Interviu exclusiv cu MĂDĂLINA CRAIU: Vera Magda Mădălina

Cu Vera, prietena lui Mo’, puteţi face cunoştinţă în “Mo”, drama regizată de Radu Dragomir a studentelor abuzate de profesorul care le-a prins copiind, ce rulează zilele acestea în cinematografe, iar pe Magda, fata lui Relu, o veţi reîntâlni în curând în sezonul 3 al popularului serial de televiziune “Umbre”. Cât despre Mădălina, ea este... şi Vera şi Magda. Cât de mult se identifică însă în realitate tânăra actriţă cu cele două personaje cărora le dă viaţă cu succes rămâne de aflat. Mai ales că existenţa profesională a Mădălinei Craiu este plină şi dincolo de ecran, datorită activităţii constante în spaţiul teatral underground ca parte al colectivului Jamais vu, alături de care a performat şi continuă să o facă încă de pe băncile UNATC-ului. Pentru a nu ne pierde în prea multe detalii biografice, cred că este suficientă recomandarea să o urmăriţi pe Mădălina în spectacolele “Libretto solitudine”, originala dramedie pusă în scenă de Matei Lucaci-Grünberg, şi în “Stă să plouă” a Liei Bugnar (se joacă pe 15 octombrie la Green Hours). Şi totuşi, Vera... Magda... Mădălina... trebuie puse undeva virgule?

Cine este Vera? Cum ţi-ai construit personajul din filmul lui Radu Dragomir?

Vera e construită foarte mult pe relaţia cu Mo. E în mod evident cea mai bună prietenă a ei, care e tot timpul alături de ea şi care încearcă pe cât posibil să modereze temperamentul lui Mo în relaţie cu restul lumii. Cumva, pentru mine, Vera n-a fost neapărat o construcţie foarte evidentă în sensul în care aş putea să spun că am făcut un ‘caracter’, că e tipul de joc încărcat de tipul ăsta de măşti, ci e mai degrabă o fiinţă care... reacţionează. E reacţionară prin definiţie. Reacţionează la tot ce propune Mo în condiţiile şi la încercările la care sunt supuse. Radu are o chestie pe care a descoperit-o la primele proiecţii ale filmului, că Vera funcţionează ca oglinda publicului, adică Vera are reacţia pe care de fapt o are şi publicul şi atunci validează reacţia publicului prin simplul fapt că-i aceeaşi şi la ea.

Ce o motivează totuşi pe Vera să urmeze acţiunile impulsive ale lui Mo atâta vreme cât pare mai raţională şi mai calculată decât prietena sa?

Recunosc că eu nu mi-am pus problema asta foarte tare pentru că, de la bun început, am considerat că ele sunt cele mai bune prietene şi că au o istorie împreună care-i suficient de stabilă, încărcată şi, până la urmă, plină de un schimb reciproc, astfel încât Vera să nu o judece pe Mo. Cred că o iubeşte - în felul în care se iubesc două prietene - aşa cum este ea. S-a obişnuit cu ea, este din copilărie lângă ea... deci nu cred că îşi mai pune problema de cât de deplasată este Mo pentru că-i obişnuită cu ea, să fie aşa de când se ştiu, şi o acceptă şi ţine la ea aşa cum este. Între ele două, n-am gândit altceva decât o foarte mare apropiere, care nu trebuie justificată în vreun fel. Aceasta există, pur şi simplu.

Simplificând deşi situatia nu chiar banală, dacă admitem că Mo este o victimă, Vera poate fi considerată un complice involuntar...

Da, de acord, chiar voiam să zic asta. Spre deosebire de Mo, care e construită ca o parte foarte inocentă a lumii din care facem parte, Vera mi se pare personajul adaptat. Ea este ‘adaptata’ lumii, cu toate perversităţile acesteia. Ea funcţionează în genul ăsta de perversităţi. Ştie cum să manevreze astfel încât să nu ajungă la ea, cum e de exemplu faptul că Vera e cea care propune Profului o altfel de rezolvare a acestei situaţii. ‘Dom’ Profesor, OK, luăm telefonul şi ce-ar trebui să facem în seara asta astfel încât să trecem examenul?’, pentru că ea este conştientă că poate să ducă genul ăsta de situaţie, că poate să flirteze puţin ca să ajungă unde vrea, după care să se retragă şi să se oprească atunci când este cazul. În mod evident, Mo nu poate să facă asta. Cred că multe dintre opţiunile Verei ţin şi de acest lucru, de faptul că ea crede că poate controla orice formă de situaţie, chiar şi cele care o implică pe Mo. Adică dacă Mo face o prostie, Vera poate întotdeauna să regleze lucrurile pentru că ea cunoaşte totuşi dinamica acestei lumi şi ştie ce ar putea să facă în diverse situaţii.

Pentru tine, care a fost cea mai dificilă sau solicitantă scenă ca actriţă?

Cred că cea mai solicitantă, dar asta pentru toţi trei, şi pentru Dana [Rogoz/Mo – n.r.] şi pentru Răzvan [Vasilescu/Profu’ – n.r.], a fost ziua în care am filmat violul, deci abuzul în sine. Acela. Era un moment extrem de tensionat, şi era firesc să fie aşa, iar tehnic era un cadru-secvenţă ce dura, cred eu, 12 minute. 12 minute neîntrerupte în regim de teatru pe cele mai tensionat moment din film. A fost cea mai solicitantă pentru că toţi trei trebuia să fim într-o energie comună care să funcţioneze şi, evident, să aibă logică. Şi acum, ieşind de pe ‘tehnic’, ce-am făcut acolo cumva pentru personaj a fost că Vera se blochează, adică pentru prima oară nu reacţionează cum s-ar fi aşteptat ea de la ea să reacţioneze, să dea semnalul corect. Literalmente, se blochează. Este o situaţie la care nici ea nu mai ştie cum să facă faţă... ce face în momentul în care îi spune unui om să se oprească iar acel om nu se opreşte. E o formă de reacţie şi de rezolvare pe care am gândit-o atunci ca fiind transformativă pentru personaj, fiindcă până atunci personajul părea foarte înfipt şi foarte stăpân pe sine.

În România zilelor noastre, ar fi verosimil un film în care rolurile s-ar inversa, să zicem că profu’ ai fi tu, femeie, şi un bărbat ar fi în postura studentului abuzat? Ar mai rămâne un simplu... fapt divers?

Cred că prin prisma asta – o profesoară ar abuza doi studenţi - ar avea o doză de senzaţional. Ar părea mai neverosimil. Cum adică să se întâmple chestia asta? Dar eu cred că e suficient de verosimil şi aşa, invers, ba chiar cred că se întâmplă şi invers dar auzim mult mai puţin despre asta. E o raportare foarte diferită chestia asta... o fată tânără care are o relaţie cu un bărbat mai în vârstă este ori condamnabilă ori abuzată, iar un băiat foarte tânăr care are o relaţie cu o femeie mai în vârstă este mai degrabă considerat ori foarte norocos ori foarte şmecher. E o diferenţă foarte ciudată care se face şi eu nu cred că este mai puţin valabil faptul că şi bărbaţii sunt abuzaţi deşi sunt convinsă că nu în aceeaşi măsură, fie şi doar pentru faptul că sunt mai puternici biologic iar femeile mai puţin puternice şi atunci îşi pot exercita forţa mai uşor decât femeile. Poate şi femeile ar fi la fel de abuzatoare dacă ar avea posibilităţile lor fizice, nu ştiu...

Cât din Mădălina la acea vârstă se regăseşte în Vera?

În afară de o doză de percepere a lumii în care intrasem şi eu, în speţă facultăţile vocaţionale, pentru că actoria e un domeniu şi complicat şi ciudat ca dinamică, deci de faptul că eram totuşi conştientă de majoritatea lucrurilor care se întâmplă în jurul meu şi ştiam cum să le iau şi să fac faţă la ele, nu prea sunt asemănări între mine şi Vera, nici ca temperament şi nici ca raportare la viaţă. Nu obişnuiam să copiez... deloc, ba dimpotrivă, m-am considerat tot timpul destul de tocilară, nu eram atât de extrovertă şi de stăpână pe mine ca Vera, aşa că suntem de fapt foarte, foarte diferite.

Spre deosebire de Vera, Magda, personajul tău din serialul “Umbre”, pare din alt aluat. Pare mult mai... ‘Mo’, măcar apropo de încăpăţânare. Cât de dificilă a fost tranziţia între cele două personaje?

Cu excepţia a două zile, nu am avut filmări în acelaşi timp, deci cele două nu s-au suprapus. În general, e un exerciţiu pe care îl faci prin prisma meseriei... cel de a face multe personaje în decursul unui an, unei luni, câteodată doar a unei săptămâni. Vreau să spun că nu e neapărat dificil pentru noi să facem asta dar, evident, sunt construcţii diferite şi raporturi diferite. Altfel, Magda e dezvoltată într-o perioadă mult mai lungă de timp şi deci, în general, la Magda transformările sunt mai fine pentru că are mult mai mult timp să le facă şi nu are treceri bruşte sau greu de înţeles.

Fiind născută în noiembrie 1990, eşti un copil al democraţiei. La fel ca fictivele Vera şi Magda. Pe ecrane, pe ambele le vedem trăind într-o realitate nu foarte frumoasă. Cum arată realitatea Mădălinei?

Hai înainte... cu ce e frumos. Realitatea mea funcţionează. Este foarte important simplul fapt că ea funcţionează, aşezată fiind pe o doză de pasiune şi iubire sinceră pe care o am pentru profesia mea fără de care probabil că mi-aş pierde minţile. Realitatea mea umană este una fericită, am o familie care este încă lângă mine şi care m-a ajutat dintotdeauna, am avut luxul de a mă duce spre o meserie complicată cu susţinerea acestei familii, adică sunt norocoasă din foarte multe puncte de vedere, inclusiv ca actor pentru că am avut de-a lungul timpului proiecte de anverguri mari, dese, lucru pe care este foarte greu să îl spui despre majoritatea actorilor din România, deci zâmbetul pe buze este de la faptul că mă consider şi cred sincer că sunt o norocoasă şi o răsfăţată a sorţii. Mai departe, indiferent de cât de norocoasă aş fi, facem parte dintr-un sistem care nu este prea blând. Uman, să zicem că te mai descurci şi găseşti o formulă să îţi creezi propria realitate cu care să te înţelegi, dar profesional este mult mai puţin în controlul tău pentru că facem totuşi parte dintr-o tagmă care nu mai are aprecierea pe care o avea înainte, ergo nu mai atrage fonduri, atenţie din partea oamenilor care trebuie, capitalul de imagine pe care poate l-ar merita, foarte multe lucruri care devin un handicap în viaţa noastră de zi cu zi fiindcă îţi faci treaba în spaţii neprielnice. Publicul este de multe ori foarte frumos dar alteori nu e deloc iniţiat, ceea ce e foarte ciudat şi dificil, adică ai sentimentul de foarte multe ori că trebuie să îl iniţiezi tu în a consuma artă... nici măcar artă, că poţi să zici că ce facem noi pe unele proiecte e un ‘craft’ de entertainment, şi nici măcar asta el nu consumă. Cred că am devenit puţin devalorizaţi şi asta e ceva dureros pentru că investeşti destul de mult timp, extrem de multă energie şi extrem de mult drag şi pasiune în ceva ce nu dă înapoi cu aceeaşi monedă.

Mădălina, vorbind de profesie, îţi cauţi tu rolurile sau te găsesc ele pe tine?

Majoritatea te găsesc. Este un tip de întrebare care ne este pus foarte des, ‘Ce te atrage la un rol?’. Pe mine orice mă atrage la un rol, mă atrage că există, mă atrage că este un rol la care să mă pot gândi. În România cel puţin, nu ai luxul de a-ţi alege proiectele, că nu e ca şi cum ai o paletă imensă în faţa ta şi zici ‘OK, vreau să-l fac pe ăsta, pe ăsta şi pe ăsta’. Iei ce ţi se dă şi încerci pe cât posibil să îl încarci cu cât mai mult din tine şi din ce crezi tu pe acel rol. Deci rolurile te caută, dar o fac în sensul că există câţiva directori de casting în România care primesc proiectele şi care te cheamă sau nu la casting. Foarte rare sunt momentele în care baţi tu la uşă şi zici ‘Cheamă-mă la castingul cutare’ mai ales că multe sunt cu circuit închis. La cele cu circuit deschis te poţi programa însă, până la urmă, iei tot ce ţi se oferă, nu generezi tu proiecte ca actor.

Văzându-le în “Mo” şi, respectiv, “Umbre”, ne dăm seama de temerile Verei şi de neliniştile Magdei. Care sunt fricile şi anxietăţile Mădălinei?

Ooh, atât de multe... încât o să mă duc aşa, într-o generalitate. În plan personal, cred că frica de singurătate sau frica de a pierde pe cineva drag, iar profesional, cea mai mare frică este probabil frica de ratare.

Teama de singurătate te face să joci atât de convingător în... “Libretto Solitudine”, comedia cu aparenţă de cabaret de la Green Hours?

Mulţumesc frumos. Acolo nu mi-a fost neapărat greu să intru în rol cât a fost provocarea, căci cred că te referi la Dana Grigore Marinescu, preşedinta. Ei bine, mi-am dorit foarte tare acel rol, doar că el fusese scris pentru un băiat, dar niciunul dintre băieţii din trupa noastră [Jamais vu – n.r.] nu şi l-a dorit, ceea ce mi s-a părut foarte ciudat întrucât pentru mine era o partitură extrem de ofertantă. Şi am insistat să îl fac eu... uite, ăla-i un rol pe care eu l-am ales, căci acolo chiar am insistat să îl fac eu.

Profesional, nu ţi-e teamă însă de prea multă... independenţă? În majoritatea lor, proiectele tale în teatru sunt legate de spaţiul Indie/Underground.

Sunt mai multe argumente care m-au dus de-a lungul timpului şi continuă să mă ducă spre teatrul independent. Cel mai simplu şi la îndemână este cel că, pentru mine, această formă de libertate e benefică, fiindcă trebuie să revin aici la norocul pe care l-am avut de a face foarte mult film în contextul statutului de actor angajat. Dacă aş fi actor angajat nu mi-aş putea permite să plec aşa cum o fac sau să-mi aleg programul în unele zile sau să dispar în alte zile, adică, din punctul ăsta de vedere, această libertate de program pe care o am cu teatrul independent mă ajută foarte tare pentru că îmi permite să fac celelalte proiecte. Iarăşi, mai ai o doză diferită de libertate pe care o ai în teatrul independent, libertatea de a alege câteodată roluri, alteori subiecte, alteori anumite piese pe care le-ai citit şi vrei să le faci neapărat şi le poţi propune într-un cadru care îţi permite... cum e la noi, care suntem o trupă existentă de cinci ani, unde se face un brainstorming de fiecare dată când vrem să ne apucăm de un proiect. Dacă ne interesează un subiect îl scriem, adică Matei Lucaci-Grünberg, care este şi regizorul şi dramaturgul nostru, scrie pentru noi, în direcţia pe care ne-o dorim. Ăsta-i tipul de libertate pe care nu l-ai găsi în altfel de medii. Ce este pe negativ este faptul că noi nu suntem finanţaţi pe proiect efectiv. Să faci un spectacol şi să iei finanţare este mult mai complicat decât, spre exemplu, un proiect care este gândit social şi ar putea obţine, să zicem, mult mai uşor finanţare de la AFCN. Am luat şi noi de-a lungul timpului, adică am făcut şi proiecte care să ne ajute şi din punctul ăsta de vedere, dar altfel, majoritatea spectacolelor noastre sunt făcute din investiţii proprii pe care ştim că n-o să le scoatem niciodată. În ‘independent’ simţi mult mai tare dragostea faţă de meserie pentru că te obligă la o investiţie personală din toate punctele de vedere, timp, energie, bani, absolut orice. Deci asta ar fi partea mai puţin plăcută, că n-avem o susţinere iar spaţiile sunt foarte rare, neprielnice unor tipuri de manifestări. Nu poţi să faci spectacole foarte mari, cu decoruri foarte mari sau extraordinar de scumpe pentru că nu te lasă spaţiul. Noi avem inconştienţa de a face majoritatea spectacolelor cu 7 personaje, dar este realmente o inconştienţă pe piaţa în care suntem. Majoritatea spectacolelor de teatru independent se desfăşoară în 2-3, maxim 4 personaje, pentru că nu poţi susţine financiar mai mult de-atât, deci...

Plecând, să zicem, din 2012, de la scurtmetrajul “Blu” şi de la Gala HOP, cât s-a mai păstrat acum din cea care era actriţa la început de drum Mădălina Craiu?

Sunt total diferită. Mi-am păstrat o zonă de structură în a aborda un text sau un rol dar, la nivel de încredere, sunt altundeva cu totul. Sunt mult mai încrezătoare şi mult mai sigură pe ce fac decât acum 7 ani dar e o chestie perfect firească fiindcă ţine de experienţă iar experienţa te face mai stăpân pe propriul meşteşug, apoi, în mod super-evident, capitalul meu de imagine a crescut considerabil faţă de acum 7 ani, şi de asta zic că sunt o norocoasă. “Blu”, primul scurtmetraj pe care l-am filmat pe când aveam 19 ani, a fost unul dintre marile motive pentru care am fost distribuită în “Umbre” pentru că Bogdan Mirică [regizorul şi scenaristul serialului – n.r.] era în juriul TIFF cand “Blu” a câştigat premiul pentru cel mai bun scurtmetraj şi de atunci mă ştie şi de-atunci şi-a dorit cumva să lucreze cu mine, ceea ce e enorm, adică “Blu” a generat în viaţa mea o traiectorie pe care n-aş fi bănuit-o niciodată. M-a ajutat extrem de mult iar majoritatea proiectelor pe care le-am făcut după aceea m-au recomandat la rândul lor pentru alte proiecte, deci literalmente undeva s-a format un bulgăre care a început să coboare la vale şi astfel am trecut dintr-un proiect în altul. Asta, pe film. Pe teatru, Gala HOP a fost pentru noi începutul acestei trupe şi al acestui demers de grup, de a creşte împreună, de a face lucrurile în felul nostru şi în direcţia în care ne-am dori noi. A generat multe proiecte pentru că noi am câştigat atunci premiile pentru grup, am fost luaţi de George Remeş să jucăm la Godot, ‘De acum jucaţi într-un cadru profesionist şi aveţi totul la dispoziţie’, şi de-acolo am prins încredere că ce facem este într-adevăr coerent, că merită să continuăm şi am rămas aşa, legaţi.

Închei cu o curiozitate personală. Spuneai cândva într-un interviu că îţi place Florin Salam. Cu părinţi arhitecţi şi pasiuni intelectuale precum lectura, m-aş fi aşteptat mai degrabă să ai abonament la Festivalul “George Enescu”...

Mulţumesc. Am şi abonament la Enescu, dar ce-am spus atunci n-a fost o minciună, chiar îmi place Salam. Nu este o glumă. El are ceva extrem de special ca performer, mi se pare că ceea ce face el este foarte apropiat de jazz, şi este extrem, extrem de talentat. E foarte greu să nu vezi asta şi este imposibil să ignori doza de libertate şi de pasiune pe care el o pune în ce face. Când îl vezi cântând nu are cum să nu te atingă faptul că acel om o face cu toată fiinţa lui. Pe tipul acela de muzică, sigur, dar asta n-are absolut nicio o importanţă. E clar un om talentat şi profesionist.

Mădălina, îţi mulţumesc. După ce-am văzut-o la cinema pe Vera în “Mo” şi am stat de vorbă cu tine, rămânem acum în aşteptarea Magdei în noul sezon din “Umbre”.

 Interviu in exclusivitate pentru Zile şi Nopţi realizat de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti

credit foto: Ionuţ Staicu