Interviu exclusiv cu ŞERBAN GEORGESCU: “Jurnalul familiei -escu”

Tembelismul moldovenesc, încetineala ungurenilor şi luminiţele oltenilor. Limba, familia şi fotbalul. Cântarea României şi Daciada, biserica şi statutul femeii, Radiovacanţa şi nebunia VHS-urilor. Despre toate acestea şi despre multe alte subiecte de unire şi dezbinare la români în ultimii 100 de ani în documentarul plin de vervă, ironie şi umor dar şi de adevăr(uri) şi emoţie, “Jurnalul familiei –escu”, ce va intra în cinematografele din Capitală din 25 octombrie, după avanpremiera din cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest (20 octombrie, MŢR). “Jurnalul familiei –escu” este realizat chiar de unul din mulţimea de ‘-escu’, mai exact Şerban Georgescu, autorul formidabilului documentar ce poate fi considerat deja un film-cult, “Varză, cartofi şi alţi demoni” din 2016, cineast cu peste 20 de ani de experienţă în cinematografia de gen, ce îi are alături drept călăuze prin meandrele acestui inedit jurnal de (mare) familie cu o istorie mai mult decât interesantă pe Vintilă Mihăilescu, Ioana Pârvulescu, Stelian Tănase, Mihaela Miroiu, Theodor Paleologu şi Sorin Ioniţă. Întrucât acest film nu va lăsa indiferent niciun spectator preocupat de ceea ce se întâmplă în jurul său, dialogul cu Şerban nu face referire directă la momentele sau temele alese pentru a completa savurosul puzzle ‘familial’ ci a urmărit descifrarea măcar în parte a motivaţiilor cu substrat emoţional care l-au determinat să iniţieze acest demers cu totul ieşit din comun, în care nimic nu este doar în alb şi negru şi orice răspuns generează instantaneu în mintea privitorului o serie lungă de noi întrebări.

Pretextul acestei incursiuni documentare este viitorul fiicei tale legat de care îţi propui să cauţi răspunsuri în trecut la întrebări din prezent însă, dincolo de această intenţie declarată, ce te-a determinat totuşi pe tine, Şerban Georgescu, să realizezi un film cu acest subiect şi de o asemenea manieră personală?  

