#bucharestoffline | Eroilor, colț cu Carol Davila luni, 19.40

Unul dintre șocurile avute la mutarea în București a fost numărul mare al oamenilor care vorbesc singuri, pe străzi, în tramvaie și metrou. Orice bucureștean îi știe pe cei care își bombăne sau strigă în gura mare durerile, frustrările, ura, pe cei alienați, care vorbesc cu toate vocile din mințile lor. E ceva acolo care continuă să mă surprindă deși de-a lungul anilor am învățat să ecranez vocile celor înnebuniți de marele oraș, asemenea prietenilor mei doctori care îmi povesteau că învață repede, din facultate, să-și reprime treptat empatia pentru a nu înnebuni ei înșiși de toată durerea lumii care li se arată zilnic. Uneori, întâlnirea cu acești profeți nebuni ai Bucureștiului îmi apare însă ca o veritabilă epifanie.

În seara aceea de mai plecasem de la unul din cele trei joburi care-mi mâncau zilele atunci. Surprins de o ploaie torențială de primăvară, mă bag în refugiul din stația de la Eroilor, colț cu Davila. Am apucat să-mi iau o bere. Mă gândesc la cele trei joburi care îmi mănâncă toată ziua și mă împiedică să-mi iau o vacanță de aproape un an. La care pot să renunț, oare? Să renunț oare? Îmi aprind și-o țigară. Ploaia se mai domolește. Apare o doamnă pe la vreo 50 și ceva, scundă, c-un batic decolorat. Se proțăpește în fața mea. Se uită fix în ochii mei. După 30 de secunde zic: "Hai, am avut un moment intens, gata, du-te!" Dă să plece. Se întoarce. "Cât mai ai de gând să slujești la doi stăpâni?" se răstește la mine. După o clipă de perplexitate îmi vine să-i zic că tocmai la asta mă gândeam. În schimb, mă pomenesc spunând: "Să nu începi cu Iisus! Eu sunt prieten cu el. Numai el înțelege de ce lucrez la doi stăpâni." Femeia începe să țipe: "Nu e buuun! Iisus e focul mistuitor!" "O fi pentru tine. Eu sunt prieten cu el, și cred că mă înțelege" mai apuc să spun. Nu mă mai aude. A dispărut în ploaie. ETC.