Clin d’Oeil | SANDRA ECOBESCU: Domnului Profesor, cu speranță...

Fundația “Calea Victoriei” organizează pe 15 iulie la Ateneu un concert caritabil în favoarea marelui antropolog și om de cultură Vintilă Mihăilescu, unul dintre cei mai valoroși dascăli din țara noastră, ce are mare nevoie de sprijinul nostru dată fiind starea sa gravă de sănătate și costurile greu accesibile pe care le implică ameliorarea acesteia. Implicarea unui ONG într-un astfel de demers poate părea conjuncturală celor care ignoră faptul că, de la înființarea în 2007 și după 12 ani de activitate intensă și constantă ca entitate-promotor al educației cu caracter umanist, Fundația “Calea Victoriei” este asociată actualmente indisolubil de actul educativ cu valoare culturală certă. Privind din perspectiva prezentului, sunt greu de decelat rațiunile nașterii unui asemenea proiect aproape donquijotesc sau de explicat rezistența sa la eroziune ca școală alternativă dedicată comunității bucureștene într-un stat al cărui clasă politică, în mare parte, continuă să își mențină privilegiile bazându-se pe non-educație și anti-cultură. Ca să ne lămurim cum a ajuns Fundația “Calea Victoriei” să se transforme într-un brand al Capitalei intelectuale cu sute de cursuri, conferințe și evenimente organizate, și zeci de mii de oameni care i-au călcat pragul din dorința de a se educa, am căutat să o descos pe fondatoarea acesteia, doamna Sandra Ecobescu, o persoană cu totul aparte, pentru a înțelege mai exact cum și de ce poate cineva să se atașeze atât de puternic de ceea ce reprezintă sau ar trebui să reprezinte pentru fiecare dintre noi școala și dascălii, învățatul și învățământul. Firesc, calea spre istoria Fundației a plecat de la biografia fondatoarei...

Evenimentele din 1989 s-au întâmplat când tu erai la liceu. Cu ce gânduri ai intrat și cu ce gânduri ai ieșit de pe băncile acestuia când totul se schimbase în jur?

Gândurile de intrare în liceu nu erau foarte clare. Din clasa 1 până în clasa a 12-a am fost la aceeași școală, am început matematică-fizică nr 2 apoi s-a numit Liceul Industrial nr. 32, că majoritatea erau industriale pe vremea aceea, care acum se numește “Jean Monnet”, deci am fost în aceeași școală tot timpul... era deja gândit de ai mei părinți ce ar trebui să facem noi copiii mai departe și, în mintea lor, era că cel mai bine e să ne facem ingineri. Asta era schema lor logică de funcționare. Schema mea internă de funcționare era că îmi plăcea literatura, citeam, îmi plăcea pictura, mă uitam încontinuu în albume de artă și desenam, îmi plăcea muzica clasică și învățam arii pe de rost, deci îți imaginezi... un altfel de copil decât cel atras de matematică și de fizică. Începutul a fost ‘Trebuie să înveți, trebuie să te descurci cu treapta 1 și treapta a 2-a’ că era destul de serioasă povestea cu examenele, mai ales că eram la clasa de matematică-fizică, deci cumva performam fără să fiu atrasă de mate sau fizică, adică nu eram printre olimpici dar mă descurcam. Când am terminat, gândurile la finalul liceului au fost foarte vesele și frumoase pentru că a venit Revoluția în ’89 - cumva la timp pentru mine aș zice eu - la începutul clasei a 11 și atunci am avut curajul să le spun părinților ‘Nu mai fac meditații la matematică și la fizică fiindcă uite cum se schimbă lumea și vreau să dau la Litere’, și, din fericire, deși ei erau foarte autoritari și foarte speriați de schimbări, de o profesie în domeniile umaniste, sau de viața de artist și de cum ai putea să trăiești tu ca individ în lumea asta, au zis ‘Bine’. Atunci am virat rapid, am început să iau meditații la română și engleză și-am terminat victorioasă liceul intrând la Facultatea de Litere.

Bun, dar acolo ai studiat neo-greaca, apoi ți-ai dat lucrarea de diplomă în Max Blecher... asta indică de timpuriu niște apetențe aparte pentru cultura greu digerabilă. De ce ai optat pentru ‘the hard way’?