Trebuie să încep prin a explica cum a apărut acest film. Laurenţiu Damian şi Marilena Ilieşiu m-au contactat şi m-au întrebat dacă nu aş vrea să fac un film despre şi pentru Centenar şi recunosc că lucrul ăsta, chiar dacă nu m-a speriat, m-a făcut să mă întreb serios ce-aş mai putea spune eu despre Centenar. Lucrasem cu ceva ani înainte cu Stelian Tănase la o serie pentru TVR care s-a numit “Dinastia” şi care a fost, pentru bugetul său limitat, una destul de consistentă, în care am acoperit povestea Dinastiei de Hohenzollern în România, în care apărea, evident, şi momentul ‘1918’ şi deci... ce aş fi putut să mai spun? Având mână liberă din partea lor, dar chiar mână liberă, inclusiv în privinţa folosirii umorului pe care l-am avut şi la “Varză, cartofi şi alţi demoni”, m-am învârtit mult în jurul cozii pentru că nu găseam o abordare. Văzând multe documentare care de obicei se raportează la clasa conducătoare, legate de diferite momente ale istoriei, eu demult mă gândeam că omul de rând, care e de multe ori important în dinamica istoriei, apare destul de puţin, e pomenit doar ca ‘popor’, ‘poporul şi-a dorit’, ‘poporul a făcut’... e masa, dar uneori nu e chiar o masă amorfă care s-a strâns pe o Câmpie a Libertăţii sau în Piaţa Universităţii şi sunt mai multe forţe în spate care l-au împins pe respectivul să facă sau să fie. Atunci m-am gândit că cea mai bună abordare ar fi să povestesc despre acest secol din perspectiva familiei, din perspectiva individului, acest ‘-escu’ necunoscut prezent în orice ecuaţie, de la cel care plăteşte impozitul până la cel pe care îl vezi murind în război, pe front... cel care formează poporul, pentru că m-am uitat la definiţia ‘poporului’ şi a ‘naţiei’ şi a fost un întreg balans între ce-i popor şi ce-i naţie. Despre ce vorbesc, despre poporul român sau despre naţia română? Şi-am zic că ideea asta cu familia mă va salva, iar povestea abordată oarecum subiectiv mă va scuti de critici că ‘n-am amintit de’ sau ‘am uitat ce’ fiindcă jurnalul este ceva intim şi nu trebuie să fie obligatoriu ceva exhaustiv. În plus, am şi ajuns la vârsta când, bifând nişte lucruri mai mult sau mai puţin importante în viaţă, am început să îmi pun întrebările banale specifice ei, ‘Ce caut eu?’, ‘Care-i rostul?’, ‘De unde vin?’... Nu credeam că o să trăiesc momentele în care, de exemplu, ducându-mă la ţară şi văzând casa bunicilor să mă răscolească atât de tare acest lucru, nu credeam că mă voi duce să văd chiar mormintele unor unchi sau a altor rude de care uitasem, şi mi-am dat seama – eu fiind mai nonconformist din fire - că totuşi suntem extrem de legaţi de rădăcinile pe care mult timp le negăm. Şi cu atât mai atent mă uit la ce se întâmplă în ultimile decenii şi văd că a dispărut arhiva de familie din casele noastre, pe când la bunica mea, la generaţia lor, era această arhivă, această memorie a familiei, cu tatăl, cu momentul nunţii... la bunică-mea pe perete era şi Regele Mihai şi ţin minte că pe vremea comunismului mutaseră acea poză undeva după un dulap dar rămăsese totuşi pe perete. Plecând de la arhiva familiei începi să-ţi pui întrebări, te întorci la pozele care sunt ba în cutii de pantofi ba în albume mai vechi şi, pentru că vârsta asta de mijloc pune şi ea presiune, am zis că asta-i abordarea, clar. Una în care eu mă întreb din perspectiva tatălui şi al fiului în acelaşi timp. Ştiu că sună puţin ne-teologic dar asta este. De ce? Pentru că în momentul ăsta sunt şi tată şi sunt şi fiu, ceea ce pentru mine e destul de greu. N-am crezut că e atât de greu să balansezi între stări, că eşti simultan fiul cuiva – relaţia mea cu mama a fost întotdeauna foarte bună dar încă rezistă chestia aia cu datul sfaturilor – şi, în acelaşi timp, să fiu şi părinte... fiica mea, 16 ani, adolescentă, îţi dai şi tu seama care-i tabloul vârstei. Îţi dai seama că acest balans pe care trebuie să îl fac foarte des, cel puţin o dată pe săptămână, mă dă peste cap şi de aia am început să mă întreb cum a fost familia, ce s-a întâmplat, ce poveşti ne-au fost spuse şi de ce... ‘de ce’-ul ăsta care mă aşteptam să dispară odată cu trecerea de la cei şapte ani de acasă la şcoală. Am ajuns să pun din nou întrebări de puşti, “Da’ de ce?”. Oare de ce s-a întâmplat aşa sau oare de ce am ajuns aici?

Realizarea “Jurnalului familiei -escu” ţi-a adus până la urmă măcar o parte dintre răspunsurile sperate la aceste întrebări?

Da, da, m-a ajutat foarte mult. Evident c-am încercat ca în film să nu transpire chestia asta pentru că sunt poveştile şi problemele şi angoasele mele. Luând însă fotografiile familiei mele şi nu numai, căci am primit mii de fotografii, şi uitându-mă la ele foarte atent, mi-am pus întrebări despre fiecare individ care apărea în ele, mai ales despre cei pe care nu-i cunoşteam. De exemplu fotografii de nuntă în care toţi zâmbesc... cum au fost vieţile lor, ce ascund în spate, s-o fi gândit şi ăla – ajuns la 40 şi ceva de ani ca şi mine - ce caută în momentul acela acolo, o fi avut el curaj să vorbească cu cel din stânga sau cu cel din dreapta lui? Filmul, aproape de final, se referă la relaţia dintre mine şi tatăl meu, care n-a apucat să-mi povestească mai nimic din tragica lui viaţă, mai ales anii ’50, iar chestia asta m-a marcat fiindcă eu n-am apucat după adolescenţă să leg din nou legăturile care, evident, se rupseseră pe parcursul acelor ani. De asta zic, au rămas aceste întrebări nespuse şi clar, uitându-mă îndelungul vieţii mele, m-ar fi ajutat pe mine ca individ să ştiu, să motivez nişte decizii ale tatălui meu, să-mi fie mai uşor să le înţeleg. Eternul dialog frânt între generaţii.

Pentru că ai amintit de părintele tău, nu am cum să nu îţi pun o întrebare legată de faptul că în film te străduieşti să fii un narator detaşat însă unul din momentele în care ieşi din zona de neutralitate este cel referitor la Piaţa Universităţii când spui că “tata, din fericire, nu a mai prins a doua investire a lui Iliescu.”. Din fericire?

Am spus-o aşa pentru că la el a fost o boală abruptă şi în ultimul an a vieţii lui, în care am reuşit să ne reapropiem, asta era un fel de glumă a noastră, ‘Lasă, mă, că nu mai apuc să-l văd pe ăsta că iese încă o dată.’ şi e gluma mea rămasă cu el fiindcă ştiam că va fi un sfârşit - nu existau dubii sau nici măcar speranţe – şi ne-a ajutat să trecem peste apropierea momentului. Vorbind despre politică şi reuşind cu greu să-mi povestească nişte lucruri din tinereţea lui, revenea această poantă, ‘Uff, măcar scap şi nu mai trăiesc încă o dată necazul’. Ne-a ajutat pe amândoi să tot baletăm în jurul poantei ăsteia.

Ajungem la ce e pus în celălalt taler a balanţei. Cum ar trebui să privească un coleg de generaţie al fiicei tale acest film?

Ioan, colegii fiicei mele au venit la film. Eu o folosesc din când în când pe fiica mea drept... “cobai”, ăsta-i cuvântul, şi chestia asta m-a ajutat foarte mult pentru că interesul meu declarat întotdeauna, şi nu doar prin cuvinte, este să atrag tinerii şi-am avut bafta să reuşesc acest lucru pentru că nu-i uşor. Şi cu filmul cu varza, am fost cu cei de la One World în câteva zeci de licee din toată ţara şi am avut bucuria să văd cum tinerii, adolescenţii, au stat în clasă, s-au uitat la tot filmul şi au mai rămas apoi şi pentru întrebări, şi nu unul-doi ci săli pline. E departe de mine gândul şi enunţul că această generaţie ar fi nu ştiu cum dacă ne raportăm doar la câţi au luat Bac’-ul... nu-i adevărat, sunt extrem de mulţi copii inteligenţi care ştiu exact - şi mult mai devreme comparativ cu generaţia mea - ce vor şi unde vor să se ducă şi înţeleg mult mai bine lucrurile. Revenind la “Jurnal”, simplist vorbind, cred că din perspectiva lor trebuie să rămână cu un singur lucru, că de multe ori suntem constrânşi să stăm unii cu alţii între nişte graniţe hotărâte cândva istoric, că acesta e un exerciţiu de multe ori greu fiindcă de multe ori când ieşim din casă, când ieşim din cartier, când ieşim din judeţ, când mergem de-a lungul sau de-a latul ţării şi când vrem să ne păstrăm cu mândrie identitatea - vezi că eu sunt bănăţean sau eu sunt moldovean -, dar pe care o putem adapta doar mergând dintr-o parte în alta, doar făcând acest exerciţiu, nu numai fizic ci şi mental - că poţi să stai şi la televizor şi să umbli şi să vezi şi să compari şi să judeci -, vei descoperi că a trăi împreună nu e un lucru simplu dar, de foarte multe ori, te poate duce în situaţii istorice - şi nu spun un cuvânt mare – remarcabile... sau nu. E un exerciţiu pe care o naţie, dacă îl practică corect, ajunge în timp să devină o naţie puternică în sensul ăla bun, ne-populist şi ne-naţionalist, o naţie de care tânărul acela, ieşind în lumea largă, să nu-i fie ruşine. Pentru că noi avem această, aş zice eu, mare problemă. Cum spunea doamna Miroiu, noi ori ne autoflagelăm până la demenţă ori facem caz de ceea ce suntem, ori eu cred că exerciţiul ăsta greu te duce către echilibru. De fapt e ca într-o familie, “celula de bază a societăţii” cum îi ziceau pe vremuri, în care sunt chestii bune şi rele, în final echilibrate cumva. Asta aş vrea să înţeleagă tinerii. Eu am vorbit puţin cu ei după film, fără să-i trag de limbă, şi vreo doi sau trei au avut nişte păreri foarte faine. De fapt asta au spus, că vor reflecta oarecum mai mult la ceea ce suntem. Fiecare dintre noi trebuie să ne găsim motive de mândrie, modele sau eroi la care să ne raportăm atunci când ne simţim striviţi sau când ne vine să ne întrebăm cum a ajuns ţara asta.

Îţi propun atunci şi eu un exerciţiu: îl trimit acum pe cineastul Şerban Georgescu să-şi vadă de treabă şi vorbesc doar cu Şerban Georgescu, unul dintre acei mulţi ‘-escu’, pe marginea unor lucruri pe care le va auzi în acest film. “Am stat foarte slab cu eroii care să se împotrivească acestei samavolnicii. În diverse grade, toţi am fost laşi, în afară de aceşti oameni.” spune Mihaela Miroiu în contextul evenimentelor din decembrie ’89. În ce măsură crezi tu, ‘-escu’-le, că am fost laşi?

Ooh, asta-i grea. De fapt eu am dus-o pe doamna Miroiu în direcţia asta şi chiar am insistat şi am vorbit mult înainte ca să putem ajunge la această frază, tocmai pentru ca să evităm să sune bombastic. Mie mi-e greu să judec dacă am fost sau nu laşi. Eu la Revoluţie aveam 17 ani şi am încercat să fiu corect, de exemplu, în filmul meu cu varză şi cartofi în care povestesc la începutul său, punând în context şi punându-mă şi pe mine în context istoric, că m-am simţit bine şi înainte şi după Revoluţia din ’89 fiindcă, evident, dacă stau să mă gândesc la copilăria mea, eu chiar m-am simţit bine. Dat fiind faptul că părinţii m-au protejat, mi s-a părut mai degrabă interesantă experienţa, mai ales în anii ’80, în liceu, când te dezvolţi ca tânăr. Mi se părea un fel de aventură şi mă comportam ca atare. Taică-meu asculta “Europa Liberă” dar asta nu prea mă interesa la vârsta aia căci eu, ca orice adolescent, încercam doar să mă simt bine. De asta zic că mi-e greu să judec obiectiv perioada, pentru că n-am trăit ceea ce spune doamna Miroiu, lipsa acestor eroi din jurul nostru. După cum am spus mai devreme, aş fi avut mai multă nevoie atunci să-i cunosc pe cei din familia mea ca eroi. Evident că eroismul ăsta apare atunci când te raportezi la o nevoie urgentă, la o criză. Dacă acum ia foc clădirea asta pompierul va fi eroul care ne va scoate şi ne va ajuta. Dacă mă uit în istorie, eu ca ‘-escu’ din gloată, şi mă gândesc la eroii ăştia, cred că de fapt n-am avut foarte mulţi de care să ştim. Nu ştiu dacă există un număr critic de eroi raportat la o populaţie, adică să ştim că la un milion de oameni ar trebui să avem cinci eroi, nu ştiu vreo formulă care să spună câţi eroi ar trebui să fie pe cap de locuitor. S-ar putea ca momentul acela de criză din decembrie ’89 să fi creat un număr de eroi anonimi dar şi eroismul ăsta poate are nişte grade, adică unele familii din alte zone ale ţării nu au simţit ce au simţit cei din oraşele mari, asta-i clar, aşa că poate, într-un anumit grad, părinţii mei sau părinţii tai au fost nişte eroi pentru că au rezistat. Cu siguranţă cei care au şi manifestat au dat dovadă de curaj, şi de asta spun că şi eroismul e de mai multe tipuri, căci poate când ai un copil este mai greu să dai dovadă de acel curaj dar actele tale de eroism în a rezista - şi fără speranţa aia tâmpă, ‘Lasă maică, că Dumnezeu...’, nu –, făcând poate chiar planuri cum să îl scoţi din ţară, nu sunt neimportante. Cred că în general nu prea am ştiut de aceşti eroi cum nu ştim nici acuma şi, după cum a punctat foarte bine doamna Miroiu, deşi au devenit nume pe nişte plăcuţe de stradă nu ştim cine sunt şi cum să ne raportăm la ei. Iarăşi, nu vreau să sune câtuşi de puţin naţionalist, că nu e cazul, dar noi n-avem pe 21 sau 22 decembrie, în oricare dintre zile că poate să aleagă primăria care crede că-i ziua mai bună, n-avem un moment festiv ca să serbezi cum se serbează şi în alte părţi, altfel decât stând în genunchi. Poate spun o tâmpenie, dar poate fi un concert, şi o spun pentru că, mergând la Roger Waters la concert şi în acel intermezzo al lui uitându-mă la zidul cu feţele de oameni, mi-am dat seama cât e de mare nevoia să faci din chestia asta un spectacol de bună calitate. De ce? Pentru că puştanii, tinerii, vor primi mult mai bine mesajul, îl vor înţelege comparativ cu lecţia seacă pe care cel mai mulţi dintre ei o primesc de la şcoală sau nici măcar n-o primesc. Până în clasa a XI-a, fiica mea nu a învăţat nimic despre aceşti oameni care fac parte din istoria noastră recentă şi care ar trebui să fie nu neapărat cu statuie pentru fiecare dar totuşi mai prezenţi. N-am făcut filme cu ei, genul ăla de film de Hollywood şi eu simt nevoia lor. De exemplu povestea lui Aurel Popescu, cel care a luat avionul ăla, AN-2-ul, şi a plecat cu familia zburând la 100 de metri din România până în Austria... ăla-i subiect de Hollywood. N-am reuşit să facem nici măcar acest tip de filme.

credit foto: Andrei Bîrsan

“Ne confruntăm cu o devalorizare a tot ce este public, spaţiu public, proprietate publică, ideea de bine public... dacă e bine nu poate să fie decât personal.”, remarca în “Jurnal” un alt interlocutor al tău, Theodor Paleologu. E adevărat, el se referea la întovărăşirea cu forţa din anii comunismului însă fondul spuselor pare valabil şi în ziua de azi...

Ioane, de la noi ar trebui să pornească în primul rând ca aceşti tineri să înţeleagă şi să reuşească să construiască sub altă formă ceea ce eu pot să spun, fără să mă acuz sau să ne acuzăm unii pe alţii, că noi am cam stricat şi când spun noi mă refer la generaţia noastră. Fără dramă... nu ne-a ieşit. Nu ne-a ieşit. Ne uităm unde suntem astăzi şi e clar că nu ne-a ieşit figura. C-om fi fost ăştia care am vrut să facem ceva mai puţin... că nu putem să găsim tot timpul scuze, e clar că poate chestia cu eroismul a fost sufocată de faptul că în comunism eroul ăsta care în final l-a întrupat pe unul singur, pe Ceauşescu, poate pe noi, pe generaţia noastră, ne-a îndepărtat de caracterul real al eroului, de importanţa lui reală. Cum e, de exemplu, cu steagul. Vorbeam cu amici de-ai mei, că n-am făcut acuma studii antropologice, că dacă mergem acum în piaţă, în piaţa Obor, şi dăm foc steagului României n-o să fie nicio reacţie pentru că e unul din simbolurile care a fost confundat întotdeauna cu o clasă politică oprimantă. Nu rezonăm la steagul nostru aşa cum, uite, am fost în Peru în zone sărace în care oamenii arborau steagul cu mândrie iar când mergeau la karaoke, deşi erau tot felul de hituri locale, nu lipsea niciodată din acele liste “Viva Peru”. Înnebuneau toţi, se ridica lumea în picioare în bar chiar dacă jumătate erau beţi, nu conta, era “Viva Peru”, şi, discutând cu ei, aveau această distincţie limpede între steag, emblema poporului, şi clasa politică. Eu cred că noi n-am reuşit chestia asta nici măcar cu steagul. Nu avem tricouri cu România, noi avem tricouri cu Chicago Bulls, cu Detroit, locuri în care cei mai mulţi dintre cei care le poartă n-au fost niciodată. Poate de asta nu funcţionează la noi nici partea cu eroii.

Rămânem la Theodor Paleologu care nu-şi va mări popularitatea printre microbiştii care ajung să vadă “Jurnalul” fiindcă spune “Fotbalul e un sport de echipă, deci prin definiţie nu poate fi bine făcut de români...”. Sigur, el închide corect observaţia cu “marile perfomanţe sunt individuale, chiar şi în fotbal”, însă există riscul ca unii spectatori să nu treacă de prima parte...

Dincolo de poantă, dacă iei acum un cântar şi pui medaliile luate la individual şi în sporturile individuale s-ar putea să se încline spre ele iar afirmaţia să fie corectă.

Nu neg acest lucru însă mă gândesc şi la ce spune Sorin Ioniţă: “Suntem în partea aia de naţiuni care trăiesc gloria sportivă mai mult prin delegaţie.”. E posibil atunci ca şi eroismul de care discutăm să fi fost trăit de mulţi români tot “prin delegaţie”...

Cu siguranţă că aşa s-a întâmplat, dar asta nu-i o chestie care ţine numai de noi, de români. Părerea mea. Adică n-aş putea să pun o ştampilă ‘românii sunt aşa’. Umblând mult prin lume am observat că fiecare naţie care are un grup de oameni, nu neapărat intelectuali, care face o analiză cât de cât obiectivă, are momentele ei de care îi este ruşine. Naţia presupune ceva mai mult decât un popor şi întrebarea e: noi am ajuns o naţie? E o întrebare la care eu nu am un răspuns, pentru găsirea căruia trebuie să se întrunească istorici, antropologi, oameni de cultură. Eu nu ştiu dacă suntem chiar o naţie în sensul... şi aici ar fi interesant să cităm chiar DEX-ul. Chiar, hai să ne uităm. Dacă laşi la o parte subiectivismul istoricilor şi te duci în comunism s-ar putea ca într-un anumit moment, hai să zicem poate anii ’70, ei s-ar fi putut să reuşească să creeze o falsă naţie, adică să se apropie mai degrabă de definiţia naţiei şi naţiunii decât o avem noi astăzi. Revenind la DEX, să ne uităm la naţiune: “comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită ca stat, apărută pe baza unităţii de limbă...”, aşa, “... care se manifestă şi în conştiinţa originii şi a sorţii comune.”, deci asta e, “conştiinţa originii şi a sorţii comune”. Avem conştiinţa asta, nu o avem? Sau suntem doar un popor? Şi dacă citim definiţia poporului vedem că e o treaptă mai jos.

Oarecum în acest sens mi s-a părut foarte sintetică şi adecvată exprimarea din film al lui Vintilă Mihăilescu, “tradiţiile sunt o selecţie a noastră dintr-un trecut care a mai ajuns până la noi”. Chiar dacă conştientizăm eventualul eşec al generaţiei noastre, nu mai putem schimba trecutul... mai putem însă facem ceva în direcţia revalorizării tradiţiilor?

Eu cred că aici vorbim de o problemă a naţiilor mici. Dacă ne uităm la istoria altor naţii şi care au fost pilonii pe care au reuşit să se ridice, vom vedea că acolo chiar au existat nişte oameni care au avut, nu ştiu dacă strategii, dar au ştiut clar pe ce merg, adică au fost forjate anumite idei, forme şi direcţii, iar noi, cum a zis şi Ioniţă, ne-am mutat de la naţia care trebuia să se concentreze şi să se aşeze pe unul dintre piloni, vezi cultura, vezi literatura, la cei care aduceau brânză în piaţă pentru că a fost vorba de supravieţuire la un moment dat. Eu cred că noi am avut startul ăla, ne puteam aşeza într-o lume liberă cum era la începutul secolului 20, evident, cu toate problemele economice şi sociale ale perioadei. În memoriile sale, Carol I povesteşte despre acest târg care era aproape infect şi cum a ajuns la “palatul” care îi fusese pus la dispoziţie, de fapt casa boierului nu mai ştiu care, în faţa căruia era instalată o şatră de ţigani. Ăla era Bucureştiul anului 1860 şi de acolo noi am reuşit performanţa ca în vreo 50 de ani să ajungem un oraş european, adică noi am avut aceste salturi prin care ne-am dovedit capacitatea. Iar comunismul a fost o bardă-n cap şi naţia care abia începuse să se contureze şi să se aşeze pe pilonii ăia a intrat într-un război care avea să dureze şi el aproape tot 50 de ani. Şi acolo s-a pierdut.

credit foto: Alex Molovata

După întreaga experienţă a realizării “Jurnalului”, s-a schimbat ceva în privinţa tradiţiilor în familia Georgescu? Mă refer, sigur, din perspectiva de părinte...

Referindu-mă strict la adolescenţi, chestia cu tradiţiile ţine foarte mult de locul în care tu începi să îţi defineşti personalitatea. Vorbind onest şi realist, e clar că un adolescent care stă într-un sat oarecum izolat şi neavând ce face după ora 14.00, îşi ocupă timpul şi, atenţie!, îi şi place, cu lucruri tradiţionale, se duce să-şi facă opinici, să înveţe să lucreze la război, şi sunt destui asemenea lui. În plus, mulţi dintre ei sunt copiii unora care au plecat deja din ţară şi pe ei i-au lăsat acasă şi care-şi reforjează chestia asta din nou, acuma: îşi manifestă acest dor şi se întorc spre tradiţii, aşa cum le cunosc de la bunica. E o formă de terapie. Te legi de ele, le regăseşti în jurul tău, sunt 1001 mecanisme de funcţionare. Ce voiam să spun e că important nu e doar locul, spaţiul, ci şi modul în care acesta e populat. Cu siguranţă cei de la oraş, cum e fiica mea, adolescenta, nu se vor întoarce la tradiţie pentru că presiunea din jur este mult prea mare, iar dacă o vor face, asta se va întâmpla doar la îndemnul unor profesori. De asta apare şi ‘profesorul’ în film, pentru că este una dintre persoanele care ar trebui să te marcheze în viaţă. Unii dintre adolescenţi o fac şi în oraşele mari pentru că au şansa să dea peste astfel de oameni care să le arate, să le prezinte modern sau într-un limbaj modern ceea ce e valoros. Uită-te la japonezi şi la cât de puternică a rămas tradiţia pentru o naţiune puternică, super-tehnologizată, pentru că nu au amestecat lucrurile şi au ştiut să facă din tradiţiile lor brand-uri, şi nu unele ieftine la care ai uşor acces. La noi, e mai greu să îi prinzi pe tinerii de la oraş fiindcă capcanele sunt mult mai mari.

Ne oprim pentru moment aici întrucât “Jurnalul familiei –escu” este un film documentar care trebuie văzut înainte de a fi comentat. De ce? Fie şi doar pentru că “ar trebui să reflectăm asupra acelor vremuri, ca ele să nu se întoarcă”, după cum conchide la un moment dat Sorin Ioniţă.

Interviu realizat de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti