Salut București | Ziua naţională, o zi de... alegeri

 

 

 

 

România este ţara menţionată pe cărţile noastre de identitate. Identitatea fiecăruia dintre noi. Vrem, nu vrem, ne place ori nu ne place, România este o componentă a identităţii noastre şi ceea se întâmplă cu şi în ea ne afectează gândirea şi comportamentul. Al fiecăruia dintre noi. Această individualizare identitară, precum şi tributul plătit mediului în care evoluăm - ce îşi redefineşte parametrii în permanenţă, inclusiv în funcţie de interacţiunile noastre conjuncturale - ne face să celebrăm Ziua naţională a ţării în care ne-am născut în felurite moduri, care, până la urmă, nu dau neapărat măsura patriotismului ci, mai degrabă, reflectă prin tipul de experienţă o anume stare de spirit ce ţine de prezentul ‘imediat’. Ca atitudine, putem alege, fără grijă că vom fi ostracizaţi, festivismul de paradă sau rememorarea sobră şi sumbră, sărbă(u)torirea trivială şi veselă sau ignorarea deliberată, fiindcă nimeni nu este de blamat pentru modul în care alege să îşi petreacă Ziua naţională a... patriei sale. Mai ales că legea 10 din 1990 nu precizează motivul sau semnificaţia alegerii zilei de 1 decembrie ca zi naţională a României, deci am putea susţine că nu ne este foarte limpede (de) ce sărbătorim.

În concluzie, orice am decide să facem, să stăm în casă cu-n pahar de bere în faţă, să vedem la cinema “Cardinalul” ori să ne amuzăm cu Horaţiu ‘Sunt un orb’ Mălăele în The Fool, să mergem la Sărbătoarea Subcarpaţi de la Arenele Romane sau la brunch în Expirat cu Byron, hotărârea luată ne reprezintă pe noi înşine. România este şi va rămâne parte din noi şi ţine de caracterul fiecăruia cât şi cum alege să îşi manifeste în public această legătură. În ce mă priveşte, cel mai probabil voi alege să merg la ONB fiindcă oferă un combo de experienţe ce mi se pare foarte echilibrat, spectacolele “O scrisoare pierdută” pe 30 noiembrie şi “Româneşte” pe 1 decembrie. Transpunerea lui Dan Dediu în genul teatrului liric a piesei lui Caragiale (care se pune în scenă doar o dată pe an, din câte am înţeles eu) îmi reaminteşte deopotrivă faptul că avem compozitori contemporani extrem de valoroşi, dar şi că personaje precum Trahanache, Caţavencu, Tipătescu, Dandanache şi Zoe continuă să existe în România în care-mi consum existenţa în 2019, iar concertul-eveniment de Ziua naţională dirijat de maestrul Mihnea Ignat îmi redă (măcar pentru moment) speranţa - prin repertoriul exclusiv românesc şi prin tinerii artişti lirici, de la Irina Iordăchescu şi Adrian Sâmpetrean la Oana Andra şi Zsuzsana Cerveni – că România poate depăşi hopuri istorice bazându-se pe valorile sale culturale şi spirituale. Cu această speranţă sădită din nou, mă voi duce... să beau o bere. Poate două. Dar nu acasă fiindcă motanul meu e British şi nu-nţelege cum e cu Ziua noastră. A României.

Editorial de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti