Clin d’Oeil | LEON BEAL: “Muzica trebuie să aibă un mesaj şi să vină din inimă”

 

 

 

 

Pentru mulţi dintre melomanii bucureşteni prezenţi în această vară la International Open Air Blues Festival de la Brezoi, veteranul muzicii Gospel Leon Beal a fost una dintre revelaţii, deopotrivă prin calităţile vocale şi prin consistenţa şi varietatea programului pe care a ales să îl interpreteze.
Fostul copil de cor din biserica sătucului Jasper din Florida, crescut cu sonorităţile şi în tradiţia Blues şi Soul, Leon Beal a fondat primul său cor de Gospel, The Apostles, odată cu mutarea la Boston, alături de care a început un lung şir de turnee prin Statele Unite, ajungând să cânte de-a lungul timpului cu legende precum Edwin Hawkins, James Cleveland şi The Caravans.
Înfiinţarea  formaţiei de Soul de nouă muzicieni Joy-Ful l-a propulsat în liga importantă a genului şi a devenit un invitat cu apariţii frecvente în concertele susţinute de The Temptations, The Whispers sau Harold Melvin & The Blue Notes. Nu în ultimul rând trebuie menţionat că Beal a fost invitat să cânte de mai multe ori în faţa Preşedintelui Obama la Martha’s Vineyard.
Cu alte cuvinte, o apariţie muzicală inedită în peisajul unui festival dominat de superstaruri ale Blues-ului ca Beth Hart sau Ana Popovic, cu o biografie interesantă din perspectiva motivaţiei personale de a fi asociat cu circuitul european de gen. Cu aceste gânduri am iniţiat dialogul însă, pe parcurs, mi-am amintit că în 2019 se împlinesc circa 150 de ani de când - prin amendamentele constituţionale 14 şi 15 (1868/70) - afro-americanii din Statele Unite au primit cetăţenia americană şi drept de vot. După cum se va vedea, o informaţie nu lipsită de relevanţă din perspectiva interlocutorului.

 

Leon, te afli pentru prima dată în România şi, ascultându-te, mă întrebam cum îţi concepi repertoriul de concert când ştii că vei avea în faţă un public nefamiliarizat cu muzica ta?

Încerci să te gândeşti unde te vei duce şi ce alte trupe vor mai cânta acolo, ca să eviţi să faci aceleaşi lucruri ca şi ele. Pentru că eu cânt şi cover-uri dar pot include şi material original, compus de mine. Încerc să le am întotdeauna pe amândouă, cover-uri şi piese de-ale mele pentru că cei pentru care călătoresc jumătate din lume trebuie să simtă că toate sunt cântece apropiate sufletului meu. Cum e, de exemplu, “A Change Is Gonna Come” [piesa clasică de Soul al lui Sam Cooke din 1964 – n.r.]. Care nu e un simplu cântec, ci este de fapt un imn, imnul Mişcării pentru Drepturi Civile din America, deci are o semnificaţie cu totul specială.

Vorbind de Mişcarea pentru Drepturile Civile, rădăcinile sale totuşi sunt mult mai vechi, le găsim în timpul Reconstruction Era din 1863-77, imediat după încheierea Războiului Civil American şi abolirea sclaviei... 

