Jurnal de bucureștean: Arcul de Triumf al lui Banksy

Arcul de Triumf găzduiește, până pe 27 octombrie, "The Art of Banksy", o expoziţie neautorizată - așa cum îi șade bine artistului cu identitate ascunsă - în care sunt incluse peste 50 de tablouri, picturi, obiecte 3D, clipuri video ale lui Banksy, unul dintre cei mai cunoscuţi artişti graffiti din lume.

Într-o vreme, ca mistagog amator, răsfoiam presa populară britanică de fiecare dată când jubila că a dat în sfârșit de urma lui Banksy - e băiatul ăla din Massive Attack. Yeah, sure. Deși, cinstit vorbind, judecând după show-ul Massive Attack de anul trecut din București, ar fi plauzibil. Căci a fost feroce, militant, introspectiv, cinetic, amețitor, electrizant, liric, obsedant. Iar publicul a fost sedus de show-ul vizual al giganților trip hop în aceeași măsură ca de sonoritățile trupei care a așezat Bristolul pe harta muzicii mari. Ba ar fi chiar ironic ca Banksy să fie în Massive Attack și să expună cu ajutorul Primăriei, după ce anul trecut, la Arenele Romane,  pereții de LED-uri de pe scenă au încărcat de semnificații performanța trupei și într-un context socio-politic efervescent. Iar prezentarea unor mesaje, aparent o simplă selecție de știri înglobând bijuterii arheologice năruite de Statul Islamic până la enunțuri politice autohtone - „economia crește, țara se golește”, „Noaptea ca hoții”, „Gabriela Firea a aprobat mitingul diasporei”, „Campania FărăPenali câștigă teren în România” - a ridicat până la incandescență temperatura publicului.

Dar nu știm, de fapt, cine e Banksy și poate că e mai bine așa. Știm doar că această expoziţie a fost deschisă acum trei ani, la Istanbul şi găzduită la Paris (încă deschisă), apoi la Amsterdam, Londra, Roma, Berlin, Tel Aviv, Toronto, Montreal, Milano. Bucureștiul se alătură, astfel, unei expresii artistice universale a revoltei.

Vedeți și voi cum vă suiți pe Arc, mie, ca bucureștean, mi-e foarte drag acest edificiu. Pentru că am rămas cosmopolitul din adolescență, aș spune că cel mai drag mi-e Arcul de Triumf parizian, care mi-a căzut cu tronc înainte să-l văd de-adevăratelea, citind romanul omonim al lui Remarque. Pe un loc secund - deși desfid clasamentele din plan afectiv - ar fi cel din Barcelona - pentru silueta sa mirobolantă, modul în care e decorat și amplasat, parcul cu care face splendidă vecinătate.

Dar și Arcul bucureștean mi-e, vă ziceam, foarte drag, măcar din două motive. Pentru că a fost caricaturizat - mă rog, nu ansamblul în sine, ci regimul - de neuitatul Mihai Stănescu, într-un desen care avea un text ceva de genul: „cine a trecut pe sub Arcul de Triumf?”. „Tata, aseară, pentru că era curentul oprit”. Poate vă amintiți, acum mai bine de trei decenii, curentul era întrerupt în Capitală nu doar când se anunța, ci și sălbatic, la limita unui război al nervilor, când li se năzărea responsabililor, fie-le grea amintirea. Al doilea motiv de duioșie pe care o resimt față de „piatra crăcănată”, cum îi ziceam în adolescență, este că acolo a vrut să se suie Bogdan Stelea, ca să-i ceară mâna lui Lili Sandu, de care fostul internațional era îndrăgostit mistuitor. Ori nu a primit aprobare, ori a renunțat singur la temerarul act, nu mai știu, oricum relația n-a durat, dar mi se pare un gest de un romantism splendid și autentic. Așadar, mergeți la Arc, n-o să vă pară rău.