CLIN D’OEIL | ANDREI GRUZSNICZKI: Despre absurdul care domină relația dintre om și sistem

 

 

 

Ajuns la rotunda vârstă de 50 de ani, inginerul constructor și familistul Ştefan Caragioiu, își pierde cel mai bun prieten, pe arhitectul burlac Nic Papahonţu, mort accidental în timpul unei ieșiri sportive în tandem în mijlocul naturii. Legat de acesta în tot ce a făcut în viață, Ştefan se vede obligat într-o Românie post-comunism să își schimbe radical perspectiva asupra existenței în această „poveste contemporană despre autoritate, respect, control, bani, familie și idealuri pierdute”, după cum o definește chiar autorul, cineastul Andrei Gruzsniczki, pentru care Zavera reprezintă un comeback pe marile ecrane așteptat de șase ani ce au trecut de la drama Quod erat demonstrandum, care i-a adus nu mai puțin de 17 nominalizări la premiile Gopo, din care a câștigat cinci.

Zavera, ce are premiera mondială în competiția Festivalului Internațional de Film de la Cairo, va fi lansat în cinematografele noastre pe 29 noiembrie și propune cinefililor o poveste aparent simplă dar care se relevă în fondul ei una extrem de complicată, ca orice studiu ambițios a naturii umane. Am simțit nevoia să apelez la Andrei Gruzsniczki pentru a înțelege mai bine ce înseamnă de fapt... Zavera.

 

Spuneai la un moment dat că pentru Zavera îți doreai un aer de Roma lui Fellini combinat cu La grande belleza al lui Sorrentino. Pare destul de exotică această combinație...

Da. Exact. Asta era intenția la început de drum, cel puțin la nivelul “imaginii și al atmosferei extravagante”, ca să mă citez singur. Aveam în vizor upper-class-ul modern, oameni în jur de 50, 50 și ceva de ani, cei care s-au maturizat practic după căderea acelui zid din ‘89. Sunt cei au luat în momentul de faţă, mai mult sau mai puțin, conducerea societății. În egală măsură m-a interesat jonglarea cu o structură aproape aristotelică, de unitate de timp, spațiu și acțiune. Ei bine, lucrurile nu s-a întâmplat întrutotul conform planului. Deși am căutat aproape trei ani co-producători din afara ţării, proiectul a fost constant văzut ca prea “strict românesc” şi în consecință, în clipa filmării, a trebuit să ne rezumăm la fondurile din ţară. După cum probabil știți, CNC-ul oferă un maxim 50 de procente din bugetul estimat ori noi am primit în urma concursului cam 25-30% din acest buget. Constrângerile de ordin bugetar ne-au făcut să reevaluăm proiectul.
Povestea și raportarea la vârsta de 50 a rămas (“urmând morții unui om de afaceri extrem de bogat, familia și asociații se luptă pentru moștenirea lăsată de acesta”), tema a rămas și ea („ce se întâmplă cu un om care descoperă brusc că toate lucrurile din trecut pe care și-a construit sistemul de valori sunt false?”), dar am recalibrat atât locațiile cât și statusul social al personajelor.
Iar cele opt personaje care spuneau povestea a devenit unul singur, în timp ce week-end-ul din vila tip Citizen Kane a magnatului s-a transformat în nouă zile din viaţa lui Ştefan, un pretendent la poziţia de ‚Mogul’.

 

Ce au în comun cele trei lungmetraje ale tale, Cealaltă Irina, QED şi Zavera?
Toate urmăresc drama unui personaj: Aurel (Andi Vasluianu), Sorin (Sorin Leoveanu), Ștefan (Dorian Boguţă). Cu diferențieri. În Cealaltă Irina urmăream în primul rând povestea iar la final personajul ieşea cu un tonus optimist, dar negând evidenţele poveştii trăite. În al doilea film povestea se dilua pe cele trei paliere ale personajelor interconectate, în care fiecare își pierdea identitatea și ţelurile, iar Sorin (pentru mine, pionul central al filmului) devine mai degrabă un observator neutru, care nu va comenta realitatea, o va nota și accepta aşa cum e. În timp ce în Zavera, care marchează mai degrabă ideea unei povești, aici sunt mai mult preocupat de stările personajului principal, Ștefan.

Cel care, trăindu-și povestea, după un prim moment de revoltă, va reveni la ceea ce crede el că este “acceptabil” în societate, va alege să urmeze normele ”corecte”, deşi în el s-a produs o ruptură care, în mod inevitabil, îl va schimba.

De ce... Zavera? Cum ți-a venit ideea titlului?
În primul rând mi s-a părut un titlu interesant, care explică multe. Începând cu evenimentele din ‘89. Mi s-a părut interesant cum s-a transformat sensul cuvântului, iniţial marcând Eteria, lupta de eliberare a grecilor, la care a participat și un Tudor Vladimirescu. Apoi termenul s-a depreciat, a devenit peiorativ, și îl întâlnim la Caragiale în Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Iar în clipa în care am realizat că mulți oameni din jurul meu, mai ales din generaţiile tinere, nu știau semnificaţia cuvântului - de exemplu unii au crezut că este numele unui personaj pe care nu îl regăseau în scenariu -, acest titlu a devenit necesar.

Dar cuvântul ‚zavera’ are mai multe semnificații. La care dintre ele se referă filmul?
Revoltă. Dezordine. Sensul, pentru mine este un sens profund. Reflectă o răzmeriţă între personaje și o ceartă în interiorul lui Ştefan, între el și valorile lui sociale. Uneori valorile astea sociale sunt valori de suprafaţă, la care aderi ca să nu pari complet rupt de realitate. Termenul reflectă în același timp conflictul. Și marele conflict este în personaj, între ceea ce vrea să fie și ceea ce crede că trebuie să proiecteze în afara lui. Și cum povestea s-a mutat de pe cele opt personaje inițiale spre drama unuia singur, părăsit de prietenul lui – acest Ghilgameş părăsit de Enchidu -, drama lui e cu atât mai mare. Singur acum, pierdut în lume, fără repere. Cu cine va mai „vâna el tigrii”?

De ce ai optat pentru structurarea filmului în tablouri, în “gimnopedii”?
În clipa în care am rescris povestea și am ajuns la această variantă a eroului unic, am ales să prezint viaţa lui Ştefan ca pe o succesiune de evenimente, să le zicem „tablouri”, din viaţa personajului. Simple felii de viaţă.

Zile disparate dar în succesiune cronologică, din ziua înmormântării prietenului până la parastasul de nouă zile. Care aduce un punct culminant în poveste. Alegerea a ținut cont și de cum s-a construit personajul lui Ştefan și este în egală măsură un mecanism de a-l diferenția pe Ștefan de Aurel, cel din Cealaltă Irina, dar și o continuare stilistică a ceea ce am exersat în QED.

De la bun început, prin utilizarea termenului ‘gimnopedie’, plasezi intelectual filmul deasupra unui produs cinematografic de mall. Nu ţi-a fost teamă că trimiterea la serbarea spartană va fi cam ermetică pentru marele public?
Eu dau credit oamenilor, inclusiv publicului de mall. Printre care mă număr uneori, când vreau să mă rup de realitatea imediată. Și dacă tot vorbim de petreceri spartane, vreau să remarc două amănunte: termenul căutat în dicționarele de limbă engleză, se conectează automat la „nuditate” (‚a choral dance of religious origin performed by naked youths at ancient Greek festivals’) ceea ce poate fi considerat catchy pentru un public de mall, nu? Și doi, aceste serbări erau strâns legate de rituri de „trecere”, rituri de inițiere. Ori Ștefan exact asta va face, va trebui să depășească o etapă din viaţa lui, să se „iniţieze”. De multe ori am prezentat proiectul în diferite workshop-uri ca pe un „coming of age” la 50.

Este Ştefan o victimă a propriei incapacităţi de adaptare la mediul social sau plătește preţul ignorării voite a aspectelor disconfortabile pentru el din realitatea cotidiană?

Mai degrabă este un inadaptat inadaptabil, un fel de Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Un Gheorghidiu modern, care duce un război mai mic, un război cu sine, între dorința de afirmare și complacerea inițială într-o prietenie care îi oferă multe oportunităţi dar care îl și ţine legat. E o prietenie în care crede cu adevărat. Este o mare prietenie la mijloc, care pare trădată. Şi din trădarea asta... conflictul lui cu sine și cu societatea. Realitatea cotidiană este percepută de ani de zile prin prisma gândurilor și interpretărilor amicului său. Ce se întâmplă când el este obligat să gândească singur, să vadă singur? Este drama celui scos la lumină din alegoria peșterii lui Platon. Îl vor durea ochii, nu va ști dacă ceea ce vede e real sau nu. Va trebui să reînveţe să vadă și să interpreteze societatea. Și dragostea.