Nu știu dacă era ‘the hard way’, adică n-am căutat lucrurile complicate, n-am fost studentul perfect. Am fost printre studenții decenți, am avut surpriza să văd c-am terminat bine deși, cum spuneam, aveam background-ul ăsta de mate-fizică și concuram cu mulți care fuseseră la licee ca “Zoia Kosmodemianskaia”, pe atunci, așa cum se numea Liceul de Fete, Școala Centrală de azi, și “Iulia Hașdeu”, deci oameni care învățaseră literatură universală și făcuseră română ca lumea. Apoi, eu nu cred că am ales ci, pur și simplu, mi-a plăcut... A fost ceva foarte interesant cu Max Blecher pentru că în anul IV, cel de terminare, cand ne-am întâlnit cu domnul Nicolae Manolescu, care era unul dintre cei mai buni profesori, foarte activ și foarte apreciat, un critic literar nemaipomenit, el ne-a întrebat ‘Ce-aveți anul ăsta, că sunteți vreo 3 sau 4 studente care vă faceti lucrarea de licență pe Max Blecher?’. Cred că a fost la modă pentru că erau asistenții tineri care ne povesteau despre autori mai puțin frecventați sau promovați și ne aminteau că în afară de marii clasici mai există și Mateiu Caragiale, și mai există și Max Blecher... Îmi amintesc că, la un moment dat, am avut un gând să îmi fac lucrarea despre “Manualul întâmplărilor” al lui Ștefan Agopian, o carte pe care o ador - l-am ales însă până la urmă pe Max Blecher -, dar cochetam și cu ideea de a face una despre Urmuz, ce mi se părea totuși mult prea complicat. Deci cred că eram atrasă de lucruri mai puțin promovate dar, altfel, nu am căutat lucrurile mai complicate, n-am vrut să mă întrec cu uriașii sau să demonstrez ceva. Poate a existat și o afinitate a mea pentru zona asta mai suprarealistă ce oferă o viziune diferită asupra lumii.

Ce-mi spui naște o altă întrebare. Era mijlocul anilor ’90 și majoritatea oamenilor erau animați de consumerism și mercantilism. Bani, bani, bani. Alegând Filologia înseamnă că tu n-ai vrut să faci bani... din moment ce nu ai devenit avocat, contabil sau femeie de afaceri.

Eram totuși foarte mică, o studentă cuminte de 20 și ceva de ani. Eu n-am fost un tocilar dar am fost un copil cuminte. Uitându-mă acum în urmă era o atmosferă foarte frumoasă pentru că eram niște studenti destul de aiuriți. Am în minte imaginea când ieșeam de la școală, de la Universitate și se vindeau casete piratate la intrarea de la metrou... era o nebunie cu casetele, pentru că nu erau încă CD-uri, și la Litere era și un bar în subsol cu Nicolae Cocârlea care e acum la Guerilla și care punea muzică – se punea Nirvana în subsolul de la Litere -, era o atmosferă foarte interesantă iar eu eram destul de naivă și copilăroasă, mă bucuram că ieșeam din zona casei și a autorității părinților (care era destul de puternică) și mai circulam și eu un pic în lume. Nu cred că ne gândeam noi la bani, mai ales că eram mai mult fete la Litere, că erau doar 2 sau 3 băieți printre noi. Exarhu [jurnalistul de radio Răzvan Exarhu – n.r.] a fost în an cu mine de exemplu și abia după mult timp am realizat că am fost colegi la cursurile de română. Cred că eram cu toții într-o perioadă mai poetică, mai experimentală, mai idealistă. Apăruseră cărțile de la Humanitas, cele ale lui Mircea Eliade, l-am avut la facultate pe Mircea Vasilescu de la Dilema, pe atunci asistent universitar, care ne preda, dacă nu mă înșel, literatura veche, era fascinant, l-am avut pe Mircea Cărtărescu, tot așa, era asistent, era Ioan-Bogdan Lefter, Bogdan Ghiu... iar noi nici măcar nu înțelegeam exact ce se întâmplă. Abia privind în urmă realizez acest lucru. Toți oamenii ăștia erau foarte inteligenți, tineri și deschiși, foarte entuziaști că se vorbea brusc de lucruri care înainte fuseseră interzise, și era un elan intelectual foarte simpatic și relaxat, deci nu era nici snobism și nici încrâncenare. Deci nu m-am gândit la bani. Nu. Întrebarea e interesantă pentru că am o fiică în clasa a 12-a și încerc să îmi amintesc cum eram eu la vârsta ei. Eu îi povestesc mult despre lume, despre meserii, despre ce poți să faci, dar eu nu aveam atunci aceste informații. Cumva, mă gândeam că termin facultatea, îmi văd de treba mea și după aia o să vedem, adică nu aveam un plan clar în minte deși, evident, îmi doream un serviciu ca să am niște venituri decente. Am mers mai mult pe hedonism, ce-mi place mie mai mult să fac, să fac cât mai bine. Lucru care cred că se petrece și în zilele noastre. După o scurtă buclă în mai multe domenii profesionale am ajuns să fac ce-mi place și nu mă gândesc cum fac chestia aia ca să iasă cât mai mulți bani că aș rata scopul principal, să zicem educația, sau bucuria publicului, sau satisfacția noastră, a membrilor echipei... dar mă gândesc să fac cât mai bine acea chestie care îmi place. În momentul în care faci un lucru foarte bine, automat apar și alții care vor și ei să se implice în poveste, se bucură, se minunează, pun umărul.

Dar nu poți să-mi spui că din hedonism ai ajuns să lucrezi timp de șapte ani într-o corporație...

Nu, după facultate mi-am dat seama că trebuie să învăț un pic despre realitate. După Max Blecher, muzică de operă, pictură și mai știu eu ce, plus mama și tata care m-au ajutat și m-au susținut dar nu mi-au dat bani în facultate... și bine au făcut că atunci devii creativ, muncești, mai dai o meditație, mai faci o traducere, începi să înveți cum să faci bani... după toate astea, într-adevăr, a urmat o perioadă lungă, de 7 ani, într-o firmă de logistică [compania germană Karl Heinz Dietrich International Spedition – n.r.] unde m-a chemat sora mea cea mai mare, Irina. Mie mi s-a părut cam prozaic dar avea legătură cu realitatea, ceea ce pe mine mă interesa. Eu îmi dădeam seama că legătura mea cu realitatea este ceva sublim dar lipsește aproape cu desăvârșire și mai visam și să devin scriitor. Dar mă gândeam că și un scriitor trebuie să trăiască în realitate. Am întrebat-o: ‘O să mă plictisesc?’. ‘N-o să te plictisești, în fiecare zi e ceva nou.’. Lucru absolut adevărat timp de 6 ani. Chiar tot timpul a fost ceva nou, tot timpul am învățat ceva, că am început ca secretara ei, după aia am devenit Customer Service Manager, să vorbesc cu clientul, să-l calmez, căci am abilități de mediator... vorba dulce mult aduce, apoi am început să am oameni în subordine și, cât am stat eu acolo, am asistat la creșterea unei firme care nu era corporatistă în sensul modern, cât una de familie, construită de un neamț pe stil vechi, cum învățase el de la tatăl lui în anii copilăriei, un patron care se implica în tot procesul, care mergea cu muncitorii în depozit și care vorbea cu clientul pe modelul celor din perioada interbelică. De la acest domn Dietrich nu am învățat doar disciplina căci o învățasem puțin și de la părinții mei ci și un fel de workaholism foarte bine direcționat. Omul era trup și suflet și oricând era o problemă se ducea să o rezolve. De la el și de la sora mea am învățat lucruri care m-au ajutat foarte mult pentru că... da, știam limbi străine, știam să trimit un mail, să citesc o carte, să traduc, dar contactul cu realitatea și cu lumea afacerilor a fost foarte util. Fără cei 7 ani de logistică ‘German style’ nu ar fi existat Fundația “Calea Victoriei”.

2007, anul creării Fundației. După o perioadă semnificativă de timp, faci o dublă schimbare radicală de direcție alegând pe de-o parte independența riscantă în detrimentul locurilor de muncă sigure ca subordonat și, pe de altă parte, cultura ca domeniu de activitate, prin natura sa... puțin profitabil, în locul economiei de servicii mai degrabă aducătoare de beneficii materiale. Ce te-a motivat și cum ai gestionat tranziția spre o nouă lume?

A fost foarte important că sora mea Irina, cea care m-a chemat inițial la firma germană, m-a încurajat. Eram în al 7-lea an la această companie când mi-am dat seama că unu, apare rutina, și doi, că nu mai am timp pentru copil și pentru soț. Asta deși eram șef, aveam venituri substanțiale, eram în firmă al doilea om după domnul Dietrich, toate, teoretic, foarte bune pentru ego. Dar nu mai aveam timp pentru mine, nici pentru lucrurile care-mi plăceau și nici pentru familie. Irina, care plecase deja de acolo, m-a întrebat ‘Am un apartament pe Calea Victoriei. Ce ți-ar place să facem acolo împreună?’. Pe atunci eu citeam cartea lui Neagu Djuvara, “O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, carte care a fost pentru mine ca o revelație... că eu am fugit de istorie ca dracul de tămâie, nu am reușit să rețin niciodată date istorice, așa că, în afară de Vlad Țepeș și de 2-3 date importante, sunt “blanc”. Mi-am dat seama însă că un om charismatic, inteligent și cu harul de a povesti poate să facă un domeniu complicat accesibil tuturor și am zis să creăm un spațiu în care oamenii, pe stilul lui Neagu Djuvara, să împărtășească din cunoștințele lor tinerilor. Deci a existat spațiul, pe Calea Victoriei, și ideea, să facem o școală alternativă pentru tineri... noi ne-am gândit atunci la elevi și studenți. Și a existat încurajarea Irinei, sora mea cea mare care timp de 7 ani mi-a fost șefă și m-a format. Evident, bani nu existau alții decât cei puțini puși deoparte de mine pentru zile negre – că deși am lucrat în logistică am rămas în continuare cu psihologie de filolog - și care s-au dus foarte rapid. Soțul meu m-a încurajat și el spunându-mi că ne-om descurca cumva, nu vom muri de foame, deci a fost o chestie în parte inconștientă dar absolut necesară pentru starea mea fizică și psihică. Eu sunt un om foarte cuminte și conservator dar am momente când virez la 180 de grade și acesta a fost unul dintre ele. Aveam totuși peste 30 de ani când s-a întâmplat, deci nu eram un copil. Dar a fost greu. Să te trezești singură cu un laptop, cu niciun telefon și niciun mail după atâția ani, și să trebuiască să inventezi, să vezi cum scrii un comunicat de presă, să te uiți un pic pe net, să îl suni pe unul sau pe altul, da, a fost greu. În prima fază, când bugetul nostru era zero din toate punctele de vedere, de la salarii până la cel de promovare, oamenii au reacționat majoritatea foarte bine, inclusiv în zona de parteneri media, unde s-au oferit să ne ajute exclamând ‘Ce tare că vreți să faceți o școală alternativă!’. La fel și mulți intelectuali, ‘Ce bine că vreți să faceți asta. De mult așteptam.’. Deci nu știu cum să zic, anul 2007 a fost un an foarte bun. Majoritatea ușilor s-au deschis...

Îi menționezi pe mentorii tăi Neagu Djuvara, Georgeta Filitti și Vintilă Mihăilescu printre cei care “au pus suflet în povestea Fundației”. Dă-mi te rog câteva detalii despre cum ți-au susținut demersul.

În primul rând prin prezența lor și profesionalismul extraordinar în întâlnirile cu publicul. Lucruri pe care ei, altfel, le făceau în mod normal. Primul nostru curs a fost cu domnul Neagu Djuvara, “Cum am trăit secolul XX”. Dumnealui a predat în picioare, cu ceasul bunicului pe masă, a stat în picioare și a răspuns la întrebări, deci, cum aș zice eu, profesorul ‘old school’ – să dea Dumnezeu să mai avem profesori din ăștia! -, cu o charismă, o dedicație și un profesionalism pe care le știi foarte bine pentru că Vintilă Mihăilescu predă pe aceeași formulă extraordinară. Când m-am întâlnit cu Neagu Djuvara, a ascultat povestea și a zis ‘Vin, e interesant’, ceea ce a fost wow!, apoi am cunoscut-o la scurt timp pe doamna Georgeta Filitti care era prietenă cu Neagu Djuvara - pentru că și aici trebuie să am grijă ca personajele să fie compatibile, ca să fie coerent ce se întâmplă - și ea a continuat cursurile de istorie, inclusiv cele de istorie a Bucureștiului. Eu o consider pe doamna Filitti ca pe o mamă spirituală pentru că a venit cu tot sufletul și cu multe idei originale. Fac o paranteză ca să dau un exemplu. La o conferință despre La Belle Epoque a venit pe tramvai... cu sacoșa cu un vas Fabergé, cu lingurițele de argint, cu cristale, cu fețe de masă de la 1900, ca să exemplifice subiectul conferinței. Îmi amintesc că și domnul Patapievici a asistat la acel eveniment cu doamna Filitti iar apoi a și invitat-o în emisiunea dumnealui. Cu Vintilă Mihăilescu m-am întâlnit la 2-3 ani după ce-am început, eu eram emoționată cum e normal cand te întâlnești cu o asemenea personalitate, ‘Știți, eu sunt Sandra...’, ‘Da dragă, știu ce faci cu Fundația, hai să vedem ce pot eu să fac.’ și mi-a dat cadou cartea dumnealui “Antropologie. Cinci introduceri”, și mi-a scris dedicația ‘La cât mai multe colaborări...’, ori genul ăsta de deschidere nu poate decât să mă inspire, să mă formeze și să mă motiveze să funcționez pe aceeași formulă. Da, sunt trei oameni pe care îi consider un fel de mentori. Nu am urmat Istoria, să zicem, după ce m-am întâlnit cu Neagu Djuvara dar, iată, Antropologie am studiat. Tocmai îmi închei Masterul de studii vizuale și societate datorită domnului Vintilă Mihăilescu. Dumnealui a avut peste zece conferințe la noi dar întâlnirea noastră a fost pentru mine ca un declic, o schimbare de perspectivă asupra lumii cu toată înțelepciunea lui și privirea asta a antropologului care nu judecă în termeni de bun și rău ci de ‘Hai să vedem ce e în spate’. Este un profesor atât de bun și de valoros încât mi-am zis că trebuie să-l urmez la acest Master și uite, la 44 de ani, m-am apucat de Master. Am fost “cea mai tânără speranță” din grupa mea dar am zis că e păcat să nu îl urmez și să îl văd și la facultate. Evident că mai sunt și alți oameni, dar ei trei sunt un etalon pentru că au și niște trăsături comune care definesc profesorul ideal, aș zice. Care nu țin de ce-ai învățat la școală, țin probabil de cei 7 ani de-acasă foarte mult, dar mai ales țin de bucuria de a împărtăși, de a da mult mai mult decât primești. Un fel de risipă foarte frumoasă.

Înțeleg ce spui. Dar sunt obligat să abordez dialogul și din perspectiva cititorilor care nu sunt familiarizați cu scrierile sale și cu atât mai puțin cu experiența sa pedagogică sau de fin raconteur. Vintilă Mihăilescu este grav bolnav și sprijinul oricăruia dintre noi i-ar prinde bine, însă de ce un cetățean care nu-l cunoaște ar trebui să contribuie la salvarea vieții sale?

Dincolo de faptul că este profesorul a sute dacă nu chiar mii de studenți care sunt acum în țară și în străinătate, mulți oameni care fac în continuare lucruri cu sens, este un intelectual implicat în viața cetății și care, indiferent de ce s-a întâmplat, mie mi se pare că nu și-a pierdut umorul și nici speranța, și asta dincolo de boală. Mă refer la atitudinea acestui intelectual în sensul cel mai frumos al cuvântului, nu în cel al intelectualului izolat sau arogant. El, pentru noi, cei care-l citim, îl urmărim și îl iubim, constituie un reper. În momentul în care-i o criză politică eu mă uit să văd ce scrie Vintilă și de multe ori mă bucur că spune niște lucruri la care m-am gândit și eu. Mie mi se pare că domnul Vintilă Mihăilescu, dincolo de înțelepciunea lui, de umorul lui, de charisma lui, este un fel de busolă a normalității și al reperelor pe care putem să le căutăm, și totodată un om care te forțează să citești tot timpul și să crești. Ca să poți să-l urmărești pe Vintilă trebuie să mai citești un articol, o carte, să mai deschizi ochii, să nu rămâi în tiparele alea cu ‘Noi suntem cei mai deștepți’, ‘Noi am inventat alfabetul’ sau ‘Noi suntem vai de capul nostru’. Întotdeauna Vintilă o ne spună să mai stăm un pic, ca să cugetăm drept. În sensul ăsta cred eu că îi suntem datori. Evident, îi datorăm și lui așa cum datorăm oricăruia dintre marii noștri intelectuali sau artiști. Altfel, ne putem întreba și ce-i datorăm lui Eminescu sau câți înțelegeau sau nu înțelegeau ce însemna Eminescu pe atunci.

Și atunci... ce face concret Fundația “Calea Victoriei” în acest sens?