Ai dreptate însă ea a început să ia amploare cu adevărat abia în anii ’60, odată ce oamenii au realizat că trebuie să-şi onoreze moştenirea şi au dobândit o conştiinţă socială.
Am trăit în Sud încă de dinainte de amplificarea Mişcării pentru Drepturile Civile şi era multă segregare, negrii acolo iar albii în partea celalaltă, nu ni se permiteau unele sau altele, ştii despre ce vorbesc. Acum văd că lucrurile au început să se schimbe şi să se întrezărească speranţa tocmai pentru că oamenii au început ei să se schimbe. Şi asta, de multe ori, se datorează mass mediei care însă nu s-ar fi oprit din a promova vechea situaţie dacă noi nu i-am fi pus capăt, dacă cetăţenii de culoare n-ar fi început să se afirme şi părerea lor să fie luată în seamă de ceilalţi. Lumea asta e făcută pentru toţi, nu doar pentru albi ca să domine sau să se simtă cineva. Este căminul tuturor şi trebuie să împărţim cu toţii bunăstarea pe care ne-o dă această lume. Suntem cu totii diferiţi, dar forţa noastră stă în compania celuilalt, ştii ce zic? Fiecare trebuie să contribuie cum poate şi să înveţe să aprecieze aceste diferenţe şi aceste contribuţii, să clădească pe ele şi nu să le ţină pe loc. Ar trebui să ne preocupe ca fiecare din ceilalţi să fie luat în considerare astfel încât să se poată clădi ceva împreună. De asta spun eu că nimeni dintre noi nu este liber atâta vreme cât încercăm să îi ţinem pe alţii pe loc. Nu ai cum să fii liber. Job-ul tău devine acela de a-l ţine pe celălalt pe loc, în extrema opusă celui de a creşte şi a deveni alături de el cea mai bună versiune a ta însuţi.


Date fiind opiniile tale foarte ferme, cum îţi concepi piesele, faci mai întâi muzica şi apoi compui versurile sau invers, melodia îţi susţine mesajele?

E o combinaţie între cele două. Uneori cineva îmi trimite un track, îl ascult şi îmi vine o idee, dar câteodată eu sunt cel care are mai întâi ideea şi încerc apoi să găsesc pe cineva care să-mi compună muzica potrivită. Este un proces complicat pentru că e vorba de inspiraţie şi nici nu mai contează a cui e inspiraţia atâta vreme cât a face muzică nu înseamnă să stai jos şi să scrii câteva cuvinte laolaltă precum o secretară.

Muzica, în ce mă priveşte, trebuie să aibă un mesaj şi să vină din inimă. Nu contează din ce loc vii tu şi nu e vorba de partea tehnică a realizării ei, dacă muzica nu te face să te simţi bine... e o pierdere de vreme. Şi asta trebuie să simtă şi publicul pe care îl ai în faţă. Şi de asta am fost în prima fază rezervat când am venit aici, fiind pentru întâia oară, dar odată ce-am văzut oamenii bucurându-se atât de mult de muzică mi-am spus că poate sunt pregătiţi pentru ceea ce voiam eu să fac. Iar când am urcat pe scenă şi muzica a început, am văzut că au îmbrăţişat muzica şi asta e tot ce contează pentru mine. Din momentul în care mi-am dat seama că apreciază cu adevărat ceea ce fac, eu m-am hrănit cu energia degajată de ei, mă hrănesc cu ea. Despre asta trebuie să fie muzica, despre schimbul de energie, înţelegi ce spun? Pentru mine există dragostea şi există muzica. Împărtăşeşti dragostea şi împărtăşeşti muzica. Iar lor le place asta. Nu mai e vorba de ego ci de inima ta. Ăsta sunt eu. Nu pot vorbi în numele altcuiva însă eu fac asta pentru că iubesc să o fac şi pentru că mă simt obligat să o fac. Am o obligaţie pentru că unele cântece merg la suflet iar altele la minte. A fost o bucată de vreme în viaţa mea când n-am făcut muzică deloc şi-mi consumam energia cu o gaşcă de stripteuze [Leon se referă probabil la perioada când a fost cântăreţ & MC pentru cabaretul Women In Song/Men Take Note – n.r.] dar acum, când sunt capabil să văd un fel mai bun de a face lucrurile, mă simt obligat să împart cu ceilalţi cadoul de care am parte. Poate că nu toată lumea este receptivă la ce fac însă, cu toate astea, eu am obligaţia să o fac. Avem fiecare acea contribuţie pe care trebuie să o împărţim cu ceilalţi şi asta ne face mai puternici împreună.

Asta explică influenţele Gospel pregnante din Soul-Blues-ul tău din anii cu formaţia Joy-Ful dar nu explică formulele diverse în care cânţi în Europa, de exemplu la Brezoi, unde împarţi scena cu Sax Gordon şi band-ul lui Luca Giordano, muzicieni mult mai... Bluesy. Nu mai vorbesc de apariţia ta pe albumul vedetei Disco japoneze Yuki Takahashi aka T-Groove sau pe cel al duo-ului braziliano-austriac Prado-Wressnig.

În cazul de faţă, e simplu. Îl cunosc pe Sax Gordon de ceva vreme fiindcă am cântat împreună la o nuntă şi, în plus, el concertează des în Statele Unite. El este cel care mi-a zis că dacă intenţionez să vin peste Ocean să facem ceva amândoi pentru că ştie ce muzică putem scoate din noi şi ştie ce fel de muzică îmi place să cânt. Când lucrezi cu formaţii de nuntă sunt multe gusturi de satisfăcut căci e o muzică de care nu-ţi vei mai aminti peste un an dar te bucură pe moment, pe când aici muzica devine o mărturie, un testimonial în faţa celor care te ascultă.
 Ori eu fac muzica pe care întotdeauna am iubit-o şi el ştie asta şi când o uşă se deschide, o ţine deschisă şi pentru mine. Îl cunoaşte pe Luca [Giordano – n.r.], îl cunoaşte pe Igor Prado, îi cunoaşte bine pentru că are multe cântări în Europa. Aşa că m-a întrebat dacă mă tentează să vin în România şi am răspuns ‘Cu siguranţă vreau să vin’. Deci prezenţa mea aici i se datorează lui Gordon. Şi băieţii din trupă, la rândul lor, au devenit pentru mine un soi de familie. Ce pot să spun? Muzica e muzică.

De acord, muzica e muzică, însă şi Hip-Hop-ul este purtător de mesaje extrem de puternice apropo de drepturile civile. De ce crezi că Soul-ul tău este totuşi mai uşor acceptat de europeni ?
Pentru că vine din inimă, vine din experienţa vieţii, okay? E vorba de modul în care te raportezi la oameni. Cu toţii am trecut prin schimbări în viaţa noastră şi când reuşeşti să le exprimi pe ale tale prin muzică mesajele devin universale, indiferent de limba pe care o vorbeşti. Apare acel simţământ că există o experienţă comună ce merită a fi împărtăşită. Deci când e vorba de muzică nu contează cine o cântă atâta vreme cât ceilalţi îşi descoperă o afinitate cu ce vrea să transmită. Pentru mine, la asta se reduce totul.

Ai folosit cuvântul ‘experienţă’. Care au fost cele mai stranii experienţe pe care le-ai avut de-a lungul timpului?
Sincer, până acum nu am avut niciuna de acest fel. Oriunde m-am dus, oamenii m-au primit foarte bine, au fost foarte receptivi şi primitori şi le sunt recunoscător pentru asta. Singurul lucru de care continui să mă minunez când călătoresc este distanţa mare între locaţii şi cât de repede ajung de la una la alta. Ieri eram în Italia şi în seara asta sunt în România, wow, iar eu sunt doar un băiat amărât de la ţară... ştii că sunt din Jasper, din Florida, dintr-un loc ce are doar câteva mii de locuitori. Să am posibilitatea să călătoresc în lume şi să văd atâtea lucruri despre care să vorbesc este pentru mine nu doar mulţumitor ci este educativ. Vine ca o recompensă să văd că peste tot găseşti şi oameni buni şi oameni răi... dar de când am venit aici n-am întâlnit vreun om rău şi asta-i formidabil după părerea mea. În State sunt mai mult doar cu domiciliul, ca rezident. Am fost şi acele două săptămâni în Brazilia şi n-am întâlnit decât dragoste. Nu vorbeam portugheza dar n-am avut nicio problemă. Toţi au avut mare grijă de mine. M-am întors în America şi primul lucru de care m-am lovit a fost atitudinea. Deci ca să ştii, eu mă consider binecuvântat că merg în locuri şi întâlnesc oameni care sunt cu adevărat primitori şi toleranţi, opuşi prejudecăţii că harul altcuiva trebuie privit cu suspiciune. Aşa cum se întamplă cam peste tot în America.

Se mai pot sesiza odată cu trecerea timpului, inclusiv muzical, diferenţe atât de mari între Nord şi Sud în Statele Unite ale Americii?

Păi tocmai asta e... că nu sunt ‘unite’. Asta-i partea tristă. Muzical vorbind, am văzut oameni ca Sam Cooke [influentul compozitor şi interpret, activist pentru drepturile civile, împuşcat mortal în 1964 la vârsta de 33 de ani în circumstanţe încă neclare – n.r.], Otis Redding [James Brown susţine în autobiografia sa că l-a avertizat pe Redding să nu urce în avionul al cărui prăbuşire i-a adus moartea la numai 26 de ani – n.r.], Sam & Dave [cel mai de succes duo de Soul din istoria muzicii – n.r.]... i-am cunoscut pe toţi aceşti muzicieni uriaşi. I-am văzut creând muzică ce continuă să îţi spună ceva şi în ziua de azi. Încet dar sigur accentul a fost mutat însă de pe artişti şi de pe contribuţia lor, spre companiile care au găsit formula unui simplu beat pe care pot să pună orice fel de versuri. Şi acum ele pot să pună pe oricine să le cânte. Nu mai contează talentul ci dorinţa acestora: ‘Ei bine, noi vrem să facem o vedetă din tine.’ O să te facem vedetă dar asta nu înseamnă că ai şi talent ci doar se întâmplă că ai cunoscut oamenii care trebuie. Ori pe vremuri talentul era obligatoriu. James Brown, Wilson Pickett... erau tot timpul ‘on the road’, întreaga gaşcă de la Motown era ‘on the road’. Cântau în toate locşoarele posibile unde radioul nu se prindea, pentru a face oamenii să se dezmeticească. În zilele noastre nu-ţi mai difuzează nimeni muzica la radio decât dacă ai în spate un label major şi atunci n-ai decât să cauţi şi tu locuri în care oamenii vin să te asculte pe viu pentru că asta îşi doresc realmente. Asta apreciez şi aici, la voi, că ei nu vin pentru că au auzit ceva la radio, vin fiindcă e vorba de muzica pe care ei o iubesc. Muzica, punct. Trebuie să-ţi mărturisesc că în această privinţă am o prejudecată: iubesc muzica, acea muzică de şcoală veche ce are un mesaj, creată de cineva care a simţit că asta trebuie să facă, şi nu pe aia în care artistul e plantat pe scenă de unii care îi spun şi lui, dar şi publicului, că el este un mare star.

Există încă tineri foarte talentaţi şi eu recunosc asta, dar nu sunt promovaţi cum trebuie şi reuşesc foarte puţini dintre aceştia în comparaţie cu cei care primesc de-a gata muzica şi eticheta de artist şi sunt fericiţi că mai sunt şi plătiţi pentru asta. Căci producătorii exact asta fac. Cultivă publicul astfel încât acesta să plătească doar ceea ce vor ei să ofere, total opus celor cu-adevărat capabili să creeze muzică. Fiecare dintre noi este diferit chiar dacă mesajul nostru se aseamănă, însă acum casele de discuri determină ce trebuie spus şi cine trebuie să o spună şi... asta e America. Uite, am venit aici la fel cum am fost în Brazilia - speriat că nu ştiu nicio boabă de portugheză şi neştiind ce se va întâmpla -, dar cum trupa a început să cânte “Stand by Me” şi publicul i s-a alăturat imediat, mi-am spus... sunt acasă, sunt acasă! Şi nu trebuie să ştiu română pentru asta! Iar oamenii din faţa ta observă imediat că te simţi ca acasă şi nu o faci din obligaţie. Mă simt mult mai confortabil ştiind cât de bine primită este muzica mea. Pe care, aşa cum spuneam, o dăruiesc din inimă.

Nu sunt cel mai tehnic interpret, n-am făcut o şcoală pentru asta, am învăţat ce-am putut pe parcurs. M-am născut cu acest dar şi încerc să fac ce pot eu mai bine cu el. Şi atunci, să vin aici şi să văd că sunt primit în felul acesta, mă emoţionează şi dau tot ce am. Totul! Nu sunt ca unii ce visează la aplauzele spectatorilor sau să agaţe nişte femei din public pe care să le ia cu ei după concert. Sau alţii care o fac doar pentru bani. Eu o fac din suflet pentru că a fi încă viu după stilul de viaţă pe care l-am avut este o binecuvântare. Şi atunci am în mod evident o obligaţie, cea de a livra mesajul şi de a face orice-mi stă în putinţă ca să împart dragoste oriunde m-aş duce. Ăsta sunt eu. De asta îmi place să lucrez cu Gordon şi de asta continui şi cu trupa mea, pentru că fiecare dintre noi iubeşte ce face, muzica, şi nu e vorba de bani. Yeah, banii sunt un bonus, dar muzica este ceea ce ne dorim să facem. Dar nu toată lumea e ca noi.

Revenind la fondul mesajelor ce pot fi transmise prin muzică, în ce măsură cele legate de drepturile civile nu sunt puse în umbră în momentul actual de resurgenţa mişcării feministe, şi ea foarte puternică în anii ’60, şi de setul de mesaje transmise de aceasta?

Nu cred că este o problemă, fiindcă trebuie înţeleasă ca o ajustare. Vreau să spun că, în opinia mea, fiecare are dreptul să îşi ia propriile decizii în ceea ce priveşte viaţa-i personală. Pe de altă parte, unul dintre modurile în care ei diluează anumite lucruri este prin încorporarea altor lucruri şi nu e în regulă. Ştii ce zic? Mişcarea pentru Drepturile Civile era despre oamenii de culoare şi obţinerea de drepturi pentru ei, despre oamenii sărmani şi dreptul lor de a spera la alt nivel de viaţă, okay? Şi dintr-o dată începi să încorporezi în ea toate aceste lucruri diferite care o fac să nu mai fie mişcarea pentru drepturile civile... acum este vorba de mişcarea feministă, acum este vorba de mişcarea gay. Altfel, fiecare are drepturile sale şi fiecare ar trebui să aibă dreptul să facă ceea ce alege să facă cu condiţia să nu îi rănească pe cei din jur. Asta este cheia: dacă nu răneşti pe nimeni, alegerile îti aparţin.

 

Dacă ne-am afla într-o realitate alternativă în care ai avea posibilitatea să schimbi un singur lucru, care ar fi acela?

Primul lucru pe care l-aş face în cazul milionarilor şi bilionarilor şi trilionarilor, ar fi să le las acestora mai mult decât suficient ca să trăiască însă tot restul ar trebui să meargă pentru ajutorarea celor care au cu adevărat nevoie să fie susţinuţi. N-ar trebui să existe oameni fără de speranţă. N-ar trebui să existe oameni fără un cămin. N-ar trebui ca cineva să mai ajungă să aibă nevoie de ceva în condiţiile în care o persoană sau alta are totul. Ăsta-i primul lucru pe care l-aş schimba, doar că beleaua e că oamenii sunt... ‘Nu, nu vreau să plătesc taxe’, ‘Nu, nu vreau să fac asta’, ‘Nu vreau să...’, oamenii sunt egoişti. Trebuie să învăţăm să ne pese de ceilalţi într-un fel în care nimeni să nu mai fie vreodată în nevoie şi toţi să avem tot de ce avem nevoie. Poate nu vei putea să ai orice îţi doreşti, dar ar trebui să ai tot ceea ce îţi e de trebuinţă. Adăpost, hrană, îngrijire medicală, ba chiar şi transport în funcţie de unde trăieşti. Important este să ai acces la lucrurile de care ai nevoie. Important rămâne şi cât de mult trebuie să munceşti pentru ca aceste nevoi să îţi fie asigurate, mai ales că ele trebuie să fie puse la dispoziţie cu uşurinţă şi să fie accesibile tuturor, dar un lucru e sigur: cu cât unii oamenii acumulează mai mulţi bani şi putere cu atât ei vor continua să alerge după şi mai mulţi bani şi după şi mai multă putere, ori asta este ridicol. Aşa gândesc eu.

Interviu realizat de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti