Clin d’Oeil | TEODOR ILINCĂI: Anevoiosul drum spre celebritate

Pe 25 octombrie, în cadrul Concertului Regal Caritabil de sprijinire a programului Tinere Talente, pe scena Ateneului Român vor urca doi artiști lirici cu valoare demult confirmată pe plan mondial, soprana Cellia Costea și tenorul Teodor Ilincăi, acompaniați de Orchestra Română de Tineret dirijată de Gabriel Bebeșelea. Am profitat de scurta pauză pe care și-a acordat-o după un sezon estival al cărui vârf s-a consumat în Japonia pentru a dialoga cu Teodor Ilincăi, al cărui debut internațional exploziv s-a consumat exact cu zece ani în urmă la Operele de Stat din Hamburg și Viena, și apoi, în decembrie 2009, la Opera Regală din Londra în La Bohème. Trecerea timpului nu a făcut decât să aducă în mod constant reconfirmări ale talentului său, astfel încât ține aproape de miracol faptul că solicitatul tenor își face cumva vreme pentru a susține masterclass-uri, a face mentorat pentru tinerii muzicieni și a se implica în evenimente cu caracter caritabil. Ah, era să uit... și să își găsească și inspirația pentru a scrie poezii, în condițiile în care, recent întors din Extremul Orient, se pregătește deja pentru Barcelona și apoi Berlin, unde va interpreta în următoarele luni rolurile lui Turridù în Cavalleria rusticana și Cavaradossi în Tosca, la Gran Teatre del Liceu și, respectiv, Staatsoper Under den Linden.

A fost vara lui Calaf la Tokyo, într-o serie de reprezentaţii a operei lui Puccini, Turandot, pe scena New National Theatre. Cum a fost experienţa, inclusiv în ceea ce priveşte comportamentul publicului nipon faţă de cel european?

Din punct de vedere muzical a fost clar un câștig. Să lucrezi cu un dirijor precum Kazushi Ono nu poate fi decât un pas înainte în înțelegerea și interpretarea unei partituri. Însă am rămas cu un gust amar din pricina regiei, scenografiei și în special a costumelor și machiajului, care, pe lângă faptul că nu aveau nicio legătură cu încadrarea istorică, ignorau cu desăvârșire notațiile explicite ale libretistului sau chiar ale compozitorului. Din păcate este la modă să se procedeze în acest fel în lumea operistică, lucru pe care îl consider o jignire la adresa compozitorului, libretistului, soliștilor și, nu în ultimul rând, a publicului, care vine la operă să evadeze din cotidian, să viseze, să fie parte din poveștile atât de frumoase. Mulți dintre regizorii de astăzi recurg la tot felul de invenții suprarealiste și absurde ca să șocheze, să atragă atenția – este și acesta un mod de a-ți face publicitate. Să nu se înțeleagă că sunt total împotriva inovației, metafizicii, a unei interpretări subtextuale. Există opere care se pretează unor regii moderne - în special cele contemporane sau unele opere baroce, însă se pot aduce elemente originale, idei interesante și constructive și diversitate și spre înțelegerea mai profundă a unor opere clasice, și aici pot da câteva exemple: producțiile de La Bohème și Madama Butterfly de la Hamburg și Cavalleria Rusticana de la Dresda și cea de la Bruxelles (în care voi juca și la Barcelona în luna decembrie a acestui an), în care am cântat și jucat cu plăcere. Revenind la publicul japonez, el este extrem de educat și manierat, însă mult prea receptiv cu tot ce vine din Europa. Din eleganță, aplaudă cu frenezie la final indiferent de nivelul artistului, mai ales dacă acesta are rol principal. Am rămas surprins de cele câteva huiduieli la adresa echipei de producție (în Europa, în cazul unei asemenea producții,  zgomotul huiduielilor ar fi depășit nivelul legal de decibeli admis), însă doar la premieră. Diferența majoră față de publicul european o reprezintă faptul că japonezii chinuiți de tuse merg la medic, nicidecum la operă și nu șușotesc în timpul spectacolului - ca artist te simți cu adevărat respectat. Nu mai spun de un telefon mobil uitat deschis! Ar fi o adevarată tragedie, un dezastru, o pată pe onoarea respectivului spectator, a instituției, chiar a întregii Japonii! Poate am exagerat un pic, dar ați înțeles ce vreau să scot în evidență.  

Se împlinesc 10 ani de la extraordinarul Dvs. debut internaţional şi de la numeroasele premii care v-au confirmat ca tenorul român al anului. De atunci, aţi rămas în vârf. Mai e nevoie să respectaţi conditia pe care v-aţi autoimpus-o, “să nu mă opresc din a cerceta și acumula tot ce ține de această vocație”. Ce mai e de cercetat? Ce mai trebuie acumulat?

În momentul reluării unui titlu într-o nouă locație, cu alt dirijor, altă orchestră și alți colegi, trebuie să uiți (în afară de partitura în sine, desigur) tot ce știi sau crezi că știi. Adaptabilitatea, maleabilitatea și receptivitatea reprezintă cheia evoluției și implicit a succesului. Ideile preconcepute, fixe sunt o frână în calea oricui vrea să devină un artist consacrat. În plus, odată cu un comportament implicat, profesionist, de aprofundare a unei partituri și a subiectului operei, ajungi să te cunoști mai bine, să te adaptezi oricărui dirijor și cerințelor acestuia. Cu regizorii e mai greu, pentru că nu prea le mai pasă de ce credem noi, ce ne place și ce nu ne place, dacă ne simțim confortabil ori ba, în sensul că li se dă o putere mult prea mare decât ar trebui în mod normal. Mulți regizori contemporani mutilează partiturile după bunul plac, schimbă acțiunea operelor, reinventează psihologia personajelor și plăsmuiesc lucruri inimaginabile pentru percepția majorității iubitorilor de operă. Acceptul acestor regii hidoase, și din păcate se întâmplă destul de frecvent, este un compromis pe care îl facem cu toții și în mod special soliștii la început de carieră, pentru că există o explozie de tineri cântăreți de operă (nu comentez aici calitatea) și toți vor sa aibă contracte în buzunar, să fie celebri. Mai trist e că soliștii deja consacrați acceptă regii controversate, alterând într-un fel lupta pe care o duc cei din care fac și eu parte, cei care iubesc clasicul, esteticul și logicul ca slujitori a poveștii. Din fericire, încă există și regizori de excepție, care respectă muzica, libretul, soliștii, corul și care aduc elemente inovative decente, inteligente, acceptabile. Dacă aș fi întrebat ce reprezintă modernismul în operă pentru mine (pentru că nici nu putem face ca soliștii trecutului, să ne proțăpim într-un loc de pe scenă de dinainte ochit și verificat în prealabil de alţi soliști, unde vocea - chipurile! - ar suna mai bine sau cântărețul ar avea mai mult control), aș răspunde că pot fi aduse îmbunătățiri în primul rând în jocul scenic, în aprofundarea psihologiei personajului pe care îl joci. În rest, bani încă există pentru a putea recrea cu succes un cadru istoric, cu scenografii și costume în conformitate cu încadrarea în epocă. Tehnologia nu ne lipsește, așa că nu pot pricepe în ruptul capului de ce nu se pot realiza aceste lucruri. Legendarul Franco Zeffirelli a reușit, de ce nu ar reuși și alții? Răspunsul e simplu: ori nu sunt capabili (cel mai probabil), ori vor să reinventeze roata.  Mulți dintre fanii de operă cu care am discutat pe acest subiect mi-au mărturisit că se întâmplă ca în cazul unor regii dubioase să închidă ochii și să asculte muzica. Și atunci vă întreb: de ce se mai investește în regii ratate? Mai bine s-ar face opere în concert și s-ar economisi saci de bani. Nu vreau să detaliez, pentru că ne-ar apuca pe toți durerile de cap la aflarea sumelor exorbitante investite în producțiile de operă și a modului în care sunt distribuiți și cheltuiți toți acești bani.    

În programul Dvs foarte aglomerat, vă găsiţi totuşi timp să fiţi mentor pentru tineri artişti. Cât şi de ce au nevoie tinerii muzicieni români la început de drum de călăuzire?

Pe lângă sprijin financiar pentru cei mai puțin norocoși, de dragoste au nevoie în primul rând, care se manifestă prin susținere necondiționată, prietenie soră cu psihologia și înțelegere a nevoilor aferente vârstei lor. Ei vor să fie ascultați, vor să se afirme, ceea ce mi se pare perfect normal. Unii dintre ei sunt extrem de talentați și inteligenți, deci ar trebui ca nu cumva un pedagog sau mentor, prin exces de zel și rigiditate, să le estompeze creativitatea, părerile, gândurile, sufletul. Fiecare dintre ei este diferit, deci și metodele aplicate pentru a-i ajuta să evolueze ar trebui să fie diferite, lucru pe care l-am învățat de la maestrul meu, Corneliu Fînățeanu. Tocmai aceste metode încearcă să le aplice Fundația Regală Margareta a României, alături de care sunt onorat și bucuros să pot pune umărul, atât cât timpul îmi permite, la sprijinirea și dezvoltarea acestor tineri.

Care sunt satisfacţiile pe care vi le oferă mentoratul în programul Tinere Talente?

Satisfacția cea mai mare este să văd că majoritatea tinerilor cu care am intrat în contact în timpul mentoratelor au reușit, într-un fel sau altul, să se impună ca soliști în diverse instituții muzicale sau instrumentiști în orchestre importante, în țară sau în străinătate. O altă satisfacție este că am reușit să învăț atâtea lucruri de la acești tineri minunați! M-au pus în situații destul de dificile uneori, adresându-mi întrebări-capcană la care nu m-aș fi așteptat, obligându-mă să sap adânc în rațiune și în suflet pentru a putea livra niște răspunsuri cât de cât satisfăcătoare de ambele părți. Mai exact, m-au făcut să mă descopăr ca ființă umană, artist și pedagog în devenire.

Mă sâcâie un aspect... dacă un tânăr are calităţi vocale deosebite şi har pentru muzică, în  acest context consumerist şi ademenitor prin opţiuni mai ‘facile’, de ce ar alege calea mai riscantă a Operei în loc de a căuta succesul în muzica Pop?

Fiecare își construiește propriile argumente pentru a justifica alegerile pe care le face, alegeri care reprezintă de fapt un echilibru între ceea ce respectiva persoană poate, vrea, acționează. În mod idealist, alegerea operei în detrimentul muzicii pop ar însemna în primul rând o anumită profunzime. Din păcate foarte mulți tineri aleg opera pentru că le place ideea de a fi adulați pe marile scene, adoră să fie în lumina reflectoarelor, să devină divi și dive, fără a conștientiza responsabilitatea care urmează în mod firesc acestei alegeri. Mulți preferă să fie, vorba lui Ion Creangă, “în satul lor fruntași”, adică să fie apreciați pe plan local chiar mediocri fiind, decât „codași la oraș” – pe undeva le e clar că nu ar putea să se impună în lumea mondială a operei. Trist este că aspiră la această lume fără a munci din greu și mai ales eficient, însă paradoxal, se simt frustrați și nedreptățiți - nerealismul și vanitatea reprezintă mama tuturor nereușitelor. Iată o parte din motivele pentru care avem un nivel destul de neperformant în România în ceea ce privește opera și nu numai. Trebuie să spunem lucrurilor pe nume, chiar dacă adevărul supără. Nu generalizez, există și profesioniști conștiincioși, însă există pericolul ca aceste excepții să fie „înghițite” de marea pseudoartiștilor. Publicul nostru nu face întotdeauna diferența între un artist slab pregătit și un bun profesionist (consumerismul s-a extins și în artă), luăm cu generozitate ce ni se oferă fără să cernem în prealabil prin sita propriului intelect. Se întâmplă și peste hotare ca artiștii de carton să fie mai aplaudați decât merită, însă nu ca aici. România a fost și rămâne o pepinieră generoasă de soliști vocali cu un munte de talent, dar e nevoie de asumare, voință, muncă asiduă și un dram de noroc, dar să nu uităm norocul e cu cei puternici, cu exploratorii, cu neobosiții – „Nihil sine magno labore natura dedit mortalibus” spunea poetul latin Horațiu. Nu marginalizez nici muzica pop de calitate, deși eu sunt un mare fan a muzicii de jazz, însă îți trebuie reale calități vocale și măcar baza muzicii teoretice, indiferent de stilul muzical abordat. Dacă în peisaj apare și un instrument - că e vorba de chitară, pian, flaut, vioară, saxofon, etc., câștigul este infinit mai mare, mai ales pe planul dezvoltării sufletești, intime. Ascult cu mare plăcere orice stil muzical, atâta vreme cât mi se transmite un mesaj deosebit, o idee originală, o interpretare extraordinară.

Cât de importantă este educaţia în formarea unui artist liric şi în ce măsură învăţământul românesc de profil acoperă aceste nevoi?

Există nevoia acută de o redefinire, de o reinventare a întregului sistem românesc de învățământ în general. Nu o spun eu, au spus-o oameni mult mai capabili și mai inteligenți. În actualul format se vede cu ochiul liber că acest sistem este falimentar, neperformant, reușitele se realizează pe cont propriu, de unde și frustrarea tinerilor foarte bine pregătiți, care aleg să-și ofere talentul și munca altor țări, unde sunt respectați și remunerați corespunzător. În domeniul în care activez, pentru că la el ne referim, vă spun cu responsabilitate și mâhnire că cei angajați în instituțiile de cultură primesc mult prea mulți bani față de calitatea oferită. Mulți sigur mă vor urî pentru ce spun, dar salariile artiștilor lirici au crescut, calitatea a scăzut. E minunat că acum există salarii cel puțin decente față de perioada în care eram solist al Operei Naționale din București, cu toții avem dreptul la un trai decent, dar ce li se oferă spectatorilor în schimb? Mediocritate, blazare, autosuficiență. Bârfa, invidia și turnătoria completează cu brio această listă înspăimântătoare și îngrijorătoare pentru viitorul artei lirice românești. Mi-a ajuns la urechi și sunt absolut convins, cunoscându-mi neamul, pe care îl iubesc, îl promovez și-l sustin necondiționat, că și în alte domenii se întâmplă la fel. Indiferent unde m-a purtat vocația mea, nu am avut surprizele neplăcute din România. În străinătate fiecare încearcă să se autodepășească, se pune în slujba artei cu calitățile pe care le posedă, fiecare își vede de lungul nasului și de ceea ce se întâmplă în curtea sa. În România trebuie „umblat” la educația de bază, începând din familie. Aș obliga părinții să vină la cursuri de educație civică împreună cu copiii, să învețe bunul simț elementar și neaflatul în treabă, să înțeleagă că nici un copil nu e mai special decât celălalt, să nu-și oblige copiii să urmeze o cale pe care aceștia nu și-o doresc. Multe, foarte multe avem de învățat!... Referindu-mă strict la canto, este inacceptabil ca un potențial viitor solist să nu fie capabil să solfegieze, să învețe corect o partitură, ca să nu mai pomenesc de aprofundarea estetică, stilistică... cer prea mult? Nu cred, o spun fiind la adăpostul celor zece ani de carieră internațională. Suntem extrem de tributari și la pronunția limbilor în care au fost scrise cele mai cunoscute opere. Am auzit voci atât de frumoase în România, însă atât de dezamagit am fost că după mulți ani de studiu vocal problemele de pronunție sunt aceleași... e clar că nu se insistă nici din partea profesorilor, nici din partea aspiranților la o carieră de artist liric. Nu mimimalizez eforturile profesorilor cu rezultate vizibile, încă îi avem în România, dar numărul absolvenților care se impun ca artiști valoroși în țară sau în străinătate e din ce în ce mai mic. Vreau să vă istorisesc ceva, care vine să susțină ceea ce tocmai am vrut să scot în evidență. În 2009 debutam cu rolul lui Rodolfo din opera La Bohème la Opera Regală din Londra. Dupa prima repetiție, vocal coach-ul, un italian răbdător și inimos, mi-a înmânat patru pagini format A4 cu greșeli de pronunție. Mi-am spus că trebuie să muncesc din greu dacă vreau să rezist la acest nivel. Cine are urechi de auzit să audă!

Mai e, cred eu, un element care alimentează temerile legate de viitorul artei lirice româneşti, de fapt a culturii noastre în general. În ce măsură deprivarea de spiritualitate şi desconsiderarea tradiţiilor în favoarea modernităţii contribuie la stagnarea culturală?

Din punctul meu de vedere, spiritualitatea, arta populară și tradițiile sunt parte vie din cultura unui neam. Ceea ce mă mâhnește este că cel puțin în județul în care m-am născut [Suceava – n.r.], într-un procent destul de îngrijorător, spiritualitatea și tradiția sunt scoase din contextul cultural. Nu poți avea pretenții la o educație completă fără un sincretism constant și durabil. Viața înseamnă și Marquez, Dostoievski și Stendhal, nu numai Biblia, Ceaslov și Acatistier, înseamnă Blaga, Noica și Arghezi, nu numai Pateric, Filocalia și Viețile sfinților, înseamnă Da Vinci, Velasquez și Monet, nu numai artă bizantină și tradițională, înseamnă Ceaikovski, Puccini și Beethoven, nu numai hore, sârbe și geamparale... Că ne place ori ba, așa stau lucrurile, însă s-a mai întâmplat în istorie minimalizarea artei și culturii. S-a reușit? Doar parțial, pentru că există oameni dârzi și încăpățânați la modul constructiv, care nu au permis și nu vor permite așa ceva. Trebuie să recunoaștem că lipsa de interes pentru cultură, în primul rând din partea autorităților, face parte dintr-o strategie pe termen lung și deocamdată a dat roade. Sper însă într-o resetare a conștiinței acestui neam, resetare care se va produce când ne vom da seama că ne-a ajuns cuțitul la os, pentru că se pare că doar așa funcționăm noi. Repet, trebuie schimbat ceva urgent în sistemul de învățământ dacă vrem să mai contăm ca ființe raționale și spirituale în aceeași măsură. Dar până la o schimbare de acest gen, ați auzit de oameni mai răsăriți care să insiste în a le sugera celorlalți să citească, să asculte și muzică clasică sau jazz, să viziteze un muzeu, să fie parte activă în comunitatea de care aparțin? Pe lângă o parte din profesorii dedicați și puținii voluntari care încearcă deja aceste lucruri, preotul dintr-o comunitate rurală sau urbană are obligația de a aduce oamenii nu numai pe calea credinței, ci și pe cea a iluminării și umanismului. Se face acest lucru? Prea puțin sau deloc.

Totusi, trendul actual pare a fi globalizarea în detrimentul identităţii comunitare. Trebuie să îl urmăm minimizând influenţa rădăcinilor noastre?

Trebuie să urmărim cu prudență globalizarea și să ne integrăm, nu putem să luptăm împotriva unui trend general, mondial, facem cu toții parte din această lume, însă o putem face luptând concomitent pentru păstrarea tradițiilor și spiritualității noastre, pentru valorile pe care le-am moștenit de la strămoșii noștri, având în aceeași măsură grijă să prețuim și valorile artistice și culturale ale altor popoare. Dacă ne pierdem identitatea, nu mai putem avea pretenții că suntem un popor important în familia europeană și mondială. Răspunsurile la întrebarea precedentă sunt valabile și în cazul acestei problematici. 

Pe scenă, căutaţi să transmiteţi publicului emoţie. Cum ajungeţi să vă ataşaţi de un personaj, căci nu cred că e vorba doar de “a-l cânta”?

Desigur că există personaje cu care vibrezi, în cazul meu cu personajele poeți, precum Rodolfo din La Bohème, Lenski din Evgheni Oneghin și sper în curând și Andrea Chenier din opera cu același nume, însă rezonez și cu alte personaje din alte opere, în general cu cele care scot la iveală pasiunea și crezul într-o idee care ar putea schimba percepția universală asupra existenței umane. Nu toate personajele sunt însă simpatice... în acest caz intervine muzica excepțională aferentă acestor roluri, ca de exemplu Pinkerton din Madama Butterfly sau Turiddu din Cavalleria rusticana. Nu m-am împăcat defel cu Alfredo din La Traviata sau cu ducele de Mantova din Rigoletto, dar nu numai datorită caracterului îndoielnic sau mârșav al personajelor, ci și din cauza cerințelor și țesăturii vocale ale partiturii, drept pentru care am renunțat la aceste roluri. Trebuie neapărat să alegem dacă vrem să fim apreciați și eficienți, dar mai ales să ne simțim confortabil și împăcați cu noi înșine. Esențial este că mă consider un profesionist și mă implic întru totul, indiferent de rol sau de scena pe care mă aflu.

Poeziile pe care le scrieţi conţin deseori accente nostalgice, unele aproape elegiace, legate de natură. Între periplurile prin metropolele lumii sunteţi ‘prizonierul’ Bucureştiului, o altă aglomerare urbană în care natura e minoritară. Ce vă place şi ce nu la acest oraş?

Nu pot sta pentru multă vreme departe de natură, însă nici de deschiderea pe care ți-o oferă un oraș ca București. În afara unei neimplicări civice vizibile și a lipsei de interes pentru evoluția intelectuală a fiecărui cetățean în parte, cred că lipsa infrastucturii reflectate în trafic este ceea ce ne deranjează pe toți. Dacă poți face abstracție de aceste lucruri, Bucureștii și împrejurimile acestora îți oferă tot ceea ce ai nevoie pentru o viață lipsită de blazare și plictis. Avem zilnic de unde alege în funcție de ce ne dorim: teatre, muzee, librării, parcuri, minunate experiențe culinare, muzică simfonică, spectacole decente de operă și operetă, expoziții, concerte de jazz, rock, pop și pop-rock, terenuri de fotbal și tenis, cluburi de bowling și ping-pong, câteva piscine, săli de fitness, cinematografe, biblioteci. În ceea ce mă privește, îmi pare bine că există nu departe de București destule iazuri sau lacuri în care să-mi încerc cunoștințele de pescar amator, deci numai dacă vrei neapărat te poți plictisi într-un oraș atât de viu și ofertant.

Interviu realizat de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti
credit foto: teodorilincai.weburl.ro