S-a făcut pe Facebook acea campanie de strângere de fonduri și în mod absolut extraordinar, în numai 10 zile, s-a strâns jumătate din suma necesară, 250,000 de euro, sumă de care eu m-am speriat foarte tare când am văzut-o pentru prima oară. Când am văzut ce s-a întâmplat în 10 zile mi s-a părut nemaipomenit, mi-am dat seama din nou că domnul Vintilă e iubit de foarte mulți oameni și tot ce-a dăruit el oamenilor se întoarce în mod natural și firesc. Dăruind vei dobândi. Așa cum se întâmplă de obicei la campanii, după prima tranșă de donații va urma probabil o pauză, și atunci am vorbit cu profesori de la SNSPA, cu Ciprian Tudor care mi-a coordonat lucrarea de dizertație, cu Monica Jitariuc care mi-e colegă, i-am scris și lui Andrei Borțun care a imediat reacționat foarte drăguț, m-am gândit la niște oameni care sunt foarte dinamici în zona media și care îl cunosc pe Vintilă, și-am zis ‘Haide să ne adunăm să facem fulger un eveniment.’. S-a întâmplat minunea ca Ateneul să pună umărul și să ne susțină, de muzicieni știam că sunt foarte inimoși și am reușit să adunăm niște nume mari, pe Horia Mihail, care a reacționat imediat, Gabriel Croitoru, soprana Oana Andra, tenorul foarte talentat George Vîrban, dirijorul Tiberiu Soare si Symphactory Orchestra, așa că am zis... adunăm fonduri oferindu-le oamenilor un spectacol. Evident, i-am cerut voie domnului Vintilă Mihăilescu să facem această năzdrăvanie, ne-a dat voie, și i-am dat drumul. E ca un pariu pentru noi ca în 12 zile să umpli sala Ateneului. Amintindu-mi de povestea mai veche cu “Dați un leu pentru Ateneu” mă gândeam că sala asta frumoasă, rotundă și impresionantă, poate să aducă oamenii împreună pentru cauze nobile și foarte umane.

Ne întoarcem în albia principală a dialogului nostru. Nașterea unei organizații vine în general ca răspuns la nevoile comunității. Căror nevoi a bucureștenilor răspunde de fapt Fundația “Calea Victoriei”?

Dacă inițial ne-am gândit la elevi și studenți, cu accent pe latura umanistă, care e foarte slab reprezentată în sistemul de învățământ, a fost foarte interesant încă de la primul curs cu Neagu Djuvara, când a fost nevoie să generăm niște venituri ca să îl plătim pe domnul profesor și am inventat acea taxă de participare, că în urma lansării comunicatului de presă s-au înscris foarte mulți oameni maturi, ceea ce se întâmplă până în zilele noastre. Deci noi ne-am gândit că nevoia de învățare e în zona tineretului dar, de fapt, nevoia de învățare și curiozitatea și dorința de educație continuă, cum am aflat ulterior că se cheamă, a venit din partea unui public matur, activ, și abia atunci ne-am pus și noi întrebarea pe care mi-ai pus-o tu acum. Noi ne gândisem la tineri care ar dori să se facă muzicieni, filosofi sau fotografi, care să stea de vorbă cu niște mentori, dar după aia am realizat că vin oameni de 30 sau 40 de ani. Ce caută ei? În timp, am realizat că unii se întorceau la o pasiune mai veche - că mie nu-mi place cuvantul ‘hobby’ -, alții aveau pur și simplu o curiozitate în domeniul istoriei artei sau voiau doar să socializeze, unii doreau să aparțină unei anume comunități culturale ori să se apuce de un Master, iar unii chiar s-au reorientat profesional... în urma unor cursuri de la noi și-au dat demisia - așa cum făcusem și eu - dintr-o corporație și-au început o afacere pe cont propriu. Nevoile erau foarte diverse. Deci am realizat în timp că noi nu doar furnizam niște informații pe domenii umaniste și de dezvoltare personală, cum le-am denumit ulterior, și că nevoile oamenilor sunt multiple iar aici pot găsi răspunsuri sau soluții pentru ele. Pentru asta, în timp, am început să diversificăm, pentru că ne-au scris atât potențiali colaboratori, profesori, cât și public, ca să ne întrebe: ‘Dar nu faceți și un curs despre cum să comunicăm mai bine între noi? Sau unul de vorbire în public? Sau de parenting?’. Și atunci am început să dezvoltăm partea asta de interacțiune umană pe niște nevoi ale societății. Comunicăm acum de exemplu cu mulți oameni cât de importantă este inteligența emoțională pe care poți să ți-o dezvolți în familie sau în cadrul unei facultăți umaniste ce are, cred eu, această abilitate extraordinară de a dezvolta empatia și inteligența emoțională. Teoretic, dacă un om vine la un curs de fotografie ca să învețe cum să își folosească mai bine aparatul și să facă o poză mai interesantă sau mai expresivă, el găsește acolo de fapt și un grup în care poate să lege prietenii, și găsește și un mentor fiindcă profesorul, dincolo de curs, poate să îi răspundă în continuare, să îi dea mesaje, să îi trimită cărți, articole sau chiar fotografii. Omul poate să vină pentru o nevoie și să descopere mai multe direcții în care poate primi ajutor.

Continuând cu exemplele, consideri că sunt chiar atât de mulți bucureșteni nefericiți încât să consideri că e nevoie de un curs despre... ‘Starea de bine’?

Nu cred că sunt atât de mulți și nici nu cred că la noi vin neapărat doar bucureștenii care sunt nefericiți. Am realizat însă în timp că, dincolo de titlurile cursurilor pe care le-am dat noi, la care publicul ar fi trebuit să reacționeze, și care erau gândite pe o logică a unor de titluri de carte, am descoperit că acestea trebuie să conțină... și acum zic un secret din interior, cuvinte-cheie la care noi reacționăm, sau altfel zis lucruri, stări sau valori pe care le dorim în viața noastră. Adică dacă un curs se cheamă “Cum să nu fii stresat” nu atrage public dar dacă se cheamă “Cum să fii fericit” atrage. Deci oamenii aleg. O carte poate să aibă un titlu dramatic... “Sfârșitul sfârșitului sfârșitorului”, “Scara întunericului tenebrelor nu știu cum”, dar când e vorba de un curs, acesta trebuie să aibă o conotație pozitivă, luminoasă. Avem de exemplu un curs care începe în zilele următoare în Școala de Vară care se cheamă “50 de capodopere celebre” și este în esență unul de istoria artei. Unii oameni vin pentru istoria artei, le place formularea asta și ideea unui parcurs rapid de tip Tele-enciclopedia, care să îi ajute când călătoresc la Paris sau Viena pentru a recunoaște un stil sau un pictor dintr-un muzeu, ceea ce este foarte bine - chiar dacă e pe repede-înainte, e un concentrat -, iar alții reacționează la cuvântul ‘capodoperă’ și vor să știe că li se vorbește despre tabloul ‘X’, cu toate că publicul are diverse apetituri. Foarte tricky chestia asta cu titlul. Același curs, cu titlu diferit, poate să se vândă... deloc sau să intre, cum se zice, în box-office. Faptul că am venit în întâmpinarea nevoilor comunității și am reușit să trezim interesul pentru cursurile noastre e dovedit de faptul că, în 12 ani de existență a Fundației, ne-au frecventat peste 20,000 de oameni și, la ora actuală, cam 100 de cursanți ne calcă pragul în fiecare seară.

De ce crezi că învățământul de stat nu a venit în întâmpinarea nevoii de educație umanistă și este nevoie de organizații alternative precum Fundația “Calea Victoriei”?

Bănuiesc că explicația se găsește în degringolada politică. Mă întorc la Vintilă Mihăilescu pentru că dumnealui povestea câți miniștri s-au perindat, câte “reforme” în educație au fost, câte schimbări... n-ai cum să construiești, să creezi valori, să dai încredere profesorilor, să nu fugă oamenii. Că și eu am terminat Facultatea de Litere și nu mi-a trecut vreodată prin cap ca să devin profesor. Foarte puțini dintre colegi au rămas atunci în sistemul de învățământ din cauza salariilor foarte mici, deci încă de atunci lucrurile nu stăteau bine. Cumva, subminarea voită sau involuntară a sistemului educativ și, de fapt, a rolului și statutului social al profesorului a început după Revoluție. Accentul a fost pe altceva după cum ai subliniat și tu... capitalism, ‘cum să facem bani’, afaceri, blugi, America, ‘acum avem alte priorități’, ‘lasă învățământul că ne-au zăpăcit ăștia’. Îmi amintesc că pe vremea când eram eu în liceu profesorii erau în mare parte respectați, erau în majoritatea lor niște oameni coerenți. Am mai prins acel tip de profesor care vine la costum și vorbește coerent și frumos și care, când intră în clasă, se face liniște și îl asculți. Acum, nu știu dacă știi asta, copiii sunt la școală cu telefonul. Fii-mea a fost la o școală, nu-i zic numele, și mi-a dat mesaje în timpul orelor. ‘Nu ești la ore?’. ‘Ba da, sunt la matematică dar nu se predă nimic.’. ‘Păi voi ce faceți?’. ‘Nimic, suntem toți pe telefoane.’. Cred că este o degringoladă politică în care nimeni nu se gândește să termine ce-a început dacă a început ceva, să stea un Ministru al Învățământului mai mulți ani, să fie o persoană coerentă, educată, cu bunăvoință, și atunci din frânturi și bucățele este foarte greu să se întâmple ceva. Și totul de fapt se bazează pe câteva individualități, pe niște profesori foarte charismatici fie din învățământul pre sau post-universitar cum e cazul domnului Vintilă. Sigur, sunt sute și sute de oameni buni în București și în țară, și în licee și în școli, dar atmosfera în general este destul de haotică și e greu să construiești. Și atunci apar aceste ONG-uri și aceste inițiative alternative sau private cum suntem noi, pentru că funcționezi mult mai repede doar cu o mână de oameni. Mie nu trebuie să-mi dea nimeni aprobare sau să am nevoie de șapte mii de hârtii pentru a face un concert caritabil sau un eveniment. Îmi vine o idee, vorbesc cu 2-3 oameni, punem umărul, dăm 7 telefoane și fac un concert caritabil. Unei instituții de stat, ca să facă așa ceva, i-ar trebui probabil 30-40 de oameni, 70 de hârtii, 5,000 de aprobări, 7 amânări, 3 răuvoitori, 2 leneși, 4 alea-alea, deci n-are cum. Pe când într-o instituție mică lucrurile se mișcă mult mai repede fiindcă dispare birocrația asta nenorocită al lui Kafka.

Rezultatele se văd, asta e cert, dar, totuși, în ce măsură crezi că mai avem nevoie de educație într-un secol 21 în care trendul dominant pare să fie cel ‘Te poți educa singur’, că de aia există Internet?

Pot să îți răspund concret, deci nu din cărți sau din mintea mea. Fiica mea, așa cum îți spuneam, intră în clasa a 12-a și am văzut parcursul ei cu perioade de plictiseală maximă în raport cu școala, ceea ce am înțeles perfect pentru că și eu m-am plictisit foarte tare la școală și asta pentru că n-am fost la școala potrivită, ai mei gândindu-se doar să fiu cât mai aproape de casă. Am văzut exact la fiica mea cum s-a produs un declic dincolo de ce cărți îi puneam eu în mână, la ce filme mergeam, despre ce povesteam, o expoziție, un muzeu, pic-pic-pic, context, anturaj, am văzut la ea o mare schimbare ce s-a petrecut în clasa a 10-a. Foarte interesant cum au coexistat și coexistă în continuare diverse elemente în viața ei de tânăr studios, altfel foarte fericit când vede rezultate și vede schimbarea, și cum un film văzut o duce de exemplu spre o carte. A văzut “Anna Karenina”, filmul, și după aia a citit cartea. Sau a citit “Faust” de Goethe și apoi a stat și a căutat ilustrații și ce se întâmplă cu acest personaj în alte arte, ș.a.m.d. I-a plăcut muzica lui Marylin Manson, a citit articole despre Marylin Manson și a aflat că el voia să devină jurnalist, că e un tip foarte foarte educat și că scrie foarte frumos. Deci de la o nebunie, de la niște zbierete de care eu m-am speriat, a ajuns la un tip foarte savant și foarte abil, asta apropo de societatea spectacolului... căci i-am spus: ‘Mami, este spectacol la Marylin Manson, nu lua totul de bun.’. Foarte interesant mai e faptul că, mai târziu, s-a gândit ea să învețe limba rusă și și-a căutat singură tutoriale pe net. Pe de altă parte, fără prezența unui dascăl, al unui profesor la școală care să o încurajeze la limba română, nu s-ar fi întâmplat declicul, să învețe bine și să-și dorească să fie premiantă în condițiile în care niciodată eu n-am mânat-o în acest sens, fiind împotriva obsesiei ăsteia cu copilul performant pe care trebuie să-l duci peste tot, la olimpiade, concursuri, să-l trimiți pe Lună. Deci a fost profesoara ei de română, o tipă foarte inteligentă care a încurajat-o, eu care i-am ciripit pe la ureche că Rebreanu, Eminescu, Creangă și Arghezi erau niște băieți foarte cool și i-am prezentat într-o altă lumină decât la școală, plus Internetul și partea de autoeducare, toate astea s-au întâlnit, deci nu cred că singură ar fi putut să facă ceea ce reușește să facă acum și cu ajutorul unor profesori. Ori asta am văzut și la Fundație. Te minunezi văzând cum vin seara oamenii de toate vârstele și toate profesiile și umplu cele cinci săli de curs. Pentru mine, în continuare, e o minune cum vin acești oameni să învețe când, exact așa cum zici, ar putea să se uite pe net să vadă în mii de tutoriale gratuite care-i treaba cu istoria artei sau cum să vorbească în public. Internetul, virtualul, nu poate înlocui niciodată interacțiunea umană dar ele lucrează împreună, se completează. Deci rolul profesorului este în continuare foarte important și asta-i povestesc mereu fiicei mele când îmi mai bodogăne în legătură cu școala. Eu cred că profesia de dascăl e una dintre cele mai importante și cele mai grele. Cu siguranță e greu să fii și medic sau preot, dar a fi profesor e cel mai greu. Orice am face și oricum ne-am învârti, cum zice și Vintilă Mihăilescu, tot la educație ajungem.

Interviu de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti