CLIN D’OEIL | Interviu cu ANA POPOVIC: “O femeie de carieră trebuie să-şi aleagă bărbatul potrivit”

Într-un gen muzical dominat autoritar de bărbați - Blues-ul, la un instrument folosit ca mijloc de expresie de legende ale culturii pop(ulare) precum Hendrix, Clapton sau Santana - chitara electrică, pe un continent îndepărtat de țara de baştină - Serbia, compozitoarea, chitarista şi vocalista Ana Popović a devenit o stea al cărei strălucire nu pare decât să se intensifice odată cu trecerea timpului. În peste două decenii de carieră, de la debutul său cu trupa belgrădeană Hush în 1995, Ana a fost nominalizată în Statele Unite de nenumărate ori la Blues Awards, Living Blues, Blues Wax şi W.C. Handy Awards dar şi în Europa la Blues Matters, British Blues Awards şi French Blues Awards. Este singura chitaristă de până acum invitată să cânte în turneele tribut Hendrix, unde a urcat pe scenă alături de muzicieni precum Buddy Guy, Bernard Allison, Taj Mahal, Eric Burdon sau Walter Trout, iar pe discurile sale, 12 la număr, apar, printre mulți alții, Joe Bonamassa, Keb’ Mo’, Lucky Peterson şi Robben Ford. Dincolo de talentul său remarcabil, Ana Popović continuă să surprindă cu fiecare nou LP şi concert susținut (iar cel din cadrul Open Air Blues Festival de la Brezoi de pe 19 iulie nu a fost o excepție) prin continua ei evoluție, deopotrivă în plan componistic şi în cel interpretativ, recentul său “Like It on Top” constituindu-se într-un veritabil manifest feminist construit artistic pe o fundație sonoră în care Blues-ul e doar parte al unui concoct infuzat cu Soul, Funk şi Rock. Tentatia de a afla mai multe despre Ana Popović din perspectiva temelor abordate prin intermediul muzicii (încrederea în sine, în propria sexualitate, relația cu partenerul, violența domestică, reacția la comportamentul macho, leadership-ul feminin, etc), între “Brand New Man” şi “Honey I’m Home”, a fost irezistibilă...

Plecăm de la albumul tău de Blues-Rock “Like It on Top”. Acesta reprezintă un pas semnificativ în cristalizarea ta ca brand muzical neînregimentat stilistic, atât prin compoziții sau aranjamente cât şi interpretativ, ca performanță vocală şi instrumentală.

Toate discurile mele au un sound diferit. Pe fiecare dintre albume încerc să merg mai adânc în profunzimea Blues-ului dacă e vorba de o piesă de ‘deep blues’, aşa cum a fost de exemplu “Johnnie Ray” pe “Trilogy” iar acum e cazul lui “Brand New Man”, cu a sa tonalitate de şcoală de modă veche, dar, pe de altă parte, îmi ofer de fiecare dată libertatea de a explora diverse stiluri... cu grijă însă ca un număr de piese să amintească întotdeauna de rădăcini. Altfel, fiecare disc are o tematică diferită şi un stil muzical diferit. Ştii, am crescut cu Albert King, cu sonoritățile sale Funky - pentru că el a fost întotdeauna mai ‘funky’ decât alți artişti -, cu Albert Collins pentru modul său de a cânta la chitară, la Telecasterul lui, apoi cu B.B. King cu superstilul său... de la început am fost atrasă de variatele feluri de a face Blues şi am şi o scuză pentru asta deoarece nu sunt născută nici în Chicago şi nici în Texas, sunt născută în Europa, în Serbia, deci pot să fac pe oricare din discurile mele orice muzică de care sunt interesată. Dar eu iubesc în mod egal toate nuanțele Blues-ului şi nu pot spune că sunt un fan al cuiva anume, adică îmi place şi Buddy Guy şi îmi place Howlin’ Wolf, îmi plac atât Elmore James cât şi Freddie King, Stevie Ray Vaughan, Jimi Hendrix, îmi place Rock-Blues-ul, Texas Blues-ul, Funk-Blues-ul, Soul-Blues-ul, Jazz-Blues-ul, şi asta se vede măcar un pic pe fiecare dintre discurile pe care le înregistrez.

Dacă tot ai vorbit de începuturi şi amintindu-mi că în 2005 ai înregistrat albumul “Blue Room” împreună cu tatăl tău Milton (Milutin) Popović, cât de mare a fost influența sa în alegerea acestui drum profesional destul de nesigur pentru o tânără sârboaică în timpul regimului Miloşevici?

Păi, în primul rând, ale lui erau discurile pe care am început să le ascult pe când aveam 3 sau 4 ani, deci este ceva înrădăcinat adânc în mine încă de pe vremea când eram copil. Îl iubeam atunci pe Robert Johnson, şi puteam să îl ascult la nesfârşit pe Howlin’ Wolf pe când aveam 4-5 ani. Tatăl meu [Milutin, bun chitarist şi basist, pasionat colecționar de discuri, organiza jam session-uri nocturne în apartamentul familiei de la etajul 11 dintr-un bloc din Belgrad – n.r.] ne aduna în jurul său şi ne cânta la chitară diverse piese de Blues, inclusiv de Koko Taylor sau Etta James... noi fiind copii pe atunci. Noi n-am ascultat niciodată muzică sârbească în casă ci numai Blues, şi Blues american în cea mai mare parte, şi asta de când eu eram la o vârstă fragedă. Pe la 13 ani am început să studiez chitara astfel că în momentul în care am împlinit 18 ani eram în măsură să interpretez solo-uri şi apoi să îmi înființez prima mea trupă [cvartetul Hush în 1995, având un repertoriu de Rhythm & Blues cu influențe de Funk şi Soul – n.r.].

Dar alegerea ta inițială a fost să studiezi Graphic Design-ul...

Da, ca să fiu sinceră cu tine, nu credeam absolut deloc în acei ani că pot deveni muzician profesionist pentru simplul motiv că trăiam în Belgrad. L-am întâlnit pe Buddy Guy în Belgrad când aveam 13 ani şi mi-a dat un autograf pe backstage pass dar să mă gândesc că voi ajunge cândva să împart scena cu el era dincolo de orice aş fi putut să visez atunci. Mi-am dorit să am un plan ‘B’, o soluție de rezervă, iar aceasta a fost reprezentată de Graphic Design pentru că eu iubesc arta şi sunt convinsă în continuare că viața este prea scurtă pentru a rămâne interesați doar de un singur domeniu. Pentru mine, acesta este pentru moment muzica dar nu ştiu dacă aceasta va continua să fie la fel de importantă pe termen nedefinit pentru că sunt interesată de design, de arhitectură, de design interior... Ştii, sunt atâtea lucruri bune care pot să îți ocupe timpul însă deocamdată muzica reprezintă pasiunea mea şi rămâne pentru mine prioritatea nr. 1.

Ai ajuns datorită acestei pasiuni să concretizezi un proiect discografic extrem de ambițios, “Trilogy”... 3 discuri, 3 abordări muzicale diferite, sub un concept comun. Cum funcționează în cazul tău procesul creativ?

“Trilogy” a fost o idee veche de-a mea pe care o aveam în minte cu mult timp înainte ca oamenii să ajungă să nu mai cumpere deloc CD-uri, pentru că mă gândeam la un package care să conțină un triplu CD şi un booklet, la care să contribuie încă 30 de muzicieni în afară de mine... pe care eu să îi selecționez unul câte unul. Eu urma să aleg şi producătorii astfel încât să obțin sound-ul specific pe care mi-l doream pentru fiecare disc. Astfel “Midnight” este acum un disc de Jazz [produs de trombonistul Delfeayo Marsalis, fratele lui Wynton şi Branford Marsalis, producător influent de Jazz ce a lucrat cu Harry Connick Jr., Terence Blanchard şi Ruth Brown – n.r.], “Mid-Day” unul de Rock & Blues, produs de Tom Hambridge [câştigător a 2 premii Grammy pentru albume ale lui Buddy Guy – n.r.] iar “Morning” unul de Funk şi Soul [produs de Warren Riker, cu 3 Grammy-uri la activ datorită colaborărilor cu Santana, Lauryn Hill şi The Fugees – n.r.], însă schița acestui proiect exista în mintea mea cu trei ani înainte de a cristaliza detaliile de tipul ce piesă intră pe ce disc ori ce baterist interpretează ce piesă, mai ales că percuționiştii şi basiştii pe care i-am ales puteau să cânte absolut oricare dintre ele, însă doar pe unele le puteau cânta foarte, foarte bine. Deci... ce baterist să folosesc pentru Jazz, ce secție de suflători pentru Funk, ce basist pentru Blues? Pe atunci locuiam în Memphis şi faptul că trăiam acolo a fost inspirațional pentru mine întrucât eram la 6 ore de mers de New Orleans, acolo unde găseşti cele mai bune secții de suflători şi cei mai tari baterişti, şi eram la 3 ore de Nashville unde aveam cele mai bune voci de acompaniament, compozitori, dar şi cele mai performante studiouri, iar eu mă aflam în mod ideal în Memphis pentru secția ritmică, căci groove-ul, soul-ul, ca cele ale lui Albert King... ştii, acolo încă se mai cântă ca în vremurile bune. Mi-am dat mie însămi libertate deplină, am scris 23 de piese [dintre care 15 sunt compozițiile sale – n.r.] şi sunt foarte mândră de acest proiect.

Memphis, Nashville, New Orleans... aşa cum spuneai chiar tu, spațiul ideal în ansamblu pentru a face muzică. Şi totuşi ai decis să te relochezi la Los Angeles. De ce?

M-am mutat cu trei ani în urmă şi este destinația mea finală fiindcă întotdeauna mi-am dorit să trăiesc pe Coasta de Vest. În primul rând iubesc oraşele mari pentru că, venind din Belgrad, chiar şi Amsterdamul a fost prea mic pentru mine, ca să nu mai vorbesc de Memphis. Apoi iubesc Coasta de Vest, vremea, parcurile naționale, frumusețea, arhitectura sa, plus că foarte mulți dintre muzicieni locuiesc acolo. E un ambient foarte contemporan. Oricum, plănuisem inițial să stau doar un an în Memphis şi am sfârşit prin a sta trei. Dar a fost minunat pentru că mi-a dat posibilitatea să explorez Sudul şi să cunosc aceste Mecca ale muzicii.

Revenim la “Like It on Top” deoarece mi se pare un manifest pro-feminism. Care este mesajul pe care îl transmiți ascultătoarelor muzicii tale sau femeilor din publicul de la concerte?

Da, este un statement. Cu siguranță, dacă eşti o femeie de carieră, primul lucru pe care trebuie să îl faci este să-ți alegi soțul potrivit pentru că dacă nu – şi societatea este construită în acest fel -, fără sprijinul partenerului tău de viață, a familiei, al fraților sau colegilor de servici, este foarte greu. Mă gândesc la faptul că eu sunt o femeie care face o treabă de bărbat întrucât cântatul la chitară era şi încă este considerat o treabă de bărbat şi sunt puține femeile care fac acest lucru, referindu-mă la cele de top, aşa că pot să îmi imaginez cât de dificil este pentru o femeie care conduce o corporație uriaşă cu o mulțime de subordonați. Şi eu am mulți angajați aşa că înțeleg. Când ai sute sau mii de angajați dar, în acelaşi timp, acasă ai încă un soț, ai încă unul sau mai mulți copii şi ai încă o societate care se aşteaptă ca tu să priveşti într-un anume fel, să te comporți într-un anume fel, e foarte dificil. În zilele noastre însă, când rolurile tind să se schimbe între ele, cel puțin în Europa de Vest şi în America este în regulă să ai un soț casnic iar femeia să fie cea care merge şi câştigă banii pentru traiul familiei. Dacă dintr-odată este OK să fii un soț care stă acasă, spală, are grijă de copii, face aprovizionarea şi găteşte, ar trebui să fii de acord cu asta. Este o şansă corectă pentru o femeie să aibă dreptul la ceea ce se cere în prezent, de exemplu, de către actori, la o remunerație justă, egală cu a bărbatului. Ca femeie, este totodată şi o şansă de a discuta despre acest lucru cu soțul ei, despre cine se duce să câştige bani, ea sau el, mai ales dacă el continuă să câştige dublu față de suma cu care este ea plătită. Cu toate acestea, “Like It on Top” este dedicat şi tuturor acelora, indiferent că sunt bărbați sau femei, care simt că au ajuns în vârf sau se apropie de acesta în meseria lor, celor care-şi doresc să fie “on top” cu pasiune şi continuă să se autodepăşească până când au satisfacția atingerii nivelului la care au visat. Sunt subiecte foarte diferite înglobate în album, de la violența domestică şi modul în care ai putea scăpa de violență, la sentimentul de putere crescândă într-o femeie şi alegerile pe care trebuie să le faci pentru tine însuți legate de slujbă sau de căutarea unui partener... sunt subiecte diferite, de fapt 10 subiecte diferite [numărul pieselor de pe album – n.r.].

Am o curiozitate... ai realizat un statement feminist ca “Like It on Top” cu muzicieni în majoritate covârşitoare bărbați. Keb’ Mo’, Kenny Wayne Shepherd sau Robben Ford sunt conştienți că au fost endorseri pentru acest tip de mesaje?

Da. Eu cred că avem nevoie de bărbați pentru a avea succes fiindcă dacă ei nu ne-ar oferi o şansă noi nu am reuşi în ce ne propunem. Keb’ Mo’ [producătorul albumului, legendarul muzician de Blues premiat de 4 ori cu Grammy – n.r.] m-a vizitat într-o zi şi am sfârşit prin a petrece o săptămână acasă la mine compunând împreună, pentru că atunci s-a născut conceptul iar lui i-a plăcut... asta fiindcă are şi el o femeie foarte puternică acasă, care îi este şi manager, iar el îi acordă tot sprijinul. Ca atare, am lucrat pe această tematică circa o săptămână după care a fost rândul meu să merg acasă la el în Nashville şi să înregistrăm cântecele. Sunt norocoasă că aceşti oameni răspund apelurilor mele şi acceptă să vină şi să lucreze alături de mine în studio, aşa cum au făcut-o Joe Bonamassa şi Robert Randolph pe “Trilogy”, sau Bernard Purdie, cel mai înregistrat baterist din istorie, sau alți... mulți, mulți oameni, ca Sonny Landreth, slide-chitaristul meu favorit [pe “Unconditional” – n.r.], apoi Robben Ford, sigur, Robben, al cărui fană înfocată sunt... deci e foarte drăguț când se întâmplă asta, mai ales că visam că se va petrece acest lucru încă de pe vremea când cântam în Belgrad.

Timp de mai mult de 15 ani ai colecționat o multitudine de nominalizări şi premii dintre cele mai prestigioase. Cât de importante mai sunt acum acest gen de recompense pentru tine?

Cel puțin la început au fost foarte importante. Absolut. Mai ales pentru cineva care venea din Europa de Est. Am fost prima artistă de pe continentul european nominalizată la American Blues Music Awards iar asta a însemnat enorm pentru mine. A fost minunat că am avut această susținere pentru că iată, acum, nu mai sunt un muzician oarecare de Blues ci am ajuns cunoscută doar ca Ana Popovic – care, adevărat, este influențată de Blues -, ceea ce mi-am dorit dintotdeauna. Aşa că, la început, au fost foarte importante. Dar eu nu fac însă discuri pentru jurnalişti, nu fac discuri pentru nominalizări, fac discuri pentru mine însămi. Sunt cel mai mare critic al meu aşa că ştiu dacă ceva are valoare încă înainte să iasă pe piață. Ştiu ce fel de album fac. Iar dacă eu sunt mulțumită ştiu că cei care mă ascultă de 20 de ani vor avea un motiv să meargă şi să cumpere noul meu album. Nu vreau să reciclez, nu vreau să fac lucruri pe care le-am mai făcut, astfel că trebuie să le ofer inclusiv un motiv să îşi cumpere bilet tocmai pentru că ei ştiu deja că trupa va suna mai bine ca în anul precedent. I-am auzit pe toți cum spuneau... ‘Te-am văzut anul trecut. Cum este posibil faptul că sunați mai bine ca atunci?’. Da, asta vrem în primul rând, voi să fiți mulțumiți. Ați putea fi oriunde în această seară dar alegeți să vă petreceți timpul împreună cu noi aşa că n-o să vă livrăm acelaşi show ca anul trecut. Şi la fel se întâmplă şi cu albumul, trebuie să aibă un sound mai bun, mai proaspăt şi mai diferit.

credit foto: Răzvan Nedelcu (Zile şi Nopţi)

Interviu de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti