Clin d’Oeil | MARIA OBRETIN: Umbre şi lumini... luminile rampei

 

 

Pentru publicul bucureştean, Maria Obretin este una dintre cele mai îndrăgite şi populare actriţe, garanţia unui spectacol de bună calitate indiferent că e unul teatral (punerile în scenă ale lui Andrei Şerban de la Bulandra, “Lear(a)”, “Ivanov” sau “Carousel”, montările din spaţiul teatrului independent de la Desant, Godot, ACT sau Green Hours) ori cinematografic (de la scurtmetrajul “Vaca finlandeză” din 2012 cu Toma Cuzin la horror-ul american de succes “The Nun” aka “Călugăriţa: Misterul de la mănăstire” din 2018).
Notorietatea naţională şi-a dobândit-o însă datorită rolului Ginei, soţia şoferului cu o dublă viaţă, Relu (interpretat de Şerban Pavlu), din serialul de televiziune “Umbre”, al cărui nou sezon, al treilea, va avea premiera pe 20 noiembrie pe HBO.
Despre acesta dar şi despre perspectiva sa asupra evoluţiei propriei cariere, Maria Obretin are cu certitudine multe de împărtăşit...

foto: Adi Marineci

Telespectatorii aşteaptă cu nerăbdare noile episoade din “Umbre”. Cât de schimbată o vor vedea pe Gina în sezonul 3?
Da, Gina a evoluat, s-a tot modificat de la un sezon la altul. Mi-a plăcut foarte tare că Mirică [Bogdan Mirică, scenaristul şi regizorul serialului – n.r.] a ales să facă personajul ăsta cumva diferit de cum sunt înregistrate femeile în România. În sezonul 1, Gina e o soţie loială şi o mamă iubitoare, face musaca, îşi vede liniştită de treburile casnice, până când cealaltă 'familie' a lui Relu îi invadează violent universul. Apoi începe nebunia. Ea hotărăşte să se despartă, ea zice prima NU în acest cuplu, ea este prima care înşeală. Nu te-ai fi aşteptat de la Gina să facă toate aceste lucruri, e un personaj puternic şi surprinzător. Pentru a supravieţui în noua şi violenta lume în care e aruncată, Gina trebuie să ia tot felul de decizii. Şi face acest lucru cu sânge din ce în ce mai rece şi cu cinism. Îmi place cum a evoluat Gina. În sezonul 3, ca energie şi mentalitate, seamănă cumva cu Relu.

După 5 ani de “Umbre”, cât din tine se regăseşte în personajul Gina şi cât te-a schimbat Gina pe tine, Maria... asta dacă te-a schimbat într-un mod sau altul?

foto: Adi Marineci

Nu prea mă las influenţată, bântuită, de personajele pe care le fac. Sigur, ele există în mine pe undeva şi după spectacole sau după o zi de filmare rămân o vreme cu energia personajului respectiv, mă mai gândesc la replici, la vreo nuanţă. Dar nu poţi să rămâi în ele, pentru că ai tot timpul altceva de făcut. Şi oricum, unde am ajunge dacă ne-am lăsa influenţaţi de toate personajele noastre? Altfel, da, mi-ar fi plăcut să învăţ de la Gina să fiu mai curajoasă şi să am tupeul de a pune uneori piciorul în prag. Nu e cazul, sunt acelaşi om timid! Ce ştiu sigur e că iubesc acest personaj, că e o experienţă extraordinară să văd cum evoluează de la un sezon la celălalt, că abia aştept scenariulcând se anunţă un nou sezon.

foto: Adi Marineci

Cât se regăseşte în personajul Gina din mine? Da, aici e un tip de experienţă pe care nu am mai avut-o în niciun alt project. Am fost la casting, am luat rolul, putea fi oricare altă actriţă în locul meu, fireşte, şi fiecare ar fi făcut-o pe Gina altfel. Experienţa frumoasă e că Bogdan Mirică a scris sezonul 2 apoi 3, ştiind deja pentru cine scrie şi probabil felul în care ne-am construit personajele l-a inspirat cumva pe Bogdan! Una dintre marile calităţi ale acestui proiect este scenariul. Bogdan ne-a construit nişte personaje interesante, imprevizibile, cu replici savuroase. E o echipă în care îmi place să lucrez. Pauzele dintre sezoane au fost măricele, e interesant cum ne recompunem ca personaje, ca familie, cum ni se armonizează energiile, după o astfel de pauză.

Dar nu există riscul, ca în orice “căsnicie”, să apară rutina?

foto: Adi Marineci

Nu, nu există o rutină, dimpotrivă, noi suferim că nu ne întâlnim mai des la filmări. În sezonul 1 am stat mult timp împreună, vreo 10 zile am filmat doar noi, familia Oncescu plus nea Puiu, în căsuţa noastră din comuna Căţelu. Apoi, de la sezon la sezon, ne vedeam din ce în ce mai puţin. Suntem departe de rutină! Îmi şi plac imens partenerii din această 'căsnicie'! Sunt talentaţi, profesionişti, te poţi baza pe ei. E o căsnicie fericită. :) Şi, de fapt, nici nu sunt atât de multe zile de filmare încât să ajungi să pici în rutină. Sunt zile pline şi concentrate, uneori filmezi secvenţe din 2 episode, ai multe lucruri de făcut, adesea spectaculoase, ai multă treabă, nu ajungi la rutină.

Pentru cine nu ştie serialul, n-a apucat să vadă vreun episod din “Umbre” până acum, dacă sau de ce ar fi interesant să privească totuşi acest nou sezon?
Eu cred că cine va vedea episodul 1 din sezonul 3 o să-şi spună că trebuie neapărat să vadă şi primele două sezoane. Eu aşa aş face. E un serial cu un scenariu foarte bine scris, cu situaţii la limită, cu personaje spectaculoase, cu replici savuroase, cu mult umor negru. “Umbre” a ajuns la sezonul 3 datorită fanilor, e extraordinar acest val de simpatie şi susţinere care a venit spre noi. Serialul a crescut, s-a complicat de la un sezon la altul, au apărut personaje noi. Şi în sezonul 3 apar, lucrurile explodează, totul se întâmplă la limită. E un serial realizat foarte bine, regia, imaginea, montajul, muzica, toate fac din “Umbre” un serial foarte bun! Deci, dacă nu l-aţi văzut deja, îl puteţi vedea cu încredere!

Alături de Gina din “Umbre” şi Kitty din filmul “6.9 pe scara Richter” al lui Nae Caranfil este un personaj cu totul aparte, o soţie însă radical diferită ca personalitate de cea a lui Relu. Ce ţi-a plăcut şi ce nu ţi-a plăcut la Kitty?

Kitty din filmul “6.9 pe scara Richter” 

Vaaai! A fost foarte greu să fumez 27 de zile din 30... nonstop, să plâng 26 de zile din 30... nonstop, a fost greu şi fizic şi sufleteşte. Kitty e un personaj cu multe probleme, drame, disperări. E un personaj fragil şi labil, ţăcănit şi imprevizibil! Pariul a fost, în ciuda tuturor problemelor de mai sus, să o facem simpatică, adorabilă (cât de cât). O iubesc pe Kitty ţăcănită aşa cum e ea! Dramele lui Kitty sunt în mintea ei iar cheia în care e construit personajul e una comică. A fost o provocare să fac acest rol şi o mare bucurie să lucrez cu Nae Caranfil!

În aceste condiţii, ai accepta să reiei rolul într-un eventual... sequel? Ai mai plânge încă 27 de zile?
Daaa, sigur ca aş mai plânge, că-i meseria mea. :) Normal că te mai răsfeţi şi zici ‘Vai, vai, vai, ce greu a fost’... a fost greu dar, de fapt, ca actor, îţi doreşti să-ţi fie greu pentru că trebuie să te provoci tot timpul. Îmi place să lucrez la limită, să am lucruri grele de făcut. 

În pregătirea unui rol, indiferent că e pentru film, TV sau teatru, la tine funcţionează instinctul sau domină latura ta raţională?

foto: Cornel Lazia

Sincer, depinde mult cu ce regizor lucrezi! În general, mă bazez pe instinct să descopăr nişte variante, fire pe care să merg cu personajul, lucrez cu regizorul, alegem ce ni se pare că merge cel mai bine şi încep să dezvolt rolul. Cand devine clar ce cu piesă, ce rol are personajul meu ca rotiţă în această construcţie, atunci se face cumva o ordine în mintea mea, devine clar ce vreau să spun cu personajul, e o construcţie mai conştientă aici. Odată ştiute aceste lucruri, am toată libertatea de a dezvolta personajul... cumva pe vertical, îi dau adancime, nuanţe, îi dau aripi, dacă e genul de personaj care are nevoie de un aer rarefiat... cam aşa.

Este limpede că având această minte organizată îţi pregăteşti totul cu migală. Cum se împacă asta cu spiritul tău ludic? Când eşti dispusă să-ţi asumi riscuri?
Tot timpul. Eu nu sunt un om prea cuminţel în scenă, mă duc pe pereţi mult dacă rolul mă lasă. Dar o fac în limitele pe care le-am stabilit împreună cu regizorul! Nu mă duc pe pereţi în afara lor, la nivelul ăsta vorbim de organizare. Riscuri îţi asumi tot timpul! Meseria aceasta e un risc. Tot timpul faci lucruri pe care nu le-ai mai făcut, îţi trebuie multă bucurie, energie, credinţă să faci această meserie. Şi mai cred că nu e bine să te iei foarte în serios! Am şi un motto în acest sens 'nu mi-e frică de penibil, penibilului îi e frică de mine'!

Ţi-ai dorit din copilărie să devii actriţă. Urcând pe scenă intri în lumea poveştilor şi evadezi astfel temporar din cotidian... nu mai eşti Maria Obretin din viaţa de zi cu zi.
Da, dar eu nu o fac din dorinţa de a scăpa de mine (mă consider destul de simpatică). Îmi place să fiu pe scenă, să trăiesc timp de două ore altfel, să îi rup pe spectatori din grijile şi vieţile lor, şi să trăim împreună o poveste care nu e a noastră dar ar putea fi. E un alt tip de experienţă de viaţă. Îmi place să fiu pe scenă, aştept cu bucurie zilele în care am spectacole. Uneori sunt roluri grele care te epuizează, satisfacţia e cu atât mai mare, că ai dat ceva, că ai ajuns la sufletele oamenilor.

Ai folosit cuvântul ‘experienţă’. Ce este sau ce înseamnă pentru tine ‘experienţa’?
Experienţa e această desprindere de vieţile noastre pentru a trăi altceva. Îmi place experienţa vie care e teatrul, schimbul continuu de energie dintre actori şi spectatori.

Ai frici, angoase sau anxietăţi?
Depinde de perioade. Uneori mă nelinişteşte absolut orice, nu dorm şi mă panichează tot, existenţa, faptul că mor oameni, că mor căţei pe stradă, că suntem răi... mi se pare foarte dureroasă lumea în care trăim şi am perioade când asta mă face varză. Şi am perioade în care pot să-mi ridic scuturile sau să găsesc nişte lucruri pe care să mă bazez şi să zic ‘Uite, totuşi viaţa poate fi destul de simpatică din când în când, asta e, nu putem fi fericiţi sau liniştiţi tot timpul’ şi în perioadele alea mă mai salvez.

Dar în ce-i priveşte pe bucureştenii în mijlocul cărora trăieşti? Ce te supără la ei?
Cumva, trăiesc într-o bulă în care m-am înconjurat de oameni care-mi plac, de la care am ce să învăţ şi alături de care exist frumos. Dincolo de asta, nu doar la bucureşteni ci la întreg poporul ăsta mă deranjează foarte tare că foarte mulţi oameni sunt needucaţi, foarte brutali şi lipsiti de empatie. Mă mâhneşte că nu înţelegem rolul educaţiei, că nu ne ocupăm de copii, că nu ne ocupăm de bătrâni, nu ne ocupăm de sănătatea noastră. Alergăm prea mult şi parcă nu mai reuşim să facem nimic!