Dată fiind referinţa vizuală directă și tipologia personajelor esenţiale ce definesc lumea lui Ştefan, cât au cântărit arhetipurile lui Jung în construcţia acestei lumi reduse la esenţă?
Cartea pe care o citește Coca Bloos (mama lui Ştefan) – o antologie din scrierile lui Jung, Răscrucea vieții (de fapt o conferință publicată inițial în 1930) - marchează doar fractura din existenţa lui Ștefan. Nu am mers mai departe cu Jung din perspectiva acestui film. Bazele poveștii se află însă în acest eseu, pentru că Jung vorbește acolo despre existența la 50 de ani. Vârsta aceasta e interpretată de el ca un fel de vârf, punct maxim, al existenţei unui bărbat. El compară viaţa cu ciclul solar. 50 de ani reprezintă locul în care ajunge soarele la amiază, în crucea cerului, pentru ca apoi, după ora 12:00, să înceapă apusul. Este momentul vieții în care, după 50, realizezi că regulile și normele care te ghidaseră până atunci brusc nu mai au acoperire. Asta e povestea lui Ștefan prin prisma lui Jung.

Un film sonor dar... ne-muzical. Explică te rog opțiunea pentru lipsa muzicii ca eventual liant între tablouri, căci evident a fost o alegere deliberată.

Pentru că sunt adeptul muzicii de cadru. Poate și ca un clin d’oeil la Dogma 95 dar și ca un răspuns la muzicalitatea filmelor de mall, indiferent de gen.

Finalul filmului este unul oarecum brusc. De ce ai ales acest mod de a încheia?
Filmul nu se încheie brusc. Însă structura lui este matematic de simplă. După prima zi, zi în care Ștefan își pierde prietenul, urmează cinci zile din viaţa lui în care trece prin cele cinci faze ale suferinţei. Conform psihiatrului american Elisabeth Kubler Ross care a introdus în 1969 conceptul acestor cinci etape: negare, furie, negociere, depresie și acceptare. Acceptarea marchează chiar ziua parastasului de nouă zile. Cum spuneam, un moment de climax pentru Ştefan. Următoarele trei secvenţe – care sunt și trei zile – subliniază sintetic etapele transformării lui Ştefan. Consider că acest final lent, în trei secvenţe, spune tot ce trebuia spus despre deciziile și acţiunile personajului.

Încă de la Cronica unei morţi amânate, scurtmetrajul tău din 2007, ai părut atras de studiul consecinţelor morţii asupra oamenilor care nu sunt pregătiţi pentru a le gestiona. S-a banalizat frica de moarte în acest secol 21?
Pentru mine observarea acestor momente ale „trecerii” este o reflectare a absurdului care domină relația dintre om, simplu cetăţean, și sistem, birocraţie. Fie că vorbim de sistemul medical reprezentat de cei doi asistenţi din Cronica..., sau de implacabilul destin al unui cățel defunct din O faptă bună [scurtmetrajul lui Andrei din 2015 – n.r.], fie că vorbim de falsitatea implinirii unor obligații, deasupra cărora stau de fapt adevăratele interese ale celor vii, din Zavera. Pentru că ceea ce mă interesează în mod constant sunt formele de manifestare ale celor vii. Mizanscena pe care o realizează. Poate de aici o apropiere subtilă de gimnopediile enunţate în intertitluri.

Cât ai lucrat la acest proiect?
Este unul din cele mai lungi proiecte din perspectiva timpului efectiv alocat. Dar această durată vine mai degrabă din povestea aceea eternă a finanțării. Început în 2014, a trecut prin faza unui workshop Sources 2 desfășurat în Norvegia, continuat cu trei ani de căutat surse alternative de finanțare. Intrat în filmare în 2018, finalizat în 2019.

Ştim că eşti în curs de finalizare al unui alt lungmetraj. Ne poţi spune pe scurt despre ce este vorba?
Am să vă spun logline-ul pe care îl folosesc de obicei. Sper să stârnească interes: prietenia de o viaţă dintre Emil și Titi este în cumpănă când Emil află că soția lui s-a mutat în casa lui Titi, la 40 de zile după înmormântarea ei. Pentru că tot vorbeam de „momente de trecere”.

Cărui public se adresează de fapt Zavera, cine ar trebui să iasă îngândurat din sală după vizionarea filmului şi de ce?

Se adresează în primul rând generației mele. Cei care au trăit evenimentele din ‘89 suficient de maturi să știe ce a fost înainte și tineri cât să aibă energia și puterea și interesul de a o lua de la capăt. În țara asta sau în alta. Cei care au rămas aici reprezintă generația care a preluat în mare măsură controlul. Este ceea ce face de fapt Nic (Şerban Pavlu) și ceea ce se așteaptă de la Ștefan. Să conducă. Și au ajuns acum, la 50, 50 și, la un alt moment de cotitură. Conform lui Jung! Sper că unii se vor regăsi în personajul principal, în situațiile lui și în imposibilitatea comunicării, prin care excelează. Poate este o temă recurentă celor trei filme de care vorbeam mai devreme. Și poate unii îşi vor lua un moment de gândire și regândire a propriei existenţe.

Poza header realizata de Adi Marineci

Interviu realizat de publisher Zile și Nopți- Ioan Big