Clin d’Oeil | CĂTĂLIN BĂDĂRĂU: (In)Vizibilitatea emoţiei în sculptura contemporană

Chiar dacă suntem iubitori de artă iar muzeele sau galeriile fac parte dintre spaţiile care ne jalonează periplurile din timpul liber, ni se întâmplă ca deseori să rămânem nedumeriţi în faţa unui exponat voluminos al cărui sens ni se pare la prima vedere imposibil de descifrat, în care nu reuşim să detectăm “frumosul” iar titlul său ne scurtcircuitează sinapsele. Ne îndepărtăm frustraţi că aparent nu suntem capabili să înţelegem sculptura modernă, indiferent că o întâlnim aproape zilnic în parcuri sau pieţe publice, în holuri ale clădirilor de birouri sau în complexele expoziţionale, şi devenim în timp din ce în ce mai... imuni emoţional la această formă de expresie artistică. Cum să descifrăm o sculptură contemporană, cum putem ajunge să ne apropiem de ea şi să o înţelegem, în felul nostru, astfel încât să simţim că e parte din existenţa noastră spirituală? Neavând un răspuns, am strigat după ajutor. Cătălin Bădărău, doctor în arte plastice şi decorative, asistent universitar în cadrul UNArte Bucureşti, este singurul sculptor român (din câte ştim noi) care a fost selectat de către un juriu internaţional prestigios din domeniul artelor plastice pentru a face parte din catalogul “100 Sculptors of Tomorrow”, ce va fi lansat în câteva zile la Londra de către faimoasa editură Thames & Hudson sub semnătura galeristului Kurt Beers. Pentru cei nefamiliarizaţi cu modul în care se exprimă vizual tânărul sculptor deja veteran Cătălin Bădărău, pe 8 septembrie, la Palatul Mogoşoaia (Sala Cuhnia), de la 18:30, are loc vernisajul celei mai recente expoziţii ale sale, “See, I have engraved you on the palms of my hands, your walls are ever before me.”, dintr-o lungă serie de expuneri ce a debutat cu 15 ani în urmă, în care lucrările sale au putut fi văzute nu doar în România, ci şi în Franţa, Germania, Italia şi Belgia. Am plecat în dialog de la creaţiile lui pentru a ajunge, inevitabil, la întrebările de mai sus...

Cum ajungi să te numeri printre cei 100 de sculptori a... zilei de mâine?

Foarte simplu... dat fiind faptul că e un proiect democratic. Oameni din întreaga lume sunt invitaţi să aplice iar selecţia se face de un juriu alcătuit din directori de muzee, colecţionari, critici şi istorici de artă, curatori, ş.a.m.d., un juriu foarte competent ce alege dintre oamenii care trimit portofolii, acestea conţinând câteva concepte - pentru fiecare lucrare în parte - şi eventual un concept general al identităţii artistice al celor care aplică.

Cât este de important pentru un sculptor să fie selectat pentru un asemenea catalog?

Ar trebui să răsfoiesc volumul mai întâi ca să-mi dau seama care sunt câştigurile principale dar, aşa cum le văd eu în acest moment, ele ţin în primul rând de prestigiul juriului care a ales artiştii. Ţinând cont de ediţiile anterioare, pentru că ei mai au şi un alt format, “100 Painters of Tomorrow”, partea faină e că sunt artişti aproape necunoscuţi la nivel internaţional care apar în catalog alături de cele mai mari nume ale momentului din arta lumii, din pictura lumii, să spunem. Şi atunci alăturarea cu numele astea, într-un asemenea catalog, printr-un juriu care consideră că poţi să fii la acelaşi nivel cu aceste nume, este onorantă.

Ce vei expune la Palatul Mogoşoaia între 8 septembrie şi 2 octombrie?

Vor fi trei instalaţii cinetice şi două lucrări statice pe care eu le numesc tot instalaţii pentru că sunt cumva atipice, ancorate pe nişte cadre metalice, în fine, nu sunt obiecte pe un soclu. Vorbim de medii diverse, de situaţii de joc cu spaţiul, de asta le numesc instalaţii. ‘Umbrela’ expoziţiei să spunem c-ar fi tema care mă preocupă pe mine de ceva timp, mâna, dar nu mâna ca detaliu anatomic ci conceptul de mână umană care, în cazul meu, cred că are o ramificaţie amplă de sensuri, având inclusiv legătură cu o perioadă din viaţa mea care m-a marcat.

”Meat Me II” Iron and silicone 100-×-80-×-50-cm 2015
Photo credit- Lucian Muntean

Privind câteva din lucrările realizate în trecut, am impresia că eşti fascinat de reacţia corpului uman, prin părţile sale, faţă de evoluţia violentă a contextului. Pari mai puţin preocupat de a evidenţia frumosul cât de a studia esenţa tarelor omului...

Mă recunosc oarecum în descrierea ta... vezi tu, poate că e un pic mai simplu când vorbeşti despre lucrările altuia dar când vorbeşti ca artist despre lucrările tale nu aduci prea mult sens în ceea ce spui, nu spui de fapt mai mult decât ar spune ele, lucrările. Ba chiar dimpotrivă, uneori, cu foarte mare uşurinţă, le faci rău, le limitezi sensul. Lucrările sunt ca nişte plaje nesfârşite de sens iar infinitatea sensurilor ţine de infinitatea ochilor care le privesc. Atunci când spui ceva despre lucrarea ta, inevitabil limitezi plaja asta infinită. Bineînţeles, privitorul are nevoie de un indiciu, vrea ceva în plus, vrea să ştie de unde să te ia, vrea cheia de citire a lucrării. Titlul ei îţi limitează plaja dar putem să spunem că o şi extinde, adică titlul ar putea să spună ‘Uite, dacă vrei acces la sensul lucrării caută cam în zona asta...’ şi atunci mintea privitorului, după ce vede titlul, zice ‘Ah, stai puţin, cam pe-aici ar vrea să mă ducă’, dar până la urmă căutarea e tot a ta, căutarea e tot infinită, în funcţie de structura ta ca privitor. În afara acesteia, mai putem introduce şi contextul, care este şi el infinit şi irepetabil. Chiar acelaşi privitor fiind, aflându-mă în faţa aceleiaşi lucrări, nu pot avea aceeaşi stare sau să caut în acelaşi fel sensurile, chit că plaja mi-a fost sugerată de către artist prin titlu.

Un privitor nu face neapărat această diferenţă, aşa că unde se termină sculptura şi de unde începe instalaţia? Mă gândesc de exemplu la o lucrare a ta, “Derivă”, care, prin adăugarea componentei video, a transformat o sculptură într-o instalaţie...

Graniţele sunt foarte blurate de fapt între sculptură şi instalaţie şi cred că termenul de instalaţie a fost inventat pentru că era nevoie de ceva care să descrie diferenţa între felul în care se făcea sculptura înainte de modernitate sau post-modernitate, când sculptorii au început să acceseze materiale neobişnuite şi metode de lucru şi tehnici neconvenţionale în sculptură, şi atunci avem de-a face cu o formă de artă care este tridimensională şi de aia îi spunem instalaţie, dar care se foloseşte de aceleaşi principii estetice, lucrează cu relaţia ‘gol-plin’, ş.a.m.d... lucrează cu toate relaţiile pe care se bazează sculptura ca să creeze spectacol vizual. Privind acele lucrări nu le-ai pune în aceeaşi categorie cu cele făcute până în momentul respectiv şi-atunci s-a născut conceptul ăsta de sculptură-instalaţie sau instalaţie sculpturală sau, pur şi simplu, instalaţie. Am putea zice că instalaţiile încep odată cu ‘mobilurile’ lui Calder [Alexander Calder, celebru pentru sculpturile sale cinetice alimentate de motoare sau curenţi de aer – n.r.] dar de aici se nasc ramificaţiile... Eu nu ştiu exact unde începe, nu cred că ştie nimeni unde începe una şi se termină cealaltă. De exemplu, putem să vorbim de imagini foarte clasice... Mark Quinn [artistul vizual britanic, faimos datorită autoportretelor pentru care şi-a utilizat propriul sânge – n.r.] avea la un moment dat o expoziţie în care o piesă clasică - cred că era turnată în gheaţă - era ţinută într-un frigider care permitea ca aburul, pe măsură ce lucrarea se topea, aburul respectiv să treacă în încăpere şi astfel să fie inhalat de către vizitatori. Artistul spunea că ceea ce l-a interesat a fost ca privitorul să plece acasă cu o părticică – chiar fără să ştie şi fără să vrea – din lucrarea lui. Avem o imagine clasică pentru că este o sculptură clasică ce nu diferă vizual cu nimic faţă de sculptura de dinainte de modernitate, dar de fapt acesta e un exemplu de instalaţie.

”Across” Iron, Silicone, Glass, Water 150 x 100 x 80 cm 2015
photo credit: Gabi Todirel

De ce există atunci încă atâtea prejudecăţi la nivelul privitorului în ce priveşte sculptura? Mulţi se aşteaptă să aibă în continuare în faţă volume solide, din materiale brute, modelate fizic. Cum trebuie să privim sculptura contemporană?

Nici nu ştiu dacă este un mod anume în care trebuie privită sculptura contemporană în această nouă epocă pe care unii o numesc post-umanism iar alţii trans-umanism, un aspect definitoriu al acesteia, al artelor contemporane în general în această perioadă, ar fi multitudinea concomitentă de tipuri de expresie. Noi ca privitori nu avem nevoie de un anume tip de raportare la sculptură iar tipul nu trebuie să fie unul rigid. Putem foarte bine să apreciem o sculptură de Ron Mueck [artistul australian obsedat de redarea în cel mai mic detaliu al corpului uman – n.r.] care este hiperrealistă şi, în acelaşi timp, să ne bucurăm sincer şi total, fără nicio problemă, de o sculptură de Richard Serra [newyorkezul aparţinând mişcării Process Art, focalizat pe procesul realizării lucrării în defavoarea operei de artă în sine – n.r.], care e de un minimalism total. Cred că putem spune aşa: felul în care trebuie privită sculptura contemporană este cu... informaţie, adică trebuie asimilat mai întâi contextul şi apoi consumat actul artistic sau obiectul de artă. E mult mai greu astăzi să ne plasăm în faţa unui obiect de artă fără context. Dacă e să luăm o extremă, în perioada Renaşterii, nu am fi avut neapărată nevoie  de accesul la context, pentru că am fi apreciat obiectul de artă în primul rând din punctul de vedere al tehnicităţii. În foarte mare măsură, în mintea privitorului neavizat din Renaştere sau chiar al celui contemporan care vede o lucrare din Renaştere apare următoarea remarcă: ‘Aşa ceva n-aş putea să fac eu nici într-o mie de ani.’. Talentul era apreciat ca fiind capacitatea umană deosebită de a face lucruri, şi ca să restrângem termenul am putea să spunem capacitatea de a... reproduce natura, şi atunci totul era destul de simplu şi clar şi nu aveam neapărată nevoie de context. Astăzi chiar avem nevoie de context ca să ‘citim’ corect o operă şi contextul principal e accesul la identitatea artistică a celui care face obiectul. Putem avea un obiect de Richard Serra, foarte simplu, la care să ne raportăm ca la o bucată de tablă rătăcită sau uitată pe undeva, dar având contextul operei lui putem înţelege ce-i cu acea bucată de tablă. De la Rodin şi Brâncuşi încoace, lucrurile încep să fie complicate pentru privitorul neavizat, deci avem nevoie de informaţie. Singura cerinţă obligatorie este deci să avem informaţia, ca să avem contextul pentru a citi lucrarea de artă, şi să avem toleranţă pentru a accepta cantitatea asta imensă de informaţie despre sculptura contemporană şi diversitatea ei de tipuri de expresie. Pentru asta avem nevoie de măcar un gram de toleranţă.

Nu mai e deci suficient doar talentul de a ciopli cu îndemânare ceva...

Toate lucrurile astea s-au schimbat odată cu apariţia fotografiei pentru că ea, de exemplu, revoluţionează felul în care ne raportăm la pictură, dar în cazul nostru vorbim inclusiv de tehnicile de printare 3D care inevitabil revoluţionează felul în care ne raportăm la sculptură. Ca artist, începi să te întrebi ‘Ce rost are să mă iau la întrecere cu aceste device-uri, care ar putea reproduce natura mult mai bine decât aş putea eu spera?’ şi, bineînţeles, te determină să te interoghezi sincer asupra a ceea ce înseamnă de fapt sculptura. Pentru că dacă cineva sau ceva - aceste device-uri – ne iau întâietatea în ceea ce înseamnă reproducerea naturii, ne întrebăm inevitabil ce ne rămâne nouă ca sculptori, ce ne rămâne nouă ca artişti, şi căutând s-ar putea să găsim unele răspunsuri, dar ceea ce vom găsi s-ar putea să nu fie capacitatea noastră de a reproduce identic realitatea. Avem astăzi în sculptura contemporană nume foarte mari care fac hiperrealism dar arta lor nu stă în faptul că reproduc natura ci că ajung să găsească altceva, găsesc noi modalităţi de a transmite mesaj, de a spune ceva despre lucrurile care-i preocupă.

”Across” Iron, Silicone, Glass, Water 150 x 100 x 80 cm 2015
photo credit: Gabi Todirel

Acestea fiind datele problemei, una cu multe variabile, ce te-a determinat să alegi o cale artistică atât de riscantă? Puteai să îţi foloseşti talentul ca să faci obiecţele decorative uşor vandabile pentru holurile hotelurilor...

Cred că sunt de fapt layere de citire în ce priveşte arta şi cel puţin felul în care mă raportez eu la sculptură, ca să nu folosesc cuvinte mari şi să dau ultimatumuri general valabile, felul în care mă raportez eu la ceea ce fac ar fi cam ăsta: vreau ca obiectele mele să fie puternice, uneori chiar mi-aş dori să fie ca o lovitură care să te năucească, să te determine să îţi pui întrebări, să te facă cumva să intri într-o stare anume... chiar dacă starea respectivă nu e clar definită pentru tine. Să nu ai nevoie de cunoaşterea unui context foarte complicat, să nu ai nevoie de foarte multă informaţie în legătură cu identitatea sau cu parcursul meu artistic, ori cu arta contemporană. Nu mă interesează nici măcar dacă e considerată artă sau nu, sau dacă e revoltător ce vede privitorul, pe mine mă interesează să trezească o stare, indiferent care e aia, pentru că eu nu o ştiu decât pe aceea pe care mi-aş dori-o eu dar nu sunt foarte rigid în privinţa asta... privitorul poate să aibă orice stare, multiple stări, ceva care să îl scoată din cotidian. Asta îmi doresc. De-aici încolo încep layerele de citire. Cineva care are mai multă informaţie va merge mai profund în analiză şi probabil că va avea alte stări. Cineva care vrea mai mult de atât poate acumula informaţie şi de la mine şi din materialele care apar despre ce fac. Cineva care vine deja cu un context al evoluţiei sculpturii contemporane e clar că va avea un alt layer de citire. Deci e vorba până la urmă despre aceste layere, pentru că dacă arta a imitat - şi cred că în continuare imită dar poate un pic altfel - viaţa, în artă e ca în viaţă. Din viaţă unii înţeleg mai mult iar alţii mai puţin. Şi nu nivelul de înţelegere al celui care îşi trăieşte viaţa ar fi cel care dă valoare vieţii respective fiindcă, în fond, e o viaţă ca oricare alta. Deci felul în care cineva priveşte şi se raportează la sculptura contemporană, indiferent care ar fi acesta, e unul valabil şi nu ştim care sunt gradele ultime de profunzime. Discuţiile rămân deschise chiar dacă, să spunem, te-ai întâlnit cu artistul şi ai avut o discuţie pe care el o consideră exhaustivă despre lucrările lui. Să spunem că ai citi un discurs complet de-al lui despre cum îşi vede opera însă ai putea să găseşti apoi un discurs al altcuiva, mai clarificator decât al artistului, şi să-ţi zici ‘Uite dom’le, l-am ascultat pe artistul Ţ vorbind despre lucrările lui şi n-am înţeles o iotă, dar uite că omul ăsta scrie negru pe alb aici şi uite cât de clar mi-l descrie, cât de clar mă pune în stare, cât de bine mă apropie de lucrări, e prima dată când am senzaţia că le înţeleg.’. Asta s-ar putea să aibă o legătură cu traducerea dintr-un limbaj în altul, din limbajul formei în cel verbal. E foarte greu pentru un om care are sinapsele setate pe vizual să treacă cu uşurinţă şi să-ţi explice prin cuvinte cu claritate cum a văzut el lucrurile. Pentru că, până la urmă, lucrările alea sunt nişte năluci. Ele oricum aşa încep, ca nişte năluci în creierul nostru şi după aceea ele sunt puse în tridimensional sau în bidimensional în funcţie de ce tip de artă faci, mai aproape sau mai departe de năluca din mintea ta.

Eşti bântuit zi şi noapte de năluci, de la procesul creativ şi până la fiecare aspect concret al practicii artistice. Tu cum funcţionezi, cum ajungi de la un embrion de idee până să materializezi o anume nălucă?

Da, ideea este embrionară, neclarificată, dar ţi se clarifică treptat în minte şi dacă nu te convinge o dai deoparte. Dacă te convinge pe tine în primul rând, dacă te determină să spui ‘Da, dacă eu aş fi un privitor neutru şi aş intra într-un spaţiu şi aş vedea această nălucă materializată, aş fi convins, aş avea o trăire’... trăirea pe care tu ţi-o imaginezi ca artist, atunci da, treci mai departe la realizarea ei. Dacă nu te convinge, atunci n-ai de ce să o faci, dar mie mi se întâmplă tot timpul să revin asupra unora dintre ele. Sunt piese de-ale mele - şi asta are legătură şi cu materialele cu care lucrez, eu lucrând foarte mult cu silicon, cu burete, materiale moi, maleabile – pe care le vizualizez de multe ori în diverse ipostaze şi atunci aproape ai putea să zici că lucrările mele sunt de fapt o singură lucrare, pentru că ele se metamorfozează, trec dintr-o formă în alta. La un moment dat, văzându-le aşa, îmi spun că o situaţie mult mai puternică ar fi să folosesc aceleaşi piese într-un alt mod şi uneori chiar fac chestia asta. Uneori chiar folosesc părţi dintr-o lucrare anterioară într-una viitoare fiindcă sunt prea nerăbdător să văd noua situaţie şi ajung să nu mai am timp să fac altele. Ceea ce contează este să mă exprim cumva, adică am avut o piesă, am spus ceva cu ea în momentul respectiv, mi-o imaginez acum transformată, o reiau, o transform, spun altceva... ceea ce contează este să mă exprim, nu să rămână neapărat piesa pentru nu ştiu cat timp.

”Midroad” silicone, water, iron 220 x 80 x 10 cm 2016
photo credit: Gabi Todirel

Tot ce mi-ai spus n-a dat şi răspunsul la întrebarea... cum ai ajuns totuşi să-ţi doreşti să fii sculptor?

Din nou văd similitudinea asta dintre viaţă şi artă. Încercând să-mi explic ceva despre viaţa mea este ca şi cum aş încerca să explic ceva despre lucrările mele adică, retrospectiv privind, încep să găsesc o mulţime de sensuri, de explicaţii, dar ele pot să nu aibă nicio legătură cu felul în care s-au întâmplat lucrurile sau cu sensurile reale, nici măcar cu evenimentele, pentru că punem uneori evenimente unele înaintea altora, şi aşa mai departe... deci ca să revin la gândul meu, este ca şi cum am încerca să vorbim despre vise, atunci când vorbim despre artă dar şi atunci când vorbim despre viaţă, cred. Dacă aş sta eu acum să spun cum de am ales sculptura aş zice tot soiul de baliverne, de prostii, mai ales că, retrospectiv, îmi găsesc acum mai multe “circumstanţe atenuante”. Aş zice că am avut toate motivele din lume, tatăl meu fiind tâmplar şi eu stând tot timpul printre lemnele lui, făcând tot felul de obiecţele cu mâna, dezvoltându-mi capacităţile astea, inevitabil, am ajuns aici. Căci îmi plăcea totul, îmi plăceau mirosurile, îmi plăcea atmosfera, îmi plăcea rumegusul de lemn, îmi plăcea să lucrez cu sculele alea... un psihanalist ar putea să descopere probabil tot soiul de sensuri în chestia asta dar eu ştiu doar că îmi plăcea totul. Dacă avem dramul acela de dragoste lucrurile se întâmplă ca de la sine. E ca şi cum am fi în vârful unui deal sau al unui munte şi încercăm să mergem pe creastă, şi atât pe o parte cât şi pe alta s-au format derdeluşuri. Inevitabil, acolo unde s-a făcut gheţuş piciorul ne alunecă. Cam aşa cred că e şi cu dragostea asta, căci din momentul în care ea s-a creat, a apărut gheţuşul, oricât am încerca să facem echilibristică pe vârful crestei, piciorul ne va aluneca continuu pe gheţuşul respectiv. Eu interpretez dragostea pentru sculptură ca pe un gheţuş important din copilăria mea care, inevitabil, tot într-acolo mă ducea, tot înspre asta alunecam. Odată ce intrăm pe făgaşul conturat ne cam duce sania la vale.

Sania te duce dar nu ţine de foame. Cum supravieţuieşte un sculptor în România zilelor noastre?

Cu încăpăţânare, determinare şi perseverenţă. Pentru că riscul deznădejdii şi al renunţării este ca o sabie ce stă insistent deasupra capului oricărui artist, oricât de talentat ar fi, mai ales în primii ani după ce termină studiile. Sunt foarte mulţi oameni în lumea asta care chiar sunt interesaţi de arta de bună calitate şi sunt foarte mulţi artişti, mult mai mulţi decât au fost vreodată pe glob, foarte foarte buni. Sunt foarte mulţi şi foarte buni cei care... rămân, cei care au avut determinare şi perseverenţă, cei care au străbătut deşertul ăsta al lumii artei până, să spunem, pe la jumătate. Există deci oameni dispuşi să contribuie la dezvoltarea carierei unui artist care demonstrează ceva dar chestiunea e următoarea... că nu o să te ia nimeni de la începutul drumului în deşert ci o să te ia eventual de la jumătatea lui sau după ce ai parcurs trei sferturi din el sau poate o să te ia când ai ajuns aproape de oază. Dupa ce vezi oaza, licărirea de apă, abia atunci, în cazurile fericite, apare persoana care te ‘pescuieşte’, deci după ce ai demonstrat deja că eşti capabil să parcurgi traseul respectiv aproape singur. Sincer să fiu, şi eu dacă aş fi de partea cealaltă, aş proceda la fel. Sunt foarte rare situaţiile în care cineva relevant îţi întinde mâna înainte să faci primul pas în deşert.

Ai amintit de studii. Care este importanţa educaţiei ca sprijin în străbaterea deşertului pentru un june îndrăgostit de sculptură? Dacă îmi amintesc bine, de exemplu, Henry Moore a fost la şcoala de arte însă Giacometti nu, mulţumindu-se să-şi facă ucenicia la Antoine Bourdelle...

Cred că depinde foarte mult de context. Nu ştiu dacă e un răspuns la întrebarea ta însă pe mine mă surprinde o chestie, că uneori avem tendinţa de a minimiza importanţa perioadei educaţionale. Avem câteodată o atitudine în răspăr faţă de şcoala care ne-ar “deforma” şi asta nu mi se pare fairplay. E ca şi cum am spune că am fi avut un alt traseu dacă n-am fi fost născuţi de părinţii noştri. Păi putem fi siguri că traseul ar fi fost altul însă nu ştim dacă mai bun. Eu cred că educaţia e foarte importantă şi mai cred că inclusiv aprecierea pentru perioada asta de formare ţine de contextul general al lumii artei în care intrăm de la un moment dat. Ca să fiu mai explicit, nume mari de-afară au expoziţii la vârste serioase şi, la intrarea în muzeele în care expun, ei încă îşi trec numele profesorilor din facultate, institutul sau academia unde au studiat. E vorba de Thomas Schütte care a fost reprezentant al Germaniei la o ediţie a Bienalei de la Veneţia. Am văzut că la o expoziţie de-al lui de la un muzeu de artă modernă şi contemporană din Germania şi-a pus în descriere că a terminat Academia de Artă din Düsseldorf cu Gerhard Richter [unul dintre cei mai importanţi artişti contemporani germani – n.r.], adică el nu a venit din neant, nu s-a născut din spuma mării, el a parcurs un traseu şi îşi recunoaşte rădăcinile şi dă importanţă rădăcinilor respective. Asta mie mi se pare o chestie de normalitate. Dar noi am vorbit de contextul acela şi de nimeni altul decât Gerhard Richter... e clar că îi făcea o onoare lui Thomas Schütte să-l amintească. Mă întreb şi eu dacă Thomas Schütte ar fi amintit, cum mie mi s-ar părea normal, un nume care nu era la fel de sonor. Mi s-ar părea normal să-l fi amintit aşa cum mi s-ar părea normal ca şi noi, dacă ajungem la o anume recunoaştere să amintim fără ruşine ba chiar cu mândrie că am trecut printr-o şcoală în România. O şcoală care a fost serioasă şi care este încă serioasă, şi pe care nu o văd cu mult mai jos decât şcolile mari din afară decât poate din punctul de vedere al dotărilor şi al contextului favorabil în care activează. Lucrurile care se învaţă sunt însă similare iar asta se poate vedea din lucrările şi expoziţiile de sfârşit de semestru din facultate de la noi puse alături de cele din alte academii de artă precum cea despre care vorbeam, din Düsseldorf, la care mă refer fiindcă am fost la mai multe expoziţii ale lor şi nu am văzut deosebiri majore. Aşa că de ce să nu mă bucur şi să nu amintesc faptul că am avut şansa de a întâlni şi de a avea alături, în formarea mea, oameni minunaţi precum: Liliana Lucasevici, Gabriela Arghirescu Popa, Aurel Vlad, Constantin Aslam, Dumitru Borţun.

”Meat me III”  silicone, ropes, wood, 220(W) x 60(H) x 40(D) cm 2017
Photo credit: Bianca Mann

Privind în jur, de la studenţii tăi până la ceilalţi 99 de ‘sculptori ai zilei de maine’, se pot detecta anume apetituri pentru surse de inspiraţie sau preferinţe comune pentru practici artistice ca bază pentru viitoare trenduri?

Partea frumoasă e că sculptura contemporană chiar îţi permite să abordezi orice material şi orice mediu, adică putem vorbi de sculptura contemporană făcută din abur, din zăpadă, din sare. Unele pot fi chiar invizibile, deci putem vorbi fără nicio problemă de sculptură sau instalaţie sculpturală invizibilă. Iată unde am ajuns cu sculptura contemporană şi n-o spun în sens peiorativ ci dimpotrivă, vorbim de sculptura care poate să îţi trezească o emoţie deosebită deşi este invizibilă. Atunci, ca privitor, mă pot întreba: ce mai e sculptura? Eu ştiam că sculptura trebuie să fie palpabilă, trebuie să fie tridimensională, să mă învârt în jurul ei... dar sculptorul vine şi îţi spune ‘Hai să dezbrăcăm sculptura de toate lucrurile de care te-ai putea lipsi’. Fac un exerciţiu de imaginaţie. Dar care sunt lucrurile de care... nu te-ai putea lipsi? Nu te poţi lipsi de emoţie. Bun, pot să fac un obiect sculptural în care să lipsească toate celelalte elemente şi să rămână emoţia? Da. Eu mă bucur că sunt sculptor şi trăiesc în această perioadă a umanităţii în care sculptura poate să fie şi aşa.

N.R.: Expoziţia lui Cătălin Bădrălău, “See, I have engraved you on the palms of my hands, your walls are ever before me.”, curatoriată de Ana Negoiţă şi organizată de Mobius Gallery în parteneriat cu Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti, poate fi vizitată în Sala Cuhnia din Palatul Mogoşoaia în perioada 8 septembrie-2 octombrie.

Foto: Courtesy of Nasui Collection & Gallery şi Galerie#23
credite foto: Gabi Todirel, Lucian Muntean, Bianca Mann

Interviu realizat de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi