DIANA CAVALIOTTI | Despre experienţa lucrului în teatru şi film

Mă simt confortabil în ambele situaţii, şi în televiziune sau cinematografie, şi în teatru. Nu mai am emoţii în niciuna din părţi. Ideea e că fiecare te învaţă lucruri diferite. În televiziune şi film lucrul e pe termen scurt adică te concentrezi pentru că ştii că mâine filmezi o scenă extraordinar de grea dar mai ştii că doar mâine se întâmplă asta, deci totul e mai concentrat şi mai aplicat. În teatru, chiar dacă este foarte greu şi ai acelaşi volum de, să zicem, aport emoţional, că ăsta e greul, ştii că o să-l faci la fiecare spectacol pentru ani de zile şi te raportezi altfel.

Deci cumva acest push-up de a face de 20 de ori o secvenţă grea într-o zi e un efort pe care în teatru îl diluezi dar, în acelaşi timp, e greu să-l duci atâţia ani. Ce-i frumos la teatru e că aduci permanent chiar şi din experienţa pe care o ai în ziua spectacolului, pe când la film totul se întâmplă doar... astăzi sau maine, în ziua de filmare, şi, din punctul meu de vedere filmul e mort, nu e viu.

E ca o fotografie. La teatru, publicul e practic un soi de familie adoptivă din fiecare seară, de care ţi-e frică, care ai vrea să te iubească şi pe care implicit îl iubeşti pentru că de aia te duci acolo - pentru ei faci, că nu faci pentru tine, indiferent de procentajul de ego -, pentru ca oamenii ăia să simtă, să primească. E ca într-o familie, mie asta îmi place să cred, că te deschizi în faţa unor oameni pe care nu-i cunoşti pentru că i-ai adoptat şi poate te vor adopta la rândul lor. Sunt a nimănui, luaţi-mă pentru că pot să vă dau tot... sau pot să vă dau nimic dacă aruncaţi cu roşii. :)

Cityzen DIANA CAVALIOTTI, Actriţă de teatru (“Legături primejdioase”, “Ţinutul în miezul verii”) şi film (“Amintiri din epoca de aur”); Premiul Gopo în 2018 pentru rolul din “Ana, mon amour”