CLIN D’OEIL | Interviu cu ALI ABBASI: Graniţele din interiorul nostru

“La graniţă” (“Border”), filmul nominalizat la Oscar şi premiat la Cannes (Un Certain Regard), Los Angeles, München şi Palm Springs al cineastului danez Ali Abbasi, reprezintă una dintre cele mai complexe şi originale drame psihologice proiectate în acest an în cinematografele noastre. Având la bază o povestire al scriitorului suedez John Ajvide Lindquist, celebru încă de la debut datorită lui “Let the Right One In”, punct de plecare a două adaptări cinematografice, “La graniţă” poate fi marketat deopotrivă ca un Love Story neconvenţional şi ca un Fantasy adult inspirat de personaje ale mitologiei scandinave, însă, dincolo de stratul subţire al ambalajului care ar sugera entertainment-ul, filmul se relevă ca un studiu psihologic deosebit de amănunţit şi de serios al outsider-ului în societatea modernă. Personajul principal, Tina, o femeie între două vârste complexată de anomalia cromozomială care a deformat-o fizic şi fiziologic şi a tarat-o psihic, posedă o trăsătură singulară care face din ea o fiinţă diferită de ceilalţi oameni: sesizează prin intermediul mirosului cele mai ascunse simţăminte şi trăiri ale celor din jur, vina, frica, ruşinea, neliniştea... iar asta face din ea un ofiţer vamal imbatabil. O slujbă bună, acceptarea regulilor sociale şi o comunitate înţelegătoare nu îi diminuează însă tendinţa de autoizolare cotidiană într-o natură în mijlocul căreia nu mai este percepută ‘altfel’ decât restul fiinţelor vii întrucât fiecare dintre acestea este la rândul ei ‘altfel’. Criza ei de identitate se complică şi mai mult când se simte atrasă de un necunoscut, Vore, ce pare să aibă extrem de multe în comun cu ea (este şi el ‘altfel’ decât restul oamenilor), iar întreg sistemul ei de valori construit pe precepte umane se fisurează în mod dramatic odată ce acceptă realitatea că nu este om ci... trol. În “La graniţă” nu se întâlnesc linii de demarcaţie geografice ci doar existenţiale, Tina fiind din această perspectivă o ‘transfrontalieră’ debusolată în no man’s land-ul dintre oameni şi troli, în căutare disperată de jaloane în baza cărora să îşi reconstruiască identitatea ca reprezentantă al unei minorităţi dependentă de (re)acţiunile majorităţii. Dată fiind multitudinea temelor de meditaţie la care invită filmul, un dialog cu Ali Abbasi, cineast de origine iraniană care a studiat arhitectura la Stockholm şi apoi filmul la Copenhaga (deci el însuşi ajuns în Europa în postura de outsider social), autorul acestui film cu adevărat ‘altfel’, diferit şi special... a fost mai mult decât binevenit.

Care este cel mai important aspect care te-a atras la povestirea scrisă de John A. Lindqvist?

Am început să devin interesat de scrierile sale după ce am văzut “Let the Right One In” [filmul lui Tomas Alfredson din 2008 şi nu remake-ul american “Let Me In” cu Chloë Moretz din 2010 – n.r.] pentru că ele înmănunchiază toate lucrurile, sunt în miezul a orice. Adună împreună genuri, pun laolaltă stiluri... Când am citit pentru întâia oară povestirea mi s-a părut că este concepută ca un text de literatură veritabilă, serioasă, doar că pe o temă fantastică, şi mi-a plăcut că tratează creaturi supranaturale precum trolii ca pe nişte fiinţe umane obişnuite, că era mai interesat de gândurile şi de sentimentele lor decât de a-i descrie cât de fantastici şi de ieşiţi din comun sunt. Mi s-a părut ceva unic şi simplu de arătat fiindcă este un univers real în care emoţiile şi durerea sunt reale, problemele lor sunt reale, şi doar ei înşişi nu sunt reali. M-am simţit inspirat să lucrez cu acest tip de tensiune şi de spaţiu.

Ceea ce nu înţeleg este de ce John Lindqvist a decis să îţi încredinţeze ţie povestea ca să o filmezi şi nu vreunui studio de la Hollywood, mai ales că atrăsese deja atenţia asupra sa prin “Let Me In”...

Dacă te uiţi la ce scrie, la prima vedere, poveştile sale par pe hârtie supercomerciale şi conţin foarte multe elemente pe care le poţi recunoaşte din filmele hollywoodiene. Dar când începi cu adevărat să lucrezi pe ele şi îţi doreşti să intri în profunzimea sensului lor descoperi că există undeva la bază o anume întunecime şi contorsionare a perspectivelor care le face realmente speciale. Şi nu sunt sigur că în versiunile Hollywood-ului acestea ar fi scoase la suprafaţă. Cred că el este conştient de asta şi de asemenea ştiu că au fost câteva tentative de dezvoltare în limba engleză ce nu l-au făcut deloc fericit pentru că au vrut să le adapteze pentru a fi mai uşor de consumat prin netezirea asperităţilor lor. Problema e aceea că, dacă edulcorezi poveştile sale, le cobori printre multitudinea de Fantasy-uri ordinare, ori eu cred că am descoperit amândoi că ceea ce avem în comun este dorinţa de a opera în teritoriul incomod existent între comercial şi arthouse. Când funcţionează, este de apreciat pentru că reuşeşti să atingi ambele categorii de public, iar când nu funcţionează eşti terminat... pentru oricare dintre privitori.

Tu aveai deja experienţă ca scenarist de scurtmetraje iar povestea lui Lindqvist era deja în faţa ta. Ce a adus creativ în plus co-scenarista voastră Isabella Eklöf?

A finaliza un scenariu este un proces cu atâtea ‘du-te-vino’ încât nu mai îmi amintesc cu exactitate cine şi ce a făcut, dar - vorbind în general - pot să spun că ea fost cea care a dezvoltat integral povestea de dragoste. Trebuie să-ţi mărturisesc că nu mă simt în largul meu cu love-story-urile epice, poate pentru că mi-e tot timpul teamă să nu fie prea mult, să nu o fac cu prea mult patos, ori ea mi-a spus ‘Ascultă, e o poveste de dragoste, trebuie apăsată la maxim pedala de acceleraţie în ce priveşte acest aspect.’. Şi tot ea s-a ocupat de dezvoltarea personajului Tina. Pot să spun cu certitudine că sunt momente de vârf ale filmului în care rolul ei în a le defini a fost esenţial.

credit foto: Christian Geisnæs ©Meta Spark&Kärnfilm

Una dintre adăugirile aduse de tine firului narativ din textul-sursă este reprezentată de investigarea cazului de pornografie infantilă. De ce ai simţit nevoia să inserezi acest sub-plot?

Cand am citit povestea am simţit că îi lipseşte un soi de ancoră emoţională, o contragreutate întunecată care să echilibreze drăgălăşenia poveştii de dragoste. Mai este ceva. În mitologia nordică, furtul copiilor de către troli este o temă majoră şi, ca atare, m-am întrebat ‘Dacă vrei să fii luat în serios, ce ai face cu un bebeluş? Cine ar fura un sugar în prezentul în care trăim? Şi la ce i-ar fi de folos?’, şi după ce m-am gândit câtva timp la asta, ideea abuzării copiilor a început să prindă contur. Ştii, a fost cam riscant pentru că este un subiect extrem de serios, legat de care oamenii au sentimente foarte puternice, iar noi nu am vrut să facem un film despre abuzarea copiilor tocmai din acest motiv, pentru că eu consider că este o problemă atât de gravă încât, dacă vrei să te referi la ea, trebui să dedici un film întreg exclusiv acesteia. Pe de altă parte, aparţinea background-ului filmului şi am considerat că este potrivit să o introducem în poveste chiar dacă nu despre asta e vorba în principal în proiectul nostru. Cred că i-a adus acestuia un plus de seriozitate şi de întunecime. În plus, îmi doream ca Tinei să îi fie cât se poate de greu să îl înfrunte pe Vore. Dacă s-ar fi dovedit că este doar un simplu hoţ, un gangster - dacă ne raportăm la lumea oamenilor -, ea ar fi zis ‘Ei şi ce? Dă-i naibii. Oricum oamenii nu urmăresc decât să ne termine.’ şi totul ar fi fost în regulă. Dar asta-i linia pe care el o o trece şi o aduce pe Tina aproape în imposibilitatea de a mai empatiza cu el. Nu doar pe Tina ci şi pe spectatori pentru că dilema devine tot mai acută.

Vorbind de copii, ajungem la Hiisit, embrionul de trol nefertilizat pe care Vore intenţionează să îl folosească drept ‘changeling’, să îl schimbe cu un prunc de om. Nu mulţi dintre spectatorii români sunt familiarizaţi cu mitologia scandinavă în care trolii credeau că e mai respectabil să fii crescut de oameni şi le furau acestora bebeluşii pentru a lăsa în schimb aceşti ‘changelings’ spre a fi educaţi. Evident, nu acesta este scopul lui Vore. Ne detaliezi niţel interpretarea ta?

Este adevărat ce spui însă trebuie ţinut cont că există în mitologie mai multe versiuni. Una dintre ele, de exemplu, este că îţi fură copilul ca să-l mănânce. Sau alta că îl fură pentru că li se pare că cel de om este mai frumos decât propria progenitură. Sunt deci versiuni diferite care le explică motivaţia. Eu m-am gândit să merg pe o versiune care are un sens din punct de vedere emoţional. Dacă Vore se gândeşte la oameni ca cei care îi torturează şi le decimează rasa în mod sistematic, trebuie să facă ceva, simte că trebuie să lovească înapoi şi cum poate să o facă altfel decât afectându-le viaţa în mod profund. Aşa cum şi spune el în film, “ajutând oamenii să îşi facă singuri rău.”.

credit foto: ©Meta Spark&Kärnfilm

Cititorii care n-au văzut filmul pot rămâne cu impresia că e unul Fantasy, însă, în opinia mea, el este mai degrabă o perspectivă suprarealistă asupra experienţei de a fi diferit, aşa cum era şi vampiriţa Eli în “Let the Right One In” al lui Lindqvist. Tina nu este portretizată ca o fantezie ci ca un reprezentant al unei minorităţi a cărei viaţă este inerent diferită de a majorităţii, cea a oamenilor obişnuiţi. Greşesc?

Nu, nu, exact asta simt şi eu şi cred că apartenenţa la o minoritate nu se reduce la a fi negru într-o lume de albi, sau să fii imigrant, sau femeie... indiferent din ce minoritate faci parte, în locul în care trăieşti trebuie să respecţi regulile impuse de majoritate inclusiv pentru tine, chiar dacă, în ce te priveşte, ele nu funcţionează. Deseori simţi că nu te potriveşti într-un anume context dar trebuie să faci ceea ce ţi se spune... de fiecare dată când trăieşti o asemenea experienţă înseamnă că trăieşti experienţa unuia care este în minoritate. Şi acest film este exact despre asta, despre acest tip de experienţe şi nu despre una specifică cum ar fi să fii un imigrant sau mai ştiu eu ce. Este despre cum te simţi când eşti privit şi tratat ca un ciudat, ca un outsider, indiferent de context. Sigur că este un tratament metaforic însă, aşa cum spuneam, simţămintele sunt reale.

Îmi vine în minte că Primo Levi spunea, cred că în “Mai este oare acesta un om?”: “Monştrii există, dar sunt prea puţini ca să fie periculoşi cu-adevărat. Mai periculoşi sunt oamenii obişnuiţi...”. Este Vore un monstru în dorinţa sa de supravieţuire şi de răzbunare pe oamenii care i-au torturat minoritatea sau cei din urmă sunt adevăraţii monştri?

Nu cred că e un drum cu un singur sens. Ai un conflict în care ambele părţi implicate provoacă durere celeilalte. De ce o fac? Fiecare îşi are propriile motive să facă ceea ce face şi să se comporte urât faţă de celălalt, şi există câte o parte al adevărului la fiecare din cele două părţi din această poveste. Pentru mine a fost important să transmit spectatorilor sentimentul care se naşte din întrebarea ‘Cum am fi priviţi oricare dintre noi într-o asemenea postură, cea de outsideri, de către o altă rasă?’. O rasă care se uită la noi aşa cum noi privim animalele, aşa cum nouă ni se pare că şobolanii sunt urâţi sau gândacii scârboşi... cum ar fi dacă am fi priviţi la rândul nostru în acest fel? Cum te-ai simţi? Acesta e modul în care Vore priveşte rasa umană, fiind într-o anume măsură dezgustat de ea. Pentru el, a fura copii de om şi, eventual, a-i înlocui cu unii de trol, nu este ceva mai rău decât este pentru noi mâncarea unei omlete. Nimeni nu o să te acuze pe tine că eşti un ucigaş în masă pentru faptul că ai mâncat trei ouă.

credit foto: ©Meta Spark&Kärnfilm

Ca fiinţă “altfel”, Tina se relevă progresiv dindărătul unui cumul de straturi psihologice incredibil de complex: moral, sexual, etic, social... Disecţia ta are ca punct de plecare inclusiv experienţe pe care tu le-ai trăit în urma relocării din Iran în Scandinavia?

Mmm, n-aş putea spune că în mod direct, pentru că eu nu mă asemăn cu personajul, nu sunt o fire atat de introvertită. Pe de altă parte, ca să dau un exemplu, ea se simte cumva invizibilă în unele cazuri, dar invizibilă într-un sens rău, când nimeni nu dă doi bani pe ea sau este considerată prea urâtă pentru a fi atrăgătoare. Cred că fiecare a trăit într-un moment sau altul acest sentiment şi l-am trăit şi eu pentru că nu ştiu cum să mă fac atrăgător, nu ştiu cum să vorbesc, nu ştiu cum să fiu sofisticat... nu ştiu această limbă, nu îi ştiu pe aceşti oameni, nu ştiu această cultură, şi atunci simţi că eşti dat deoparte, undeva în afara societăţii. Asta a fost în mod cert şi una dintre experienţele mele, ca şi cele în urma cărora m-am simţit diferit, eu fiind conştient că sunt diferit. Chiar dacă mă îndepărtez niţel de film trebuie să spun că cel mai important lucru mi se pare sistemul social al claselor şi poate faptul că am fost atras tocmai de acest proiect l-a reprezentat şi posibilitatea de a spune oamenilor că eu nu cred că sexualitatea este adevărata cuşcă mentală, ci eu cred că cel mai grav lucru în a aparţine unei minorităţi este să fii sărac. În ce mă priveşte, eu nu am fost niciodată cu adevărat sărac fiindcă provin dintr-o familie din clasa de mijloc aşa că experienţa mea de a fi “altfel” sau un outsider este diferită de cea a celor care sunt nevoiţi să trăiască în partea de jos a societăţii. Îţi dai seama că era important să spun acest lucru... Primul meu film, “Shelley” [Elena, o emigrantă din România, interpretată de Cosmina Stratan, acceptă pentru bani să fie mamă surogat pentru un cuplu danez în drama Horror a lui Ali Abbasi din 2016 – n.r.], exact despre asta a fost, despre cum în Europa se spune că toţi cetăţenii sunt egali dar în realitate nu e deloc aşa. De asta nu-mi place modul în care stau lucrurile în acest moment, fiindcă oamenii sunt mult prea concentraţi pe propria identitate şi sexualitate. Nu cred că asta e un lucru rău însă nu ar trebui să uităm de sistemul de clase sociale. Este crucial.

Castingul pentru găsirea actriţei potrivite a durat foarte mult. Cum şi ce te-a făcut să te decizi asupra Evei Melander?

A fost un proces în timpul căruia, în primul rând, am procedat prin eliminare. Mi-au trebuit aproape doi ani pentru casting, timp în care am văzut aproape fiecare actriţă profesionistă importantă din Scandinavia în marja respectivă de vârstă. Eva s-a dovedit a fi singura ce a făcut ca lucrurile să meargă. Ăsta e adevărul. Are în ea combinaţia dintre a fi o excelentă actriţă de compoziţie, fiind foarte disciplinată, foarte deschisă, foarte conştientă de propriile trăiri şi emoţii, şi o abordare foarte intelectuală a personajului, căruia îi insuflă mai multă viaţă decât apare descrisă în cuvinte pe paginile scenariului. Am fost convins că cea care acceptă să-şi pună masca, să treacă prin cele patru ore de makeup şi să le privească pragmatic ca pe lucruri necesare, va avea calităţile să facă personajul să trăiască de dincolo de mască. Să joci cu faţa acoperită de o mască poate fi înfricoşător pentru un actor fiindcă faţa lui îşi pierde din expresivitatea cu care el este obişnuit. Cred că ea era singura ce o putea scoate la capăt şi în timpul filmărilor între noi s-a stabilit o relaţie bazată pe încredere astfel încât, după o vreme, practic i-am încredinţat ei personajul deoarece ea era deja în interiorul personajului... la propriu. Vreau să mai adaug că modul în care conlucrez cu actorii este crucial în alegerile pe care le fac şi a ajunge la o alegere poate să îmi ia foarte mult timp fiindcă sunt conştient că pe parcurs va trebui să continui să iau mici decizii care îi vor afecta. Când am plecat la drum cu Eva am fost convins că 80% din treaba mea s-a încheiat. Şi mă bucur că în această privinţă am avut dreptate.

credit foto: ©Meta Spark&Kärnfilm

Actorii, fără discuţie, sunt excelenţi dar şi makeup-ul şi protezele aplicate lor impresionează, mai ales că nu cred că ai avut un buget uriaş la dispoziţie. Unde i-ai găsit pe cei care le-au confecţionat?

Am fost foarte norocoşi că, în momentul în care ‘Planul A’ - cel de a lucra cu un grup - nu ne-a mers, aveam pregătit un ‘Plan B’, cel de a-l ruga pe Göran Lundström [nominalizat la Oscar pentru “Border” – n.r.] să rezolve problema cum crede el de cuviinţă. Eu aveam o idee despre ce lucrase el până atunci, mai ales din spoturi publicitare, dar nu văzusem cum lucrează practic în cazul unui lungmetraj, mai ales că are o abordare diferită de cei din lumea filmului care se ocupă de makeup, măşti şi proteze. Majoritatea acestora sunt cu gândul la poveste, gândesc narativ, pe când el are în minte mai mult imaginea pe care vrea să o creeze. El lucrează ca şi cum ar crea o persoană reală şi nu este preocupat de cum va arăta aceasta prin obiectivul camerei. Când vorbeşti de proteze, de culori, de orice legat de look, este una să vorbeşti despre ceva ce ar trebui să arate real şi e cu totul altceva să şi faci să se întâmple asta, înţelegi ce vreau să spun? Cel mai important lucru în ce-l priveşte este acela că... livrează într-adevăr ce promite. La nivel de detaliu, ca o veche cicatrice să dea impresia că s-a vindecat prost sau că o anume parte a chipului trebuie să arate mai realist, el creează aceste lucruri. Deci tot ce pot să spun este că am fost extrem de norocos, pentru că eu nu-l cunoşteam, el nu mă cunoştea, şi am sfârşit totuşi prin a ne implica împreună în acel proces scurt dar foarte intens. Câteodată eu sunt poate prea intelectual şi complic lucrurile mai mult decât ar trebui dar lucrul cu el a fost simplu întrucât nu existau discuţii intelectuale ci doar aspecte concrete, ‘Cum ar trebui să arate?’, ‘Cât de mare să fie nasul?’, şi în aceste cazuri munca devine distractivă. Şi asta cu întreaga echipă şi nu doar cu el, dar şi cu Pamela Goldammer care aplica măştile sau cu ceilalţi, pentru că toţi sunt obişnuiţi să lucreze la un nivel profesional de top pentru producţii hollywoodiene unde poartă responsabilitatea pentru creaţiile lor. Ei au făcut de exemplu orcii pentru “Lord of the Rings” fiindcă este un număr limitat de oameni în întreaga lume care pot face makeup la acest nivel şi, de fiecare dată când se face o mare producţie hollywoodiană, aproape toţi sunt angajaţi. Şi a fost de mirare pentru ei să constate că nu le cer să aplice makeup-ul altcuiva ci să fie creativi şi să conceapă ei totul... şi asta fără a se îndepărta foarte mult de casele lor.

Deseori ai menţionat că numitorul comun al filmelor tale rămâne suprarealismul magic. Cum şi când s-a născut în cazul tău acest apetit, în timpul primilor 20 de ani petrecuţi în Orient sau după mutarea în Danemarca?

Hmm, e o întrebare bună... Nu ştiu, poate se datorează faptului că am crescut într-o ţară în care realitatea este foarte stranie. Câteodată, când mă mai uit la filme ruseşti sau mexicane recunosc aspecte din aceste ţări în care, la fel, realitatea este... suprareală. Este uşor pentru tine să îţi imaginezi o realitate foarte diferită pentru că orice se poate întâmpla şi, într-un fel, devii mult mai creativ sau imaginativ. Referinţele mele legate de oameni la care ţin şi pe care îi respect... de ce le am?... pentru asta ar trebui să-mi vizitez psihanalistul. Ce mi s-a întâmplat însă interesant de când sunt în Scandinavia e faptul că fantezia sau suprarealismul meu au devenit paradoxal mai tangibile cu toate că aici, viaţa fiind mult mai ordonată, acestea ar trebui să contrasteze mult mai puternic cu realitatea. Ori acest contrast este cel care continuă să alimenteze interesul meu. Eu nu sunt foarte interesat de Fantasy, deci nu m-aş duce să văd, de exemplu, “Harry Potter”, tocmai fiindcă mă atrage tensiunea dintre realitate şi orice ce se întâmplă în afara ei. Când această tensiune dispare pentru că te afli pe teritoriul ‘Harry Potter’ sau pe teritoriul ‘Lord of the Rings’ interesul meu dispare de asemenea. Şi atunci poate că parte din munca mea, din stilul meu, se defineşte inclusiv prin coliziunea dintre cele două realităţi în care eu exist.

Vorbind de Harry Potter... cu toate că nu este un film Fantasy, “La graniţă” ne arată o altă viaţă a naturii pentru troli decât pentru oameni. Cum ai reuşit să creezi senzaţia de magic fără a fi lipsit de realism?

Am încercat doar să îmi imaginez cum arată realismul din interiorul suprarealismului. Sigur, avem personaje supranaturale precum trolii dar până şi acestea trebuie să aibă o anumită logică în comportamentul lor. Tina trebuie să se comporte într-un fel anume, mai apropiat de cel al oamenilor căci nu te aştepţi acum să înceapă brusc să zboare ca un dragon. Ea are câteva trăsături speciale, acuitatea simţurilor - în special mirosul şi auzul – prin care percepe mult mai pregnant natura însă, în fond, dispune de aceleaşi instrumente pentru asta ca oamenii. Nu am vrut să îi conferim superputeri sau să îi dăm naturii o altă dimensiune. Gândeşte-te că vulturul are o vedere mult mai bună decât omul dar nu posedă vreun organ magic care să îl facă diferit de acesta ci pur şi simplu are o acuitate superioară a privirii. Asta a fost abordarea noastră pentru orice aspect legat de natură... să găsim întotdeauna o ancoră în realitatea care ne este familiară. Aşa cum spuneam, alunecarea în fantastic nu mi se potriveşte.

În mitologia nordică apar destul de multe varietăţi de troli, uriaşi sau pitici, de munte, peşteră sau apă, cu puteri magice sau doar monştri hidoşi... ce fel de troli vedem în “La graniţă”?

Ceea ce am încercat eu să fac a fost să... nu citesc foarte mult despre aceste creaturi. M-am uitat pe pagina de pe Wikipedia, am stat de vorbă cu nişte oameni, dar cam asta a fost tot, tocmai pentru că eu nu am vrut şi nu am căutat să fie ceva care să corespundă cu acurateţe vreuneia dintre legende. Aspectul pozitiv în lucrul cu acest tip de creaturi l-a reprezentat faptul că nu sunt atât de bine cunoscute precum, de exemplu, vampirii, ceea ce mi-a dat oportunitatea să îmi concep propria mea versiune a lor. Şi asta mi-am dorit, să fie troli ‘Ali Abbasi’ şi nu nişte troli de munte oarecare.

Ali Abbasi, îţi mulţumesc pentru timpul acordat.

N.R. Mulţumiri Voodoo Films, distribuitorul filmului “La graniţă” în România, pentru facilitarea realizării acestui interviu în exclusivitate.

Interviu realizat de Ioan Big, Publisher ZN