Clin d’Oeil | GABRIEL BEBEŞELEA: Căutând muzica din spatele sunetelor

Considerat unul dintre cei mai talentați dirijori români ai ultimelor decenii, Gabriel Bebeșelea, Dirijor Principal al Filarmonicii de Stat “Transilvania” din Cluj-Napoca, este în mod incontestabil un om care și-a dedicat întreaga viață, la propriu, pasiunii sale: muzica. Nemulțumindu-se să se afle la pupitrul unor renumite orchestre din întreaga lume, indiferent că e vorba de Royal Philarmonic Orchestra din Londra sau Orchestra Națională Filarmonică Rusă, ori să conducă ansamblul de muzică veche și nouă Musica Ricercata pe care l-a lansat anul trecut, Gabriel Bebeșelea își dedică aproape tot timpul rămas cercetării muzicale și revalorizării patrimoniului cultural al României în context european, de la creația compozitorilor transilvăneni de acum 300 de ani până la compozițiile născute de harul lui George Enescu mai puțin accesibile publicului până de curând. Pe 12 septembrie, la Sala Palatului, melomanii români vor putea auzi pentru întâia oară în concert “Pastorale – Fantaisie pour petite orchestre” al lui Enescu, lucrare reintrodusă în circuitul internațional de partenerul nostru de dialog ce nu a fost interpretată timp de... 118 ani (!), iar pe 25 octombrie, Gabriel Bebeșelea va dirija Orchestra Română de Tineret în cadrul Concertului Regal Caritabil de la Ateneu, care îi are ca soliști pe valoroșii artiști lirici Cellia Costea și Teodor Ilincăi. Sunt două evenimente remarcabile în viața culturală a Bucureștiului astfel încât era firesc să încercăm să aflăm mai multe detalii chiar de la cel care reprezintă numitorul lor comun.

credit foto: Ionuț Macri

Ați fost Dirijor Principal al Operelor din Iași și Cluj și conduceți acum Filarmonica “Transilvania” din Cluj. De ce ați renunțat la operă în favoarea filarmonicii?

N-am renunțat. Întotdeauna le-am îmbinat în mod egal. Chiar și atunci când eram dirijor la Operă invitațiile de la filarmonici curgeau la fel de frecvent. Ce s-a schimbat e mai degrabă modul în care îmi organizez stagiunea și nu neapărat împărțirea ei. Foarte mulți fac o diferență foarte mare între dirijor de operă și dirijor de simfonic însă părerea mea e că așa ceva nu există. Este tot muzică iar singura diferență e că în operă trebuie să iubești în primul rând vocea, trebuie să fii îndrăgostit de voce și să înțelegi ceea ce înseamnă să respirăm natural. Noi, oamenii, nu respirăm firesc decât în momentul în care dormim iar cântăreții trebuie să învețe să respire natural, iar lucrul ăsta durează ani și ani de zile, sunt ani și ani de antrenamente. Ori un dirijor de operă trebuie să înțeleagă acest proces fiziologic de a respira pentru că toată muzica se bazează de fapt pe respirația naturală... inclusiv în muzica simfonică se regăsește respirația asta și atunci eu nu fac distincție între cele două. E doar acest concept de - să-i spunem - spectacol total al operei care te aduce într-o lume în care cuvântul capătă o importanță extrem de mare, dar una dintre preocupările mele principale este să găsesc muzica din spatele sunetelor, ceea ce se întâmplă de fapt în laboratorul de creație al compozitorului. Așa că, fie că e doar cuvânt sau doar sunet, pentru mine e doar o platformă de la care pornesc căutarea.

La operă vezi spectacol, ai o poveste spusă și prin cuvinte, dar la Filarmonică e doar muzică... și încă una dificil de asimilat uneori. De ce ar veni un tânăr nefamiliarizat cu muzica cultă la concertele Filarmonicii?

N-aș formula chiar așa pentru că există destule povești chiar și în spatele muzicii simfonice ba, mai mult, mie mi se pare că poveștile din spatele muzicii orchestrale sunt mult mai interesante pentru că dau frâu liber imaginației publicului de a-și crea propria imagine, propriul film, propriile trăiri... ori dacă ai un libret mi se pare că ești oarecum constrâns, trebuie să mergi obligatoriu pe acel drum. Creația personală e foarte importantă dar eu cred că, de fapt, rolul dirijorului, rolul meu, nu e să spun unui instrumentist ce să facă și cum să facă ci să transmită energie înspre public fiindcă acea energie trebuie centralizată dinspre partitură înspre public prin orchestră și prin muzicienii care se află pe scenă. Ori poveștile sunt în spate și trebuie doar ca noi, muzicienii, să mergem dincolo de note și să le creăm, să le arătăm publicului prin sonoritate. Eu nu cred că lumea vine la concert pentru a auzi povestea ‘X’, ‘Y’, ‘Z’, ea vine la concert pentru a scăpa din cotidian, pentru a fi înconjurat de o altă atmosferă care să-i ofere posibilitatea de a lăsa problemele la ușă. Vii într-un univers paralel cu cel cotidian, cu lumea în care-ți defășori activitatea de zi cu zi.

credit foto: Ionuț Macri

Pe 25 octombrie, la Ateneul Român, veți dirija Concertul Regal Caritabil de sprijinire a Programului “Tinere talente”. Ați mai făcut-o în 2012 cu Ansamblul Stradivarius și cu Alexandru Tomescu solist. Întrebarea mea va suna poate mai sec decât îmi doresc: în ce măsură tinerii artiști din muzica clasică au nevoie de sprijin? 

Nu doar în muzica clasică ci în toate artele e nevoie de sprijin. În primul rând ca tânăr, și o spun din proprie experiență, nu ai acele “cârje” care să te ajute să mergi. Trebuie neapărat să fie cineva... nu ca să te care ci să-ți arate direcția. E foarte important ca drumul să-l parcurgi tu însuți dar la fel de important e să ai pe cineva lângă tine care să-ți spună ‘Uite, mergi în direcția respectivă și caută!’. Căutarea e cea mai importantă. Pentru mine a fost extrem de folositor pentru că am avut foarte mulți mentori care nu mi-au zis exact ce să fac ci mi-au spus ‘Ia-o pe drumul ăsta. Vezi tu dacă merge sau nu.’. Rezultatele o să le vadă doar persoana respectivă în funcție de talent, cultură, muncă, ș.a.m.d., dar e foarte important ca tinerii artiști să fie susținuți. De unul singur nu se poate. Cum omul e o ființă socială și artistul trebuie să aibă în jurul lui o platformă, exact ca trambulina unei piscine... trebuie să sară de undeva ca să ajungă în apă, nu să se prăbușească pur și simplu în ea.

Păi atunci nu e mai simplu să aleagă o carieră în muzica Pop(ulară)? Drumul spre succes pare mai ușor cu o voce bună și talentul de a cânta la un instrument...

Nu știu dacă e chiar așa pentru că și ei au nevoie de o agenție, producător, casă de discuri. Degeaba ești absolut genial la tine în baie. E imposibil dacă nu există o platformă care să arate și celorlalți că ești genial. Dacă nu ar fi fost o casă de discuri, dacă nu ar fi fost oameni care să aibă încredere și să le ofere cheile... ‘Poftim, ăsta-i studioul, fă ce vrei tu, crează ce vrei tu’, oricât de încăpățânați ar fi fost de exemplu cei de la Queen să meargă pe drumul lor, Queen n-ar fi existat, așa cum n-ar fi existat o mare parte din artă. Aș face o paralelă între Queen, dacă tot i-am amintit și ceea ce se întâmpla cu compozitorii din epoca barocului când nu existau decât două categorii de mecenat: ori erai în slujba bisericii ori erai în slujba unui nobil, prinț sau conte. Alta variantă nu exista. Dacă acei oameni nu-ți dădeau cumva libertate de creație, chiar dacă era jalonată între anumite cutume, nu puteai să te desfășori ca artist și atunci, revenind la Queen, fără platforma respectivă, nici Queen n-ar fi existat.

credit foto: Amelie Losier

Cum apreciați rolul educației în artă, atât la nivelul performerilor cât și la acel al publicului?

Covârșitor. E imperios necesară. O să dau un exemplu vis-à-vis de ce s-a întâmplat în România ca macroproiect de Centenar și ce s-a întâmplat în Estonia. Ce au făcut estonienii, care și-au sărbătorit Centenarul în același an? Au început cu 5 ani înainte să ofere instrumente muzicale fiecărui copil din Estonia pentru ca, în 2018, fiecare copil din țară să ajungă să cunoască muzica. Acest lucru a generat un interes extraordinar nu doar pentru muzica clasică ci pentru muzica de orice tip și ne aflăm acum după doar un an iar Estonia a înființat între timp foarte, foarte multe orchestre. Copiii și-au găsit pasiune în muzică, și-au găsit refugiul în muzică, și această educație muzicală o să conducă peste generații și generații și generații la perpetuarea muzicii. Pentru că dacă nu educi copiii - nu doar în direcția muzicală -, dacă nu le oferi educație, atunci arta n-o să mai existe peste timp. Noi n-o să mai avem un public, n-o să mai avem menirea, n-o să mai avem de ce să facem ceea ce facem. În ceea ce privește educația în general, eu cred că doar cultura și doar artele pot modela nu doar caracterul dar și personalitatea unui copil. Dacă îl ții departe de toate lucrurile astea, de unde o să știe ce e bine și ce e rău, ce-i frumos și ce-i urât? E o anumită estetică de care cred că un copil are nevoie pentru a se dezvolta.

Apropo, dumneavoastră cum ați devenit dirijor? Presupun că nu e rodul hazardului că v-ați ales această profesie aparte.

În primul rând, m-am născut într-o familie în care muzica avea un rol foarte important. La mine în familie s-a studiat muzică, am mulți muzicieni, am trăit cu muzica de când m-am născut, dar... am avut la un moment dat posibilitatea de a alege între materii reale și arte. Am ales drumul artelor și ulterior am avut încă o alegere de făcut, între vioară și dirijat, și-am mers pe dirijat cu toate că la început nu ai absolut nicio certitudine și mergi în neant. Pur și simplu te avânți fără să știi ce-o să se întâmple, nu există niciun fel de ham de siguranță care să-ți spună c-o să devii sau n-o să devii... n-aș zice chiar că e vorba de o loterie dar ține de foarte mulți factori care, de foarte multe ori, nu țin de individ.

Cum a fost gândit conceptul muzical al Concertului Regal Caritabil?

E un periplu în lumea operei italiene romantice și veriste. Cumva, într-o oră, se arată o paletă extrem de largă a ceea ce s-a întâmplat în a doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX în opera italiană iar Cellia Costea și Teodor Ilincăi sunt doi reprezentanți de marcă ai liricii românești, pot să spun chiar că sunt specializați în aceste direcții, și o să mai fie un partener de scenă extrem de important, Orchestra Română de Tineret, care sunt niște tineri extrem de dezinvolți, cu o energie foarte specială, ce o să-și aducă aportul foarte bine în această muzică pentru că e nevoie de multă pasiune. Muzica italiană, precum spiritul latin, necesită foarte multă pasiune și foarte multă energie și-atunci sunt sigur că o să existe o simbioză extrem de interesantă și care va fi resimțită de public.

De parcă n-ați fi suficient de ocupat, inclusiv cu spectacolele din străinatate, ați înființat în 2018 ansamblul “Musica Ricercata”. Cărei nevoi vine în întâmpinare și cum s-a coagulat proiectul?

În primul rând pornind de la nume, “Musica Ricercata” înseamnă ad literam ‘muzică cercetată’ dar este un titlu cu două tăișuri pentru că această bidirecționalitate e transmisă prin faptul că am vrut să îi oferim un omagiu unuia dintre cei mai mari compozitori ai secolului XX, născut în Transilvania, György Ligeti [compozițiile acestuia se regăsesc inclusiv pe OST-urile celebrelor filme ale lui Stanley Kubrick “2001: A Space Odyssey”, “The Shining”, “Eyes Wide Shut” – n.r.]. Acesta a compus o piesă pentru pian denumită “Musica Ricercata” prin care oferea la rândul său - prin tehnicile componistice și printr-o viziune sonoră a secolului XX - un omagiu unui compozitor italian din barocul timpuriu, Girolamo Frescobaldi. Același lucru ne-am dorit să îl facem și noi, prin tehnici și tehnologii ale secolului XXI să ne raliem acestei direcții de a ne uita înspre ceea ce se întâmpla înainte. De aceea, de exemplu, noi folosim instrumente istorice... se cântă la diapazonul din epoca respectivă, folosim corzi de maț la instrumentele cu coarde, tocmai pentru a recrea acel sunet. De fapt, dacă închizi ochii, noi am vrut ca să recreăm o anumită epocă dar din perspectiva lui György Ligeti, născut în Transilvania, la Tarnăveni.

În vară, pe 25 iulie, ați susținut la Ateneu un concert cu muzică transilvană veche de 300 de ani, “BaRockIN’ Transylvania”. Ne puteți spune povestea acestui exercitiu ‘arheologic’?

Eu aș spune că mai degrabă este o demonstrație în timp real de sincronism. De ce? Pentru că s-a cercetat foarte puțin din perspectivă muzicală ceea ce s-a întâmplat în Transilvania vis-à-vis de ceea ce se întâmpla în Europa occidentală iar proiectul nostru pornește de la această idee, că Transilvania era perfect sincronă cu cultura vremii din Vestul Europei, prin faptul că fiecare meșteșugar mergea în Germania să studieze și se întorcea înapoi, și fiecare artist mergea în Italia sau în Germania și se întorcea în orașele din Transilvania aducând ultimele tehnologii sau ultimele dezvoltări culturale. Am desfășurat o cercetare in Arhivele de Stat din Sibiu și în arhiva Bisericii Evanghelice cu un mare ajutor din partea celui care se ocupă acum de această arhivă, Jürg Leutert, care este și cantorul bisericii, și am descoperit niște lucrări absolut fascinante care demonstrau, repet, acest sincronism. Am structurat concertul în două părți astfel încât în fiecare dintre ele să arătăm cum, în câte una dintre cele două jumătăți de secol, s-a dezvoltat arta nu doar în Transilvania ci în întreg arealul germano-austriac. În prima parte am avut o lucrare centrală compusă de un compozitor sibian, Johann Sartorius, care a fost puternic influențat de Telemann [Georg Philipp Telemann (1681-1767), unul dintre cei mai importanți compozitori germani din perioada barocului - n.r.], în jurul căreia am creat o pânză de compoziții aparținând lui Telemann. În partea a doua, care se consumă undeva la 30-50 de ani după primul moment, am recreat un fir roșu conducător mult mai larg, în al cărui miez se află manuscrisul unei opere compuse la Sibiu în 1797, “Die Fürstengrille” de Anton Hubatscheck, sau “Capriciile unui print”, fascinantă pentru că este una din primele opere compuse pe actualul teritoriu al României, din care am descoperit până acum 5 fragmente, două în arhivele bisericii și trei în Arhivele de Stat, și continui cercetarea... deci e un fel de ‘work in progress’. Pentru concert, am extras o arie și, în jurul acesteia, am țesut acea pânză de care vorbeam mai devreme, pornind de la Michael Haydn care a fost Director Muzical la Oradea [domcapelmaistru al Catedralei din Oradea între 1760 și 1763 – n.r.], fratele celebrului Joseph Haydn, apoi Carl Philipp Emanuel Bach care l-a influențat pe Hubatscheck, și am încheiat cu Wolfgang Amadeus Mozart pentru că lui Hubatscheck i se datorează premiera transilvăneană a “Flautului fermecat” la foarte puțin timp după premiera vieneză. Există o filiație extrem de puternică, gravitațională chiar, între Mozart și Hubatscheck. Un alt detaliu foarte interesant e faptul că am legat cele două părți prin Johann Sebastian Bach fără ca acesta să fie prezent în programul nostru pentru că Georg Philipp Telemann este cel care a devenit nașul fiului acestuia, Carl Philipp Emanuel Bach, și atunci găsim această legătură în tot concertul. Trebuie să mărturisesc că aproximativ 90% din programele de concert pe care le propun publicului sunt construite în acest fel. Există un concept foarte bine împământenit, foarte clar, care încearcă de fiecare dată să demonstreze ceva.

credit foto: Arto Grafica

Având aceste valori formidabile în patrimoniul nostru spiritual și cultural, care ne sincronizează cu Occidentul, de ce am avut nevoie de atâta timp pentru a le redescoperi? Am în minte “Pastorala” lui Enescu ce s-a cântat o singură dată, la Paris... în urmă cu 120 de ani.

Nu pot să am o explicație pentru asta. Pot să am o explicație pentru ceea ce fac eu și nu neapărat pentru ce fac alții dar pot să fac o paralelă cu un alt proiect de acest gen pe care-l desfășor în continuare și anume domeniul enescian. Recunosc că am fost întotdeauna foarte interesat de ceea ce ne lipsește din creația lui George Enescu. Sunt două perioade. Noi nu știm faza embrionară al lui George Enescu din punct de vedere componistic, nu cunoaștem foarte bine ce s-a întâmplat înainte de “Poema română op.1” pentru că George Enescu a compus 33 de ‘opus’-uri înainte plus o multitudine de alte lucrări pe care le-a lăsat în stadiul de schiță dar a reînceput numerotarea cu ‘opus 1’. Şi nu mai știm o perioadă de mijloc, din timpul Primului Război Mondial, în care foarte multe lucrări au fost pierdute sau uitate, cum este de exemplu acest oratoriu absolut fascinant, “Strigoii”. Enescu a pierdut schițele atunci când Tezaurul României s-a dus la Moscova. El a compus acest oratoriu în 1916, a finalizat schițele, le-a semnat dar nu a apucat să le orchestreze. A scris doar ce instrumentație dorește în anumite momente dar nu a ajuns să le orchestreze pentru că, din păcate, România a trebuit să intre în război. Ducându-se câteva cutii cu partituri și manuscrise de-ale sale, a încercat să le găsească pentru tot restul vieții dar lucrul acesta nu s-a întâmplat. Manuscrisele schițelor au apărut undeva în anii ’70, Romeo Drăghici, Directorul Muzeului Enescu, le-a recuperat, nu se știe exact în ce context, le-a oferit maestrului Cornel Ţăranu căruia i-au luat trei decenii să le pună cap la cap, să recreeze acest puzzle, și apoi Meastrul Sabin Păuța l-a orchestrat, iar ulterior lucrurile au mers cumva firesc pentru că l-am înregistrat la Berlin cu Orchestra Radio de acolo și premiera va avea loc pe 26 septembrie tot la Berlin, în Konzerthaus. E premieră mondială pentru că nu s-a cântat niciodată în public, a fost doar înregistrat. De ce nu s-a făcut până acum? N-am o explicație. La fel cu e și cu “Pastorale Fantaisie” de Enescu [“Pastorale – Fantaisie pour petite orchestre” – n.r.], o miniatură orchestrală absolut fascinantă cu o istorie destul de... filmică. Se poate face o producție cinematografică doar în jurul celor două lucrări, “Pastorale Fantaisie” și “Strigoii”. Ceea ce m-a consternat a fost faptul că nu se mai știa foarte bine unde este această piesă și ce s-a întâmplat cu ea. Apărea în catalogul lui Enescu la “și altele”, fără un număr de opus, dar timp de 118 ani n-a mai fost interpretată. Am avut norocul să primesc o copie a manuscrisului, l-am transcris, în Bibliothèque nationale de France am făcut o îndelungă cercetare, am găsit toate cronicile de la concertul în care s-a cântat o singură dată “Pastorale Fantaisie” în 1899 și erau absolut apreciative, am găsit toate materialele premergătoare concertului în care se anunța că va fi o premieră absolută de George Enescu dar ulterior, repet, nu s-a mai întâmplat nimic cu această piesă. Abia după ce-am înregistrat-o cu Orchestra Radio din Berlin, ea a început să aibă o viață internațională. Am realizat-o ca premieră modernă la Cluj-Napoca, apoi la Konzerthaus din Berlin, la Musikverein în Viena, la Moscova în Sala ‘Ceaikovski’, o fac în curând la București în cadrul Festivalului George Enescu [pe 12 septembrie, Gabriel Bebeșelea dirijează la Sala Palatului Orchestra Simfonică Academică de Stat “Evegeny Svetlanov” – n.r.], deci e o piesă care capătă o viață foarte, foarte frumoasă pentru că orchestrele din toată lumea doresc să o aibă. La fel însă, nu am un răspuns la întrebarea de ce a fost pierdută timp de 118 ani.

Este evidentă pasiunea pe care o aveți, dincolo de obligațiile pur profesionale, pentru cercetarea muzicală. Mulți alți muzicieni din spațiul cult evadează mai degrabă în crossovere cu muzica Pop, ceea ce le atrage critici din partea puriștilor. Care e vă este poziția apropo de acest tip de proiecte?

Nu știu dacă muzica simfonică ar deveni neapărat mai accesibilă dacă lumea ar vedea, să zicem, un concert în memoria lui Michael Jackson și dacă asta ar o face-o să vină apoi și la Ateneu să vadă și un concert de muzică barocă dar, în același timp, trebuie să recunoaștem că, dacă tot am spus Michael Jackson, geniul lui rămâne, așa cum Queen au revenit la modă pentru că a fost filmul “Bohemian Rhapsody”. Muzica lor este fascinantă. Pe mine nu m-ar deranja ba dimpotrivă, cred că sunt folositori acești pași în alte direcții însă cu condiția să fie foarte bine realizați pentru că dacă publicului nu-i oferi calitate atunci nu o să-l câștigi nici măcar într-o direcție de acest gen. Sunt foarte mulți care fac acest tip de muzică, ‘crossover’, turând vitezele doar la jumătate și atunci nu e folositor nici muzicii, nici publicului. Trebuie ca totul să fie făcut foarte, foarte bine calitativ.

credit foto: Amelie Losier

Sunteți stabilit la Viena, conduceți un ansamblu la Cluj, cercetați la Sibiu... cum vă gestionați timpul?

Ca să fiu foarte sincer, nu știu. De foarte multe ori îmi doresc ca ziua mea să aibă mult mai multe ore căci nu ajung să fac tot ceea ce îmi propun și de foarte multe ori nu sunt mulțumit cu timpul pe care l-am alocat studiului dar... încerc să nu mă pierd în detalii. Chiar dacă detaliile sunt extraordinar de importante încerc să nu mă pierd în lucruri neimportante și să mă focalizez pe ceea ce consider eu că e important. Toate cercetările mele sunt izvorate din pasiune deci eu nu consider că muncesc. Am spus-o de foarte multe ori că mă consider un om norocos din punctul ăsta de vedere fiindcă profesia mea coincide cu hobby-ul și cred că foarte puțini oameni se pot lăuda cu lucrul acesta.

Nu mi-e totuși foarte limpede cum e cu managementul, inclusiv al timpului, așa că încerc o altă abordare. Cum ajungeți să dirijați Royal Philarmonic Orchestra din Londra, Filarmonica Rusă sau Singapore Symphony Orchestra? Sunteți ales sau sunteți în postura de a alege?

O mare parte din merit îi revine agentului meu pentru că toate contractele se desfășoară prin agenție. Vă dau un exemplu. La un moment dat eram la masă cu agentul meu și cu directorul unei orchestre și eu n-am fost niciodată întrebat, chiar dacă eram de față, dacă sunt liber sau dacă pot să țin acele repetiții. Discuția s-a purtat foarte profesionist doar între ei doi. Lucrurile sunt foarte bine organizate și, din punctul acesta de vedere, eu consider că un artist, cu cât e mai prezent în diverse locuri, cu atât e mai bine cotat și, cu cât e mai căutat, cu atât o să fie în mai multe locuri.

Ce faceti în puținul... timp liber? Sper că nu vi-l petreceți ascultând tot muzică.

Nu, nu... dimpotrivă. De exemplu, când studiez ceva, eu nu ascult lucrarea respectivă pentru că trebuie să convertesc acea literă moartă, acel alfabet al notelor, în cap, ca să o aud in interiorul meu, și atunci nu ascult muzică. Îmi place foarte mult să mă plimb și să citesc. Cât pot de mult. Vreau să revin în cât mai scurt timp la una din pasiunile mele, călătoria, deoarece, chiar dacă acum călătoresc extrem de mult, sunt foarte multe orașe în care nu am timp să văd absolut nimic, orașe în care, în afară de aeroport, hotel, sală de repetiții și concert, nu apuc să văd nimic.

 Interviu de Ioan Big, Publisher ZN