Mai putem face ceva noi, cei din generaţiile... mai puţin tinere?Pentru cei care vin? Da. Sper. Că altfel mi-ar fi destul de greu să mă scol dimineaţa. Acum vreo lună am fost cu Adriana Moca [de la Asociaţia Vis-a-Vis – n.r.] în cadrul unui proiect de promovare a lecturii în licee şi am fost la liceul meu din Călăraşi. Cred că avem nevoie de astfel de abordări. Trebuie să ajutăm generaţiile viitoare să înţeleagă importanta educaţiei chiar dacă vremurile sunt tulburi. E adevărat că nici modele nu prea mai există.

De ce un tânăr actor înzestrat deja de la natură cu un mare talent ar mai avea nevoie de educaţie ca să se afirme?
Talentul este important dar trebuie să faci o şcoală ca să ştii să lucrezi cu el, să ştii să ceri mai multe de la tine şi să ai un limbaj comun cu oamenii cu care lucrezi. Da, este important să te educi, să îţi organizezi mintea, să-ţi antrenezi corpul. E important să faci şcoala de actorie.

 

Şcoală şi teatru. Ştiai de pe la 6 ani că vrei să faci teatru iar faptul că mai târziu, ca tânăr adult, ai decis să aştepţi câţiva ani pentru a o avea ca dascăl pe Sanda Manu. Ce anume ţi-a dat încrederea în tine că ai calităţile necesare pentru a face teatru?

Eram copil! Credeam că am toate calităţile din lume pentru această meserie! Ştiu că îmi plăcea foarte tare să pun în scenă poveştile pe care le auzeam sau citeam, eram pasionată de orice avea legătură cu teatrul! Simţeam că asta m-ar face fericită! Aveam credinţa aceasta pur şi simplu! Nu mi-am pus problema că n-o să pot, nici când eram mică şi nici mai târziu, ca adolescentă. Când aveam 19 ani şi am venit la facultate - eram la limbi străine -, mă duceam de exemplu la Teatrul Bulandra, la Grădina Icoanei, şi o vedeam pe doamna Mariana Mihuţ, sau pe domnul Rebengiuc, şi-mi spuneam că într-o zi o să ajung să joc aici, la Grădina Icoanei cu domnul Rebengiuc şi cu doamna Mihuţ. Acest lucru s-a şi întâmplat peste câţiva ani! Nu ştiu de unde am avut de atunci această credinţă.  Acum nu cred că mai sunt aşa. M-a mai liniştit viaţa. Toate piedicile pe care le mai întâlneşti pe parcurs, te maturizează şi te fac să devii mai conştient că nu ţi se pot împlini chiar toate.

Şi ai tăi nu au avut un cuvânt de spus? ‘Fato, alege-ţi şi tu o profesie care să îţi pună ceva pe masă în fiecare zi’... de exemplu.
Le-am spus de mică ce aveam de gând, i-am cam derutat puţin cu facultatea de limbi străine! Mama a fost şi este omul care mi-a suflat delicat în aripi. Mi-a spus să fac ce vreau eu, că are încredere în alegerile mele. Am ales cu sufletul, a fost greu, am muncit mult, dar sunt aici, fac ce-mi place şi am ajuns să şi trăiesc din meseria aceasta! În fiecare an plec împreună cu mama într-un oraş frumos de prin Europa, oraş pe care şi-l alege ea, mergem, vizităm, ne bucurăm! E unul dintre modurile mele de a-i mulţumi.

 

Maria Obretin și mama acesteia. Foto: Cătălina Flămînzeanu

Drumul nu a fost uşor, mai ales că după absolvire te-ai lovit de blocarea posturilor în teatre, ceea ce te-a trimis în spaţiul independent. Timpul acela însă a trecut. De ce ai rămas independentă şi nu te-ai încartiruit?
N-am avut niciodată vreo ofertă de angajare. De fapt, a fost una vagă şi neconcretizată! Până la urmă, faptul că nu am minima siguranţă a unui salariu, mă ţine în formă, alerg, mă zbat, nu prea e loc de linişte. Uneori e chinuitor, dar m-am obişnuit cu această realitate. E bine că au apărut mai multe spaţii independente în ultimii ani, suntem mulţi, nu avem cum să fim toti angajaţi în teatre. Între timp, s-au deblocat posturile, se fac angajări. Dar la vârsta mea condiţia este să fi fost angajată într-un teatru măcar un an. Deşi tu ai terminat o facultate, eşti profesionist, ai fost colaborator în teatre de stat atâţia ani şi lucrezi şi în ‘independent’, nu contează pentru stat faptul că tu ai această experienţă. Trebuie să fi fost angajat la stat ca să fii angajat la stat. Asta e ceva halucinant.

 

Eşti acum o veterană a teatrului independent, ce a trecut prin etape esenţiale ale evoluţiei sale, Desant, Godot... în ce fază se află acesta în momentul de faţă?
Teatrul nu este o clădire, până la urmă! Pentru mine este importantă calitatea spectacolului, cât de bine este spusă povestea, cât de buni sunt oamenii din faţa mea şi mai cred că teatrul se poate face şi într-un spaţiu mai puţin pretentios, care nu-ţi oferă prea multe condiţii.
Green Hours e un spaţiu mic dar mai toţi am jucat acolo! Până la Apropo baţi atât de mult drum, trebuie să-ti faci curaj să ajungi până în Pipera (dar să ştiţi că e foarte aproape de staţia de metrou). Se face teatru independent foarte bun! Sigur, nu sunt mulţi bani de producţie, uneori te limitează banii, alteori spaţiul, nu poţi pune piese cu foarte multe personaje, nu poţi avea o superproducţie pe scenografie, textele sunt alese sau scrise pentru spaţiile respective. Nu prea ai loc fizic să pui un Cehov în Green. Dar teatrul independent se face cu suflet, cu multă bucurie, vă invit să descoperiţi sau să redescoperiţi aceste spaţii. Teatrele independente chiar se susţin din banii spectatorilor şi adesea au produse foarte bune, joacă foarte multi tineri, e o energie frumoasă şi specială în independent.

Ai amintit de Apropo. Ajungem la “Cadranul Plus Plus”. Autorul piesei şi a regiei, Radu Popescu, spunea că dacă tu nu ţi-ai fi manifestat interesul faţă de proiect, e foarte probabil ca acesta să nu se fi concretizat... la ce se referă?

Maria Obretin. Cadranul Plus Plus

Nu ştiu. Ce drăguţ e că se gândeşte astfel, dar nu-mi dau seama... În momentul în care am ajuns în acel spaţiu şi ne-am trezit în Pipera [sediul actual al teatrului este pe Bd. Dimitrie Pompeiu 8 – n.r.] distribuţia iniţială a renunţat pentru că au zis că n-o să vină oamenii niciodată acolo. Eu, care aveam o istorie oricum păguboasă de om care a lucrat mult în independent iar la Desant [Maria a făcut parte din Asociaţia pentru educaţie creativă Persona, ce a fuzionat cu grupul dramAcum dând naştere Teatrului Desant în 2005 – n.r.făceam de toate, de la vândut bilete şi până la jucat, deci ştiam cum sunt începuturile, am zis ‘Mie-mi place textul, rămân, îl facem, hai să vedem’, adică probabil asta l-a încântat, că am fost alături de el.

De fapt, ce e însă “Cadranul Plus Plus” care se joacă din nou pe 28 noiembrie? De ce-aş veni eu să-l văd tocmai în Pipera?
“Cadranul Plus Plus” este o piesă  bună, are un text bine scris, cu mult umor dar şi cu tristeţe şi cu adâncimi, e un spectacol foarte viu despre două cupluri care se unesc, se despart, trec prin multe, e un text contemporan, un spectacol care tratează teme actuale. Joc rolul unei absolvente de Litere care este într-o organizaţie din asta, de multi-level marketing, şi-s fanatică în a atinge un tip ideal de viaţă - PLUS PLUS, unde ai suficienţi bani şi nu trebuie să-ţi mai consumi timpul pentru a face alţii.

 

Cât te regăseşti tu, fiind absolventă de Litere ca şi personajul, în aspiraţia de ajunge să fii pe plus şi cu banii şi cu timpul...

... deci să am şi timp şi bani, şi să ajung la relaxare? Nu. Eu când am timp n-am bani şi când am bani n-am timp. Clar. Ah, iar la începutul carierei, fix ca personajul meu, nu aveam nici bani şi nici timp în această meserie pentru că timpul pe care-l consumi este plătit cu foarte puţini bani. Dar, slavă Domnului!, pe măsură ce trece timpul începi să câştigi mai mult pe timpul tău. N-am însă nicio şansă în meseria asta să ajung la ‘plus-plus’. Oricum, mie-mi place echilibrul în viaţă şi-mi şi place să muncesc. Viaţa mea nu s-a schimbat radical, adică n-am o vilă în Pipera ci stau tot cu chirie vis-a-vis de acest mall. Nicio şansă de ‘plus plus’!

Relaţia profesională cu Lia Bugnar a fost una din constantele în cariera ta pentru că aţi colaborat la câteva proiecte foarte interesante. Cum a început totul?
Păi ne-a unit 'suferinţa' pentru că domnul Andrei Şerban a pus la Bulandra [în 2008 – n.r.] “Regele Lear” numai cu actriţe, şi doamna Mariana Mihuţ era Regele Lear, eu eram Goneril, fiica cea mare, Lia era soţul meu, şi tot aşa. Domnul Andrei Şerban e un regizor foarte pretenţios şi totul se lucra la limită, eram foarte în ‘suferinţă’. Ne trăgeam sufletul la o ţigară pe-afară (pe vremea aceea nu fumam dar înţelegeam fenomenul), ne-am împrietenit iremediabil! Colaborarea noastră a început cu “Noi 4”, eu am avut o pauză în care nu am jucat nimic vreun an de zile, Liei i s-a părut nedrept acest lucru şi a scris această piesă pe care o iubesc şi pe care o jucăm încă având sălile pline.

 

Există vreo altă piesă a Liei la care ţii mai mult decât la “Noi 4”?

foto: Cătălina Flămînzeanu

E greu să aleg între rolurile mele, e sufletul meu acolo, le iubesc pe toate! Am o relaţie specială cu “Melcul” [aflată în repertoriul Teatrului Metropolis – n.r.]. E un spectacol foarte frumos şi sensibil! Şi greu, emoţional vorbind! Joc alături de nişte oameni minunaţi, e o piesă pe care o iubesc!

“Melcul” vorbeşte despre o realitate crudă, exodul românilor. O altă perspectivă a realităţii ne este oferită de “7 dintr-o lovitură” a Liei Bugnar în care joci rolul unui participant la un show TV. Mai suntem capabili să râdem de realitatea în care trăim?

Trebuie să o mai facem! Ar fi destul de trist altfel! Lia nu-şi propune să facă un teatru social dar la fiecare reprezentaţie văd cât e de actual acest text, "7 dintr-o lovitură", cu toată nebunia asta din media, goana după celebritate şi cât de departe pot ajunge lucrurile, cât de jos se pot duce oamenii.

Tot despre teatru... Vorbeai de Andrei Şerban. Să înţeleg că te-a oprimat?
Nu doar pe mine personal, pe toată lumea :) Nu, glumesc. Nu e vorba de oprimare, mai degrabă incitare! Domnul Andrei Şerban e un regizor exigent, care vrea mult de la tine, de la rolul tău, lucrezi tot timpul cu toate motoarele aprinse, eşti cumva la limită în fiecare moment, ai impresia că nu mai poţi, apoi descoperi că poţi şi te duci şi mai mult. Nu e uşor dar modul acesta de lucru îmi aduce o satisfacţie teribilă. E un regizor surprinzător. Şi în niciun caz comod. E foarte viu, asta îmi place foarte mult.

Ai mers totuşi mii de kilometri până în Statele Unite ca să participi la workshop-ul lui Andrei Şerban...
‘Suferinţa’ de care vorbeam este, sigur, o glumă dar nu uita că mi-am ales şi cea mai dură profesoară [pe doamna Sanda Manu – n.r.], deci am o întreagă istorie în privinţa asta. Adevărul este însă că nici nu mă incită oamenii care îmi fac viaţa ‘comoduţă’ şi care mă lasă să fac ce vreau. Nu mă interesează regizorii cărora li se pare întotdeauna totul OK, regizorii care te lasă să faci ce vrei tu pentru că da, se poate absolut orice, dar eu nu vreau să se poată absolut orice. Trebuie să vrem ceva cu un spectacol, cu un personaj, nu se poate orice! Îmi place să lucrez cu domnul Andrei Şerban, conduce actorul într-un mod special. La el niciun proiect n-a semănat cu celălalt, ca fel de lucru vreau să zic. “Regele Lear” l-a făcut într-un fel, la “Ivanov” a fost altă atmosferă, l-am lucrat în alt fel, la “Carousel” [pe 8 noiembrie, echipa “Carousel”-ului pleacă spre Rusia, având programate două reprezentaţii la Sankt Petersburg – n.r.] în alt fel, nu este un regizor previzibil. Ce ştii sigur este că... te vei chinui :) Pentru că indiferent la ce vârstă eşti şi ce experienţă ai, reuşeşte cumva să te zgândăre pe suflet şi să faci chestii pe care nu credeai că le poţi face.

 

Dacă ai amintit de “Ivanov”, cum a fost experienţa de logodnică al lui Victor Rebengiuc?
Superbă! Eram logodnica domnului Victor şi amanta lui Marius Manole, o companie flatantă pentru o tânără actriţă. E important să repeţi şi să joci cu actori mari, uriaşi, cu experienţă. Mi se par necesare întâlnirile între generaţii, ai ocazia să înveţi imens. E un tip de experienţă pe care puţini din păcate o mai au pentru că actorii tineri joacă mult ei între ei, nu au în mod deosebit acces la proiecte care să unească mai multe generaţii şi e păcat. În mod real, se schimba cumva calitatea aerului din jur când vorbea doamna Mariana Mihuţ sau domnul Rebengiuc… sunt oameni cu experienţă de viaţă, cu un mare talent, care îţi ridică şi ţie brusc nivelul de înţelegere, parcă te simţi mai inspirat, mai talentat!

 

Un alt nume pe care vreau să îl amintim fiind important în traseul tău profesional este cel al mai tânărului dramaturg şi regizor Matei Lucaci-Grünberg. Ai jucat până acum în două din piesele sale, “Sâmbătă: Averse!”, din epoca Godot, şi “Procesul lui David M. Gólan” de la unteatru...
... şi acum pregătim “Portocala mecanică”. Fiind prietenă cu Mădălina am ajuns cumva în această gaşcă frumoasă [Mădălina Craiu face parte alături de Matei din grupul artistic Jamais-vu – n.r.]. Eu, având istoria asta de teatru independent în spate şi admiraţia pentru regizorii tineri care se luptă şi îşi fac meseria cu pasiune, m-am potrivit firesc în context. În plus, mi se pare că Matei scrie foarte bine, textele lui au zvâc, au replici mişto şi personaje interesante, şi atunci ai ce să joci ca actor. Îmi plac întâlnirile astea cu tinerii... cu tinerii, iată, vorbesc acum de pe această poziţie :), am şi eu o vârstă! Acum deja sunt şi studenţi în acest proiect, suntem 3 generaţii. Premiera va fi cândva în decembrie, lucrăm intens. Matei a dramatizatizat cartea. E un proiect foarte mare şi complicat. Sunt foarte multe personaje, muzică, dans, coregrafii, bătăi. Deocamdată muncim! E o trupă talentată şi plină de energie. 

Ne vedem din decembrie! Abia aştept!

Interviu realizat de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti