Interviu exclusiv cu DIANA REIN: “Mă simt de parcă aș fi renăscut”

Născută în România, crescută în Chicago, stabilită în California, este explicația lui... “Romanian blood. California heart. Chicago soul.”, slogan asociat numelui Dianei Rein pe vizualul Festivalului de Blues de la Brezoi unde a concertat în seara de 19 iulie, în fața unui public luat parțial prin surprindere că o chitaristă din US le adresează nu doar cuvinte învățate mecanic ci fraze bine legate în limba română. Spectatorii o cunosc deja pe Diana, dar fără să știe cine este... de când era mică, datorită numeroaselor difuzări pe TV a primelor două filme din franciza “Home Alone”, în care a debutat încă din 1990 ca puștoaică sub numele Daiana Campeanu. Nici în Blues Diana Rein nu este o începătoare pentru că se află la al treilea său LP după “The Back Room” (2007) și “Long Road” (2016), “Queen of My Castle” fiind lansat extrem de recent în America. Willie Witten i-a dat acestuia nota 8/10 în Blues Rock Review apreciind că “albumele precedente i-au arătat talentul și cei care le-au ascultat știu cât este de bună. Pe Queen of My Castle, și Rein crede acest lucru iar asta se reflectă în personalitatea pieselor sale... oferă mai mult decât suficient pentru mai multe ascultări.”. A insista aici cu detalii ar putea fi redundant întrucât se aude că Diana Rein va susține în toamnă o serie de concerte la noi, deci inclusiv la București, astfel încât există posibilitatea reală a contactului direct cu muzica sa prin intermediul experienței live, oricând preferabilă informațiilor seci, și, oricum, ea însăși poate să ne spună mai multe despre inedita poveste de dragoste dintre o româncuță ajunsă peste Ocean și Blues-ul electric.

Cum de te-ai decis să îți faci o carieră din muzică? Puteai să devii contabilă sau avocată...

Este o întrebare foarte bună. Nu mă pricep la jonglatul cu cifrele și, în ceea ce privește avocatura, tatăl meu m-a sfătuit să mă țin cât mai departe de doctori și de avocați. Tot ceea ce știu este că - de când eram doar o copiliță - am cântat și am dansat, mi-a plăcut să inventez cântece și să mă înregistrez pe un reportofon... asta devenise o parte din mine, de fapt nu devenise ci chiar era o parte din mine. Nu știu dacă știi însă eu m-am născut în România și am ajuns în America împreună cu părinții mei pe când aveam doar trei ani, iar mătușa mea a făcut parte din grupul Trio Express [alături de Carmen Mureșan și Natalia Guberna – n.r.], Zoe Câmpeanu, o cântăreață de succes în România [stabilită la Chicago în 1983 după căsătoria cu Liviu Hrișcu, fost toboșar al trupelor Semnal M, Roșu și Negru, Mondial – n.r.]. Tatăl meu fusese profesor de muzică și cânta la saxofon și la clarinet dar când am ajuns în America a trebuit să se angajeze ca om de serviciu la câteva clădiri din Chicago...

Ai crescut deci printre apropiați pasionați de muzică. Care a fost breșa prin care ai pătruns în lumea bună a performerilor profesioniști de Blues?

La nivel profesional? Este foarte posibil ca ea să fie chiar aici, chiar acum [concertul din cadrul Festivalului de Blues de la Brezoi – n.r.]. Albumul meu, “Queen of My Castle”, tocmai a fost lansat pe 21 iunie de Gulf Coast Records, label-ul unde Mike Zito este unul dintre co-fondatori, și conține 15 piese originale de Blues și Blues-Rock. Este al treilea album al meu și se pare că cifra 3 este pentru mine cea norocoasă pentru că cei care l-au ascultat și au scris recenzii spun că este ‘my breakthrough album’.

Ai spus că sunt cântece originale, deci vin toate din inspirația ta. Cum ajungi să compui o piesă?

Încep întotdeauna prin a cânta la chitară și continui să cânt pentru a vedea ce pot să scot la lumină și, dacă-mi place ceva din ce-a ieșit, revin asupra acelor note până când reușesc să creez o piesă întreagă în jurul acestora, dezvoltând structura și adăugând progresiv toate acordurile. Apoi caut să îmi dau seama ce sentimente trezește muzica în mine sau, alteori, spun cuvinte care, poate, nu au niciun sens luate în parte dar pe care le scriu undeva... după care văd care dintre aceste cuvinte au rămas fixate în subconștientul meu, găsesc o temă pentru textul acelui cântec și compun versurile în jurul acestora.

Ca să ajungi să alegi Blues-ul ca modalitate de exprimare artistică, au existat la început niște influențe... poți să îmi spui câte ceva despre acestea?

Când eram mică, unchiul meu, pe care îl cheama Liviu Hrișcu și a fost baterist în România într-un grup care se numea Roșu și Negru, cânta într-un bar din Chicago [The Back Room, de aici titlul albumului de debut al Dianei – n.r.] într-o trupă de Blues, iar vocalista acesteia m-a invitat într-o seară pe scenă pentru că el le spusese celorlalți că îmi place foarte mult să cânt. Așa că am cântat împreună o piesă de-a lui Whitney Houston după care ea mi-a spus să rămân pe scenă fiindcă vom cânta o piesă de Blues. Am întrebat ‘Ce e aceea o piesă de Blues?’, iar ea mi-a zis ‘Doar trebuie să mă urmărești și apoi să spui ce este în sufletul tău, ceea ce simți tu. Asculta-mă pe mine și apoi continuă tu.’. Așa am făcut și m-am îndrăgostit de ceea ce mi se întâmpla fiindcă mi-a venit atât de ușor, am simțit că totul a venit foarte firesc... trebuia doar să cânt ce-mi spune inima. Acela a fost momentul în care m-am îndrăgostit de Blues [Diana avea 8 ani – n.r.], iar în ce privește chitara, asta s-a întâmplat [în 2005 – n.r.] când l-am văzut pe Stevie Ray Vaughan cântând pe unul dintre DVD-urile lui, “Live in Austin”, după care n-am mai vrut să cânt la chitara acustică pe care o aveam ci numai la chitară electrică. Asta a fost.

Ce-ți spune azi inima înainte de a urca pe scenă pentru prima dată în fața publicului din România?

Vorbești serios? Vrei să mă faci acum să plâng? Dumnezeule, tocmai am terminat cu machiajul. Acum serios, nu am vrut să mă gândesc foarte mult la asta pentru că știam că, dacă o voi face, voi începe să plâng chiar în fața reflectoarelor și a camerelor de filmat. Mă simt aici de parcă aș fi renăscut. Este un mare vis al meu care se împlinește astăzi pentru că mă vedeam uneori pe mine însumi în România, cântând într-un asemenea festival și omagiindu-mi mătușa. În această seară voi interpreta o piesă pe care am compus-o pentru ea, intitulată “Zoe” [piesa nr. 15 de pe “Queen of My Castle” – n.r.], pentru că a plecat dintre noi în 1994 în circumstanțe tragice. Eu mă simt aici ca și cum aș fi acasă și tare mi-aș fi dorit ca părinții mei – care s-au întors între timp în California - să fie alături de mine la această revenire acasă, mai ales că totul e atât de minunat iar eu abia aștept să încep să cânt.

Gata cu lacrimile de emoție pentru că trebuie să fii bine dispusă de dragul spectatorilor... așa că povestește-mi niște momente amuzante pe care le-ai trăit în timpul concertelor.

Amuzante? Când mi s-a întâmplat să alunec pe cablurile întinse pe scenă se califică? E bună... sau când uit cuvinte din versurile cântecelor pentru că uneori sunt aeriană și le pierd șirul. Adevărul este că în acele momente lucrurile astea nu mi se par amuzante și sunt realmente supărată. Privind însă retrospectiv par haioase.

Ai venit în România doar pentru acest concert?

Am sosit de o săptămână la București și apoi am venit la Brezoi. De aici voi merge pentru câteva zile în Transilvania pentru că n-am fost niciodată acolo. Când am părăsit țara eram mică și nu știam nimic, iar când m-am întors în vizită, de două ori, am stat doar în București. Abia văzând câte ceva pe drum încoace mi-am dat seama cât de frumoasă este România și sunt atât de fericită că mă aflu aici încât inima mea e plină.

Foto: Răzvan Nedelcu (Zile și Nopți)
Interviu realizat de Ioan Big, Publisher ZN