CLIN D’OEIL | Interviu cu STELA ENACHE | CORINA CHIRIAC: Nevoia de melodie a tinerilor

Nu cu mult timp în urmă, la Romexpo, s-a desfășurat prima ediție a Retro Music Festival, trei seri în care nostalgicii sau pasionații de muzică de dans ai anilor ’70-’90, dar și curioșii ori, pur și simplu, amatorii de ritmuri familiare și accesibile care gâdilă plăcut auzul, s-au reunit pentru a vedea și asculta câteva zeci de performeri deveniți celebri (și bogați) datorită unor hit-uri cu priză uriașă la public în vremea copilăriei Generațiilor Y și Z, în mare parte aparținând ‘familiilor’ muzicale Disco și Eurodance. Printre mulți alții, pe scenă s-au perindat interpreți “retro” ca Real McCoy, Arabesque, Captain Hollywood Project, Milli Vanilli, Fun Factory, Samantha Fox sau Ice MC, care au încercat fiecare să amplifice cheful de viață și dans al unui public extrem de eterogen ca vârstă și apetențe, inclusiv muzicale. Cei mai mulți dintre ei au reușit, dar nu despre asta e vorba. Membrii ‘lotul național’ selecționat pentru festival, ale căror recitaluri au fost dispersate printre celor ale vedetelor străine, sunt - inclusiv în prezent - promotori de vârf a muzicii ușoare românești, însă din ce în ce mai scumpi la vedere în evenimentele destinate publicului larg. Corina Chiriac, Adrian Daminescu, Mirabela Dauer, Dida Drăgan, Stela Enache, Adrian Romcescu. Cum avea să îi primească publicul, mai ales cel tânăr, pe acești interpreți de șlagăre devenite vetuste (aparent) în condițiile în care responsabilii de hit-uri (unele încă în topuri ca remixuri) îi surclasau ca număr și ca notorietate? Ce șanse puteau să aibă doamnele muzicii românești în fața lui C.C. Catch sau Jenny Berggren de la Ace of Base? Reacția surprinzător de entuziastă a miilor de spectatori m-a lăsat pe gânduri apropo de eventuala retrezire a interesului tinerilor pentru muzica ușoară românească astfel încât am simțit nevoia unor păreri avizate... din interior.  

STELA ENACHE: “De ce nu aș avea și eu curaj?”

În pofida primirii calde din partea publicului a recitalului dumneavoastră nu pot să nu mă întreb dacă muzica ușoară românească mai are vreo relevanță pentru tinerii din ziua de azi, obișnuiți cu altfel de muzici, ritmuri și sonorități...

Să știți că eu nu mi-am pierdut speranța. În ultima perioadă am făcut mai multe turnee prin țară și am observat că lumea caută muzica așa zisă ‘veche’, muzica bună, pentru că nu există decât muzică bună și muzică proastă, indiferent de gen. Nu poți să stai o noapte întreagă să-ți bată chestia asta în cap [Culture Beat interpretează pe scenă “Mr. Vain” – n.r.], adică se poate... dar uitați că totuși, în anumite condiții, într-o sală de concert sau la un eveniment de genul acesta, oamenii rezonează frumos. De fiecare dată eu am emoții pentru că nu știu cum vor primi oamenii muzica noastră după ce, înaintea mea și după aceea, sunt ‘împachetată’ în bubuituri. Am căutat și eu, de ce să mint, am căutat să vin și eu cu piese mai mișcate, și de aceea am inserat doar o singură piesă - care însă este cunoscută - al lui Florin Bogardo, tot de teama că la acest gen de spectacol lumea care stă în picioare, care vrea să se miște cât de cât, vibrează mai frumos la o piesă mai mișcată dar, în același timp, este atentă și la text. Am văzut foarte multe persoane și în seara asta care au cântat cap-coadă textul melodiilor cu mine și acest lucru mă bucură. Nu numai oameni mai în vârstă, nu, căci aceștia ne cunosc deja, ne apreciază și ne respectă. Foarte important pentru mine e să mă respecte tineretul și până acum am avut numai surprize plăcute. Ca să vă spun sincer, m-au curtat niște băieți de la “DISKOteka” aproape doi ani de zile ca să mă duc să cânt într-un club. Eu nu mă consider în niciun caz cântăreață de club, n-am cântat vreodată în cluburi ci numai pe scenă, nu am cântat la petreceri, nu am cântat la nunți, nu am cântat la... nu a fost cazul. Eu am făcut cu totul alt gen de muzică, am cântat cu totul altceva în străinătate iar când veneam acasă imprimam piesele soțului meu [compozitorul Florin Bogardo - n.r.] și nu mai aveam timp de alte... manifestări. Ei, doi ani m-au curtat și mi-au dat mai multe nume ale celor care cântaseră deja și printre ele era cel al unei doamne mult mai în vârstă decât mine, care m-a făcut să mă gândesc ‘Dacă ea a avut curajul, de ce nu l-aș avea și eu?’ și, cu inima în dinți, m-am dus la primul club, aici în București, având niște emoții cred că mai mari ca la debut.

Păi, într-un fel, a fost un debut...

Da, da, fiindcă era ceva nou. Și când am fost primită cu atâta căldură și am văzut că acești oameni din club au cântat textele pieselor cap-coadă împreună cu mine, am rămas mască. Mască. Și-am prins curaj. Am fost invitată de exemplu la TIFF, la Cluj [la ediția din 2017 a festivalului de film – n.r.], unde a fost o poveste frumoasă și este încă o poveste frumoasă pentru că eu am făcut facultatea la Cluj și inclusiv majoratul l-am sărbătorit împreună cu colegii mei la Cluj, la restaurantul “Continental”. Ei, unde s-a ținut acest concert? Acolo. Și cu asta am și început. Lume și țară. ‘Aoleu’, zic eu, ‘oraș studențesc, știu eu, păi am fost...’. A fost un succes nebun și am și spus ‘Fraților, sunt atât de fericită că mă aflu în seara asta aici pentru că aici mi-am sărbătorit majoratul.’. În momentul acela s-a spart gheața și a fost foarte, foarte frumos. După aceea, am mai fost cu băieții de la “Diskoteka”... este salutară ideea acestor tineri care, o dată pe lună cred, fac o seară românească, cu muzică românească din toate timpurile, și Doina Badea, și Constantin Drăghici, toți ăia mari ai noștri, Aurelian Andreescu, Cornel Constantiniu, și pe mine m-a tușat acest lucru, mi-am zis ‘Iată niște tineri care se ocupă serios de așa ceva’. Toate pe vinyl. Ei au zis că pe vinyl sună mult mai cald decât boom-boom-urile astea făcute pe computere. Am auzit multe persoane în ultima vreme care și-au cumpărat pickup-uri pentru că au foarte multe plăci și muzica sună altfel. Da. Așa că iata-mă și cântăreață de club... de așa zis club. Revin la ideea de tineret care vibrează la muzica bună și, culmea!, la muzica românească. Erau muzicile care erau făcute ca la mama acasă, cu orchestre mari, pe nu știu câte canale, se imprima, n-aveam treabă cu reglajul vocii, trebuia să cântăm absolut corect, era la radio celebra comisie care stătea și asculta, mă rog, n-are rost să intrăm prea mult în bucătărie...

Pe de altă parte, aici intervine frustrarea ascultătorului. Aveți în repertoriu peste 500 de cântece însă doar 4 albume înregistrate. Se mai poate face ceva în direcția asta, ca să avem ce asculta acasă?

Nu cred că se mai poate face nimic. Timpul ei a cam trecut. Atunci când eram acasă nu am avut timp să mă ocup, iar la vremea respectivă se ocupa oricum Electrecordul dar care a șchiopătat, a dispărut, a reapărut și nu știu ce-ar mai putea face pentru că studio nu au, adică au dar e învechit, ori toată lumea are acum studiouri acasă... și toată lumea fuge unde este studioul și dacă treci înregistrările vechi prin computer denaturezi sunetul. Până la urmă nu mai contează dar îmi pare teribil de rău că tot ce-am cântat în străinătate s-a pierdut pentru că noi cântam live și totul s-a dus pe apa sâmbetei, adica 35 de ani de muncă în străinătate, dus, venit, din nou dus și venit înapoi, cu o formație extraordinară, cu niște muzicieni extraordinari, de la maestrul Sile Dinicu, Alexandru Imre sau Mândrilă la Bebe Prisanda, au dispărut. Când mă gândesc ce instrumentiști am avut... dar altfel nici nu se putea, fără să ai oameni cititori de note de la prima vista, că altfel nu puteam să ne reînoim contractele. Făceai o repetiție, o a doua repetiție, și după aia intrai direct pe scenă. Știți cum e, dacă show-ul e bun artistul e bun, iar dacă show-ul nu e bun, muzicanții sunt cei care nu sunt buni, orchestra n-a fost bună. Dar iată că atâția și atâția ani de zile am fost plecată, nu c-am vrut ci pentru că am fost trimisă... știți povestea, nu mai trebuie să subliniez acest lucru. În sfârșit, asta e.

CORINA CHIRIAC: “Am rămas un fel de copil mare”

Puteți să ne oferiți câteva detalii legate de dublul album de colecție pe care îl veți lansa în toamnă?

Sper să fie o surpriză plăcută pentru mai multe generații de iubitori de muzică ușoară românească... în principal. Știind de câțiva ani că se apropie schimbarea de prefix, m-am tot gândit cum aș putea să onorez mai bine momentul acesta. Sigur că o să fiu invitată la câteva emisiuni de televiziune dar cred că cea mai bună idee a fost aceea de a prelua din repertoriul șlagărelor mele o parte care s-a dovedit în timp a fi cerută și de generațiile tinere. Am făcut selecția pe baza preferințelor tinerei generații care ne aplaudă în cluburi pentru că la un spectacol de genul acesta unde e lume foarte multă și gălăgie te aștepți ca lumea să vrea să asculte “Opriți timpul”. De altfel, și “Opriți timpul” este o piesă scoasă complet din uitare acum cinci ani, ca să nu mai spun de “Strada Speranței” care rămâne cel mai mare șlagăr al meu și nu cred că a existat vreo perioadă în care nu s-a cântat, chiar și când eram plecată din țară. Mă refer însă la șlagăre precum - dau acum doar un exemplu - “Care dintre noi oare”, care a fost un vals extrem de cântat din repertoriul regretatului compozitor Ion Cristinoiu. Tot din repertoriul lui este și “O clipă de sinceritate”, un tango la fel de celebru care, la vremea lui, s-a lansat nu numai pentru că era frumos ci pentru că s-a făcut un banc popular în România, “O clipă de sinceritate te duce la... Securitate”. Am pus acolo și “Rața”, care nu e o piesă românească dar e un șlagăr mare care, din fericire, continuă să fie cântat pentru că îl preiau generații după generații, dar sunt și potpuriuri ca să intre mai multe piese. Foarte multe din ele mi-au fost în ultimii ani cerute de către tineri care le-au descoperit pe imprimările sau filmările vechi de pe YouTube și m-au întrebat: ‘Dar nouă de ce nu ne cântați cutare piesă?’. Zic ‘Da’ de unde știți de ea?’, ‘Păi am văzut-o pe YouTube și ne-a plăcut.’. Perfect. Și-atunci mi-am reformat un repertoriu din piesele vechi, de exemplu am inclus “Inima ta... ba nu, ba da” într-un calup de piese făcut popular, fiindcă există tangouri, valsuri, “Banii n-aduc fericirea”, adică cele mai mari șlagăre ale mele de-a lungul anilor au fost reorchestrate în ultimii 3-4 ani și mi-am luat în ianuarie o lună de zile timp să le cânt pe toate în aceeași perioadă, pentru ca... vocea mea să aibă aceeași culoare. Pentru că, altfel, foarte multă lume le ascultă pe cele vechi iar vocea nu îmi mai sună ca atunci. N-are cum. Doamne ajută!, încă mai pot cânta. Altfel, dar cânt. Pentru cineva care vrea să reasculte “O clipă de sinceritate”, o are pe YouTube în varianta de la 30 de ani dar... nu vrei să vezi cum arată astăzi? Poate sună mai bine, poate sună mai rău însă, oricum, sună diferit. Vei avea în mână un dublu CD de colecție pentru că eu nu cred că sunt foarte mulți artiști care la 69 de ani pot să cânte 30 de piese pe viu pentru a fi imprimate. Eu pe asta mizez, mie asta mi se pare extraordinar. Întotdeauna am avut impresia că trăiesc un film, propria mea carieră a fost ca un film, chiar și astăzi, când dau un interviu sau povestesc cuiva, mi se pare că am văzut un film. Parcă nu-mi vine să cred că vorbesc de aceeași persoană. Din fericire, am rămas întotdeauna un fel de copil mare și-am preferat să mă mir de niște evenimente, nu m-am blazat, și mi se pare extraordinar tot ce se întâmplă și, dacă nu va supărați, să vă spun: chiar este. Adică să fii martorul unei cariere atât de lungi... când eram tanără mă gândeam că ar fi de vis să am o astfel de carieră îndelungată dar nu mă gândeam că o să fie chiar atât, mă vedeam retrăgându-mă într-un teatru, eu știind că sunt actriță și am o diplomă în teatru, deci că 40 de ani este o vârstă respectabilă în care o să mă retrag în teatru, o să mai joc apoi până la 50 de ani, după care o să ies la pensie. Dacă mi-ar fi spus cineva atunci că la 69 de ani voi da un interviu la un festival de tineri în Romexpo l-aș fi întrebat mai întâi unde-i Romexpo.

Apropo de tineri și de faptul că ați rămas un copil mare. V-ați dat singură un răspuns la întrebarea de ce muzica ușoară începe să aibă tot mai mult priză la tineri după anii ’90, destul de neprietenoși din acest punct de vedere?

Da, eu personal am un răspuns. E mai lung răspunsul dar vi-l dau. Pe cei care iubesc muzica, muzica de dintotdeauna, și mă refer la cei din tânăra generație, îi încurajez să asculte în special muzică romantică, care înseamnă cea compusă între anii 1700 și 1900, 200 de ani în care s-a scris cea mai frumoasă muzică romantică, Chopin, Mozart, Beethoven, și așa mai departe... această muzică a avut întotdeauna melodie și în ea există teme pe care publicul le-a ales. Dumneavoastră știți ce spun dar o spun pentru cei mai tineri, de exemplu tema principală din “Simfonia a 5-a” de Beethoven o știe fiecare copil chiar dacă nu știe că e al lui Beethoven. ‘Ta-da-da-da, ta-da-da-da...’ [doamna Chiriac fredonează tema – n.r.]. E o temă, îți propune ceva care te impresionează, e cutremurător, e ‘Simfonia Destinului’, bun... vine Mozart, ‘ta-ra-ram, ta-ra-ram-ta...’ [fredonează din nou – n.r.], e o muzică drăguță, copilărească aproape dar splendidă, sau Chopin și “Clar de lună”, există teme spendide. După 2-300 de ani în care acestea s-au scris, muzica a început să caute drumuri noi. Întâmplător, eu făcând școala de muzică clasică, îmi permit să vorbesc despre asta. Există în fiecare generație o nevoie înăscută, probabil e în ADN-ul nostru, de a căuta o muzică cu melodie. Să ne gândim că, pe vremuri, fiecare bebeluș primea un cântec de leagăn de la mama sa și nu conta că era frumos sau corect. Muzica nu avea... bubuială [de pe scenă se aude SNAP interpretând “I’ve Got the Power” – n.r.]. Cel mai frumos cântec de leagăn este “Stille Nacht, Heilige Nacht”. Cântecul acesta de Crăciun a fost scris de un preot din Germania pe la 1800 ca un cântec de leagăn pentru pruncul Iisus, lucru știut de puțină lume, și atunci, cu siguranță, oricâte experimente s-ar face, oricâte cluburi s-ar deschide, oricâte restaurante ar avea orchestre și ar cânta muzică, o să cred până-n ziua din urmă și o să cred și-n continuare că fiecare persoană, fiecare animal, fiecare plantă, are nevoie de muzică. Se fac multe descoperiri în vremea din urmă despre plante care cresc mai frumos dacă sunt expuse unei muzici dulci și melodioase. Există întotdeauna nevoia de melodie. Una e să dansezi, să te destinzi după o săptămână de muncă și alta e să asculți un cântec. Cu siguranță, asta se întâmplă și cu tânăra generație de la noi, care după ce-a ascultat și ascultă în continuare fel de fel de muzici de dans, de club – e normal să existe toate genurile, să co-existe –, a descoperit ca pe-o surpriză că există muzica cu melodie ai anilor ’60-’70. Și atunci, pentru că noi încă mai suntem în picioare, au spus ‘OK, dacă artiștii ăștia mai trăiesc haide să îi vedem și noi, așa cum sunt ei astăzi.’.

Interviuri de Ioan Big, Publisher Zile și Nopți București