PERFORMING ARTS: DAVID COVERDALE - O voce clasică a Rockului

Cu formaţia italiană Siska în deschidere, pe 1 iulie, legendarul grup al Classic Rock-ului Whitesnake revine în România la Arenele Romane, în cadrul turneului de promovare al noului lor album de studio, “Flesh & Blood”, lansat pe 10 mai, ce urmează după “The Purple Album” (2015), interesanta abordare gândită de David Coverdale a muzicii lui Deep Purple, la patru decenii după dizolvarea grupului (“Purple was my life, Purple gave me my break, but all the same I wanted out.”).

Formula de concert Whitesnake care-l susţine actualmente pe Coverdale la cei 67 de ani ai săi, dintre care 45 petrecuţi pe scenă, este exact cea care a înregistrat LP-ul în studio: Tommy Aldridge (tobe), Reb Beach şi Joel Hoekstra (ch.), Michael Devin (bas) şi Michele Luppi (clape), cvintet de muzicieni experimentaţi (colaborări cu Alice Cooper, Cher, Dokken, Twisted Sister, Ozzy Osbourne, etc), care intră în galeria super-rockerilor ce s-au perindat prin grupul fondat de Coverdale în 1978 după plecarea sa din Purple. Jon Lord, Cozy Powell, Steve Vai, Aynsley Dunbar, Ian Paice, Micky Moody... sunt doar câţiva dintre aceştia. Pentru cei care nu au ascultat încă “Flesh & Blood”, opinia lui Mike O’Cull de la Rock and Blues Muse nu e lipsită de miez: “Vocalist/mastermind David Coverdale has weathered the storms of changing fashions, stayed true to his sound, and has kept the band rocking houses and blowing minds all over the world with fresh, vibrant music.”. 

Căci, în esenţă... totul se reduce la viziunea, talentul şi vocea inconfundabilă a lui David Coverdale. Polemicile între melomani par nesfârşite pe tema suişurilor şi coborâşurilor pe care cariera lui David Coverdale le-a înregistrat de-a lungul timpului, fie că este vorba de perioada Deep Purple, un soi de learning curve pentru muzician, al cărui evoluţie se simte pe MKIII-Made In Europe-MKIV, mai ales în ceea ce priveşte controlul asupra notelor în registru înalt... fie în era Whitesnake în care grosul fanilor rămâne încă puternic ataşat de perioada Bluesy de început, cu “Trouble” şi “Lovehunter” de la finele anilor ’70, unde nu încerca să semene cu Robert Plant (mai degrabă aducea cu Paul Rodgers).

Discuţiile despre cum Coverdale şi-a forţat vocea baritonală înspre aria rezervată tenorului care au generat eticheta de ‘Plant-sound-alike’ au apărut odată cu albumul din 1987 şi cu single-ul “In The Still of The Night”. Poate nu întâmplător, când Jimmy Page l-a ales pe Coverdale ca vocalist şi au făcut discul Coverdale-Page din ’93, Plant a început să îl poreclească ‘David Coversong’. Nici asta nu e corect fiindcă “Here I Go Again” pe care continuăm să o consumăm toată ziua este David Coverdale 100%. Păi, nu a sosit atunci momentul să ne revizuim propria opinie mergând să-l ascultăm pe viu pe longevivul rocker la Arene?

Articol de Ioan Big, Publisher ZN