Jurnal de bucureştean: Călătoria fetei din curcubeu

 

 

 

 

Întâi de toate, îngăduiți-mi să observ că „Fata din curcubeu”, spectacol pe care îl puteți vedea sâmbătă, 30 noiembrie, de la ora 19.30, la Teatrul de Artă, e deja un clasic pe scenele bucureștene.
Deopotrivă, un succes, fie că o vedem pe Tania Popa, pe Ilona Brezoianu sau pe Marcela Motoc, în montarea pe care o recomand acum. Aveam mari așteptări de la One-Woman-Show-ul actriței Marcela Motoc în spectacolul scris și regizat de Lia Bugnar și pus în scenă la Teatrul de Artă.
Așteptările mi-au fost întrecute, iar ropotele de aplauze care au răsplătit prestația actriței sunt pe deplin meritate, căci Cella poartă spectatorul printr-un spectru de stări variate. Grație Marcelei, „Fata din Curcubeu” e un vis roșu-oranj-galben-verde-albastru-indigo-violet pe care-l vei purta cu tine, emoționat, mult după ce vei fi părăsit intima sală a teatrului unde Cella umple scena într-un spectacol de-a râsu-plânsu’. Mă mărginesc să observ că, dacă închizi ochii în timp ce, pe scenă, Cella interpretează cu har cântece ale lui Édith Piaf ori Jacques Brel, te simți transportat din Micul Paris într-un spațiu cu valențe universale, cred că nu-i de colo.

Vă invit să o cunoașteți pe Marcela Motoc, aflând ce i-ar spune cuiva care nu știe mai nimic despre ea: „Numele, cu menţiunea că mă numesc Marcela Motoc cu T, nu cu Ţ. Şi i-aş mai spune să mă ierte dacă o să întreb din nou care-i numele lui/ei, pentru că sufăr grav în ce priveşte memoria numelor, după ce am dat mâna şi la rându-mi l-am rostit pe al meu, gata, informaţia a zburat. I-aş mai spune că prietenii îmi spun Cella şi că acum îmi pare rău că nu am pus acest nume şi pe afiş. Poate nu e prea târziu. Că sunt actriţă i-aş mai spune. În ultimii ani, aproape că mă suprapun cu ceea ce fac. Nu în sensul de pierdere a identităţii, ci în sensul de definire sau completare a omului. Ştiu că nu suntem doar ceea ce facem, dar, pentru mine, arta mea este definitorie pentru ființa mea. I-aş spune că sunt un om care se ţine de cuvânt. Că am încredere în oameni şi că să mă mintă va fi cel mai uşor lucru cu putinţă pentru că naivitatea mea merge până acolo încât nu pot să concep că m-ar minţi gratuit. Că sunt idealistă şi încă mai cred că binele învinge.”.
Și vă mai invit să călătoriți alături de ea în acest spectacol inițiatic, așa cum actrița a călătorit prin lumea largă: „Am văzut colţuri de lume unde nici n-am îndrăznit să visez că voi ajunge. Am ajuns în Japonia şi m-am îndrăgostit iremediabil de ţară şi de oameni, m-am mai îndrăgostit de New York, oraşul cel mai viu de pe planetă, am adorat peisajele din Vietnam şi apusurile de soare din Tahiti şi mi-au tăiat respiraţia canioanele din vestul Statelor Unite, două au fost cele care m-au înnebunit, Red Canyon şi Arch Canyon. Asta le-aş povesti nepoţilor, senzaţia de atunci, din aceste canioane, senzaţia de libertate absolută şi de regăsire a sentimentului din adolescenţă că e posibil orice, absolut orice, că există ceva mai presus decât noi, că doar iubirea contează, că viaţa şi lumea sunt de o frumuseţe absolut desăvârşită şi că dacă ai privilegiul de a-ţi goli mintea de cele conştiente, ca să laşi instinctul să vorbească, nu-ţi mai e teamă de nimic.”

Articol realizat de Horia Ghibuţiu