată de operă este studiul meu, personal, pentru rolurile pe care le am de învăţat căci, chiar dacă ascult diverse interpretări, încerc întotdeauna să-mi fac interpretarea mea. Nu-mi place să copiez pe nimeni.

Pentru un meloman care nu are idee de ce înseamnă pregătirea unui rol în operă, cam de cât timp aveţi nevoie ca să construiţi un personaj pe care nu l-aţi mai interpretat?

Depinde. Normal ar trebui să fie de la trei luni în sus. În general, trei luni de zile. Se citeşte despre operă, despre libretist, apoi se studiază ceea ce numim noi solfegiu, se cântă toată opera pe note după care se pun cuvintele, e o pregătire foarte evoluată. Şi, bineînţeles, când te duci pe un contract, acolo se mai lucrează aproape o lună de zile, abia după care vin spectacolele. Când am debutat însă, “Butterfly” l-am învăţat în trei săptămâni. Pentru “Butterfly” a fost puţin dar aşa s-a nimerit, aşa a fost conjunctura.

În acest proces sunt trei vectori-cheie: regizorul, dirijorul şi artiştii de primplan. Ce pondere au cei din urmă în luarea deciziior legate de viitorul spectacol?

Fiecare are treaba lui. Din punct de vedere muzical este dirijorul, cel care hotărăşte din punct de vedere scenic este regizorul. Pentru ca un spectacol să funcţioneze, toată lumea trebuie să găsească un punct comun. Desigur, depinde şi de nivelul soliştilor. Cu cât eşti mai divă sau mai star cu atâta îţi impui punctul de vedere. Există solişti care vin şi spun ‘Eu nu fac decât aşa, aşa şi aşa, vă convine, bine, dacă nu, la revedere!’. Dar mai suntem şi noi ăştia, normalii, care încercăm să găsim punctul comun cu toată lumea şi să cădem de comun acord. S-a întâmplat şi la case mai mari, unor mari staruri să nu li se accepte anumite condiţii şi să plece acasă.

Ce aport are muzica românească cultă la patrimoniul muzical european? În 2008 aţi cântat de Ziua Naţională la Varşovia, într-un concert organizat de ICR, piese ca “Valurile Dunării” al lui Grigoriu, “Ce te legeni codrule” al lui Bretan sau “Doina Stăncuţei” al lui Brediceanu...

Asta s-a întâmplat acum câţiva ani dar acum, de curând, în aprilie, am avut la Ambasada României la Atena un concert, împreună cu soţul meu, numai de muzică românească. Şi pentru că era cu Preşedinţia Uniunii Europene la noi în România, prima parte a fost cu lieduri şi cântece în limba franceză şi în engleză, ca să creăm cumva o atmosferă, dar partea  a doua a fost numai cu muzică românească. Dincolo de asta, când spunem muzică românească spunem în primul rând George Enescu, apoi Lipatti... a început să fie cunoscută şi muzica românească pe plan european, dar asta mai ales datorită excepţionalului festival “George Enescu”. Mă bucur foarte, foarte mult. Iar eu, oriunde merg în lume, încerc să cânt muzică românească. La concertul de la Atena am fost îmbrăcată în port naţional pe care mi l-am cumpărat special şi vreau ca acolo unde voi fi mai invitată să am recitaluri personale să cânt muzică românească. A avut un impact excepţional la publicul din Atena.

Ce argumente i-aţi aduce unui tânăr al secolului 21 ca să vină la Operă?

Ca spectator? Opera este o lume specială, ca şi teatrul de altfel. În primul rând i-aş spune unui tânăr să vină la operă sau la un teatru ca să se detaşeze un pic de stresul acesta zilnic. Suntem mereu în priză, alergăm mereu după ceva, ne stresăm, poluarea care există în jurul nostru, absolut tot, nu ştiu... eu personal, pentru că fac operă şi asta-i meseria mea, cand ajung acasă încerc să mă rup de absolut tot. Am o privelişte minunată de pe balconul meu, văd marea, şi atunci mă regăsesc, îmi găsesc liniştea şi energia pozitivă cu care să mă încarc şi să pot merge mai departe. Unui tânăr care poate stă în faţa calculatorului foarte mult timp sau, eu ştiu, face altceva, i-aş recomanda să vină tocmai în direcţia asta, de a se rupe, de a se detaşa putin. Opera, şi muzica de operă, este specială, şi poate purta energii foarte bune şi atunci mă gândesc: de ce nu? Aşa cum eu am plecat cu acel concert din aprilie către altceva şi mi-a plăcut foarte mult şi aş mai repeta experienţa, de ce nu un tânăr care n-a mai fost niciodată la Operă sau la teatru, de ce n-ar încerca şi el o astfel de experienţă?

Mulţumesc.

Interviu realizat de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti