CLIN D’OEIL | ZOLTAN NAGY : Un „zmeu veteran“ plin de gratitudine

 

 

 

 

 

Zoltan Nagy, unul dintre cei mai apreciaţi artişti lirici români la nivel mondial este invitatul special al Concertului Extraordinar de Anul Nou 2020, “Magical Spanish Night”, susţinut de Symphactory Orchestra avându-l la pupitru pe reputatul dirijor Tiberiu Soare, la Sala Radio, în seara de 7 ianuarie, începând cu ora 19:00.
Ovaţionat pe scenele Teatrului Bolshoi, Shaanxi Grand Theater Xi’an şi Massimo Palermo, a Operelor din Bilbao, Nice şi Budapesta, printre multe altele, baritonul clujean - care a debutat cu ani în urmă ca cel mai tânăr membru al ansamblului Wiener Staatsoper - este o prezenţă rară în Bucureşti, astfel încât oportunitatea unui dialog cu el nu putea fi ratată.

 

Vă vom asculta în curând în Concertul Extraordinar de Anul Nou de la Sala Radio. Cât de ataşat de muzica de inspiraţie spaniolă sunteţi?

 

O pasiune devenită hobby. Eu am dezvoltat o pasiune pentru muzica cubaneză, cea mexicană sau spaniolă, aşa zisa muzică „Latino“. Ascult foarte mult Gardel, Osvaldo Farrés, Agustino Lara sau muzica Buena Vista Social Club din Cuba. Acum câţiva ani am fost invitat în Asia pentru a susţine un mare concert în aer liber iar repertoriul a fost la alegerea mea. Acolo a început totul... prima mea apariţie într-un astfel de repertoriu. Graţie Fundaţiei „Calea Victoriei“, aştept cu mare bucurie reîntâlnirea cu publicul bucureştean la concertul de anul nou Magical Spanish Night din data de 7 ianuarie. Promit o seară pasională, pe ritmuri allegre... pe melodii îndrăgite.

 

Opera este însă viaţa dumneavoastră. În septembrie aţi fost Alberich în Götterdämmerung al lui Wagner la Opera de Oviedo. În România, nu avem des şansa de a asculta Wagner pe scenele de operă. De ce credeţi că muzica lui Wagner este mai greu accesibilă?

 

Opera de Oviedo a prezentat publicului asturian întreaga tetralogie a lui Richard Wagner, iar eu am avut privilegiul de a interpreta rolul lui Alberich şi în Siegfried, în stagiunea anterioară. Muzica lui Wagner este cu siguranţă greu digerabilă simplului meloman. Pentru a înţelege simbolistica lucrării, pentru a savura din plin linia muzicală wagneriană, vizionarea unui spectacol necesită în principiu o anumită pregătire, informare, dar mai ales curiozitate. Un meloman crescut şi format în spaţiul germanic frecventează spectacole de Wagner ca tradiţie, ca obişnuinţă. De-a lungul carierei mele am observat într-adevăr existenţa unui public în exclusivitate wagnerian, persoane care se deplasează peste tot pentru a urmări diversele montări.

 

Este o provocare mai mare pentru un artist liric să interpreteze Wagner decât, să spunem, Verdi sau Puccini?

 

Este o provocare absolută. Durata operelor de Wagner atinge deseori cinci ore şi jumătate. Interpretul trebuie să gestioneze foarte bine propriile resurse vocale pentru a ajunge cu bine la finalul spectacolului. Orchestraţia lucrărilor este una foarte generoasă. Memoria personală joacă de asemenea un rol important, fiindcă majoritatea teatrelor nu mai dispun de un sufleur.

 

Apropo de italieni, spuneaţi în 2012 că mai aveţi de aşteptat cam 20 de ani până când veţi putea aborda acest tip de reprtoriu. V-aţi revizuit părerea odată cu trecerea timpului?

 

Repertoriul italian este unul vast. La acel moment mă refeream la o anume tipologie de roluri veriste, mai dramatice, care necesită o maturitate vocală. Vocea, instrumentul nostru, se dezvoltă odată cu vârsta, tehnica vocală se stabilizează în timp, în funcţie de repertoriul abordat. Acum 7-8 ani nu am prevăzut neapărat direcţia dezvoltării propriului instrument. Pe atunci cântam un repertoriu de bas... acum sunt bariton. Vocea mea s-a maturizat. Cu ajutorul unor mari maeştri - ţin să o amintesc pe doamna Virginia Zeani - am descoperit multe aspecte ale tehnicii vocale. Acum sunt pregătit pentru noi provocări.

 

Rolurile dumneavoastră preferate?

 

Foto: Nicu Cherciu

Rolurile mele preferate sunt în principiu cele care necesită o abordare psihologică mai profundă. De aceea sunt un mare fan Wagner dar nu numai. De exemplu, unul dintre rolurile mele preferate este cel al Contelui din opera Le nozze di Figaro de W.A. Mozart. Obsesia, gelozia, nebunia, forţa, dar în acelaşi timp vulnerabilitatea şi complexitatea acestui personaj m-au fascinat întotdeauna. Teatrul Bolshoi din Moscova m-a solicitat pentru a treia oară în vederea interpretării acestui rol, dovadă a faptului că am reuşit să-l construiesc aşa cum mi-am dorit, oferind publicului o interpretare specială.

 

Reamintiţi-ne cum aţi ajuns cel mai tânăr membru al Operei vieneze şi cum s-a clădit relaţia profesională cu Boris Bakow, profesorul de la Mozarteum...

 

Nici acum nu sunt sigur că a fost un noroc sau un poate un ghinion faptul că am ajuns la 23 de ani solist al operei din Viena. Ca masterand al Universităţii Mozarteum din Salzburg, am participat la recitalul de clasă al profesorului meu, Boris Bakow. Recitalul fiind unul deschis publicului, m-a ascultat multă lume... printre alţii şi un apropiat al direcţiunii de odinioară al operei din Viena. Aşa am fost recomandat pentru o audiţie în prestigioasa instituţie. Pe 30 iunie 2008 am dat audiţie, după care mi s-a propus imediat o colaborare. Nu am avut prea mult timp de gândire... nici prea multa experienţă. Am zis ‚da‘ cu un mare entuziasm. Opţiunea era aceea de a continua masteratul, iar apoi să accept oferta unui studio de operă, sau un angajament într-un teatru mai mic pentru a-mi forma repertoriul. La opera din Viena mi-am făcut ,ucenicia’ cântând roluri mici şi mijlocii. Sunt recunoscător pentru faptul că am împărţit scena cu unii dintre cei mai importanţi artişti pe plan mondial, învăţând enorm de la dânşii. În rest, nu doresc să comentez circumstanţele sau diversele experienţe ale angajamentului respectiv... Cariera mea a început de fapt după ce am plecat de la opera din Viena. Boris Bakow este unul dintre personajele cheie ale carierei mele şi îi voi rămâne veşnic recunoscător pentru faptul că a crezut în mine şi mi-a oferit posibilitatea de a studia în străinătate. Prima întâlnire cu Boris Bakow se întâmpla în vara anului 2007 când am câştigat la concursul internaţional de canto Hariclea Darclee, concurs organizat de doamna Mariana Nicolesco. M-a căutat imediat după gală, spunându-mi că el aude un potenţial pentru o carieră internaţională şi doreşte neapărat să merg la Salzburg. Festivalul Darclee s-a dovedit a fi un dublu succes pentru mine. Colaborarea cu doamna Mariana Nicolesco a început chiar din primul an de facultate (Academia de muzică Gheorghe Dima), eu fiind student la clasa regretatului bas, prof. Gheorghe Roşu. Doamna Nicolesco mi-a oferit nenumărate şanse de a mă afirma, pregătindu-mă cu răbdare ori la cursurile de măiestrie de la Brăila, sau la repetiţiile nocturne de la Bucureşti... avem o istorie împreună şi sunt un „zmeu veteran“ plin de gratitudine.

 

Au trecut cam 10 ani de la debutul internaţional şi numeroasele apariţii pe mari scene lirice v-au confirmat valoarea. Sunteţi în vârf... de ce mai e nevoie de perfecţionare?

 

Ce o fi însemnand ‚vârful’... nu ştiu... pentru unii dintre colegii dumneavoastră jurnalişti vârful înseamnă La Scala, ROH sau Metropolitan. Eu vă pot spune doar că am cântat în circa 18 ţări reprezentând Romania cum am putut mai bine, obţinând rezultate şi ecouri frumoase. Despre toate acestea nu s-a auzit mai nimic în ţară. Timpul pentru perfecţionare TREBUIE găsit. Instrumentul nostru trebuie adaptat schimbărilor care se produc în corpul nostru cu trecerea vârstei, cu lărgirea repertoriului etc. Cu mai puţin... se ajunge mai departe.

 

Pe scenă căutaţi să transmiteţi publicului emoţie. Cum intraţi în pielea unui personaj căci nu cred că e vorba doar de “a-l cânta”?

 

Emoţia pe care încercăm s-o transmitem publicului se naşte dintr-o sensibilitate individuală, putem intra în pielea unui personaj doar evocând diversele experienţe de viaţă, fie ele pozitive sau negative. Eu am o problemă cu personajele „superficiale“, dar până la urmă suntem actori şi trebuie să intrăm în pielea personajului respectiv. Am interpretat rolul lui Escamillo din opera Carmen de G. Bizet în 12 montări în toată lumea. Cu toate că acest rol mi-a adus multe angajamente... de fiecare dată când am fost solicitat pentru Carmen aş fi preferat să fi fost altceva :)) Din moment ce mă identific foarte greu cu personajul şi interpretarea vocală devine uşor incomodă, mă voi despărţi de acest rol după o montare fantastică pe cel mai mare stadion din Franţa, Stade de France de la Paris, unde voi avea prilejul de a apărea într-o distribuţie de zile mari, pe 19 septembrie 2020.

 

Dacă un tânăr are calităţi vocale deosebite, în acest context consumerist şi ofertant la nivelul unor opţiuni ‘facile’, de ce ar opta pentru calea mai riscantă a Operei în loc de a căuta succesul în muzica Pop?

 

Nu consider că muzica Pop ar fi o opţiune facilă. Concurenţa este imensă şi acolo iar calea ar fi la fel de riscantă. Sunt convins că şi această meserie necesită la fel de multe sacrificii, dar „meseria“ de artist liric ar presupune o pregătire muzical-culturală mult mai profundă, pornind de la simplul fapt că un cântăreţ de operă trebuie să comunice în mod ideal în cel puţin 3-4 limbi străine. Cântăm în limba italiană, germană, franceză ori rusă printre altele. Învăţarea acestora necesită timp şi preocupare... eu mi-am dedicat acest timp pentru a învăţa. Afinitatea pentru operă se descoperă de obicei la o vârstă mai fragedă, de aici devine o pasiune. Aşa a fost în cazul meu... Cântăreţul de operă este cu siguranţă mai vulnerabil şi mai expus... În cazul nostru „boxele“ sunt rezonatorii care amplifică sunetul. Cu atât mai mare poate fi provocarea de a studia tehnica vocală, exploatarea propriului instrument... Satisfacţiile sunt de nedescris, iar succesul pe măsură.

 

De ce publicul umple arene la un show de rock simfonic dar este reticent faţă de muzica clasică sau cea de operă?

 

Opera este de asemenea muzica sufletului, arta pură a cântului care ajunge cel mai rapid în inima ascultătorului aşa că trebuie să vă contrazic. O distribuţie bună, evitând termenul ‚populară‘, într-o montare estetică, atrage la fel de multă lume. Oamenii sunt curioşi şi deschişi. Nu trebuie să plecăm departe, va dau ca şi exemplu Clujul. Opera Naţională din Cluj organizează anual un spectacol de operă în aer liber. A fost un succes extraordinar de la prima ediţie, Piaţa Unirii devine neîncăpătoare... ne bucurăm de prezenţa a peste 6.000 de spectatori. Este o modalitate de a populariza opera iar, credeţi-mă, cei din piaţă devin ulterior abonaţii sau spectatorii operei.

 

Suntem la sfârşit de an. Care au fost experienţele profesionale memorabile din 2019?

 

Aş aminti debutul meu în rolul contelui Tomski din opera Dama de Pică de P.I. Ceaikovski, o montare nouă în cadrul festivalului de operă din Heidenheim, alături de orchestra filarmonicii din Stuttgart. Opt spectacole frumoase într-un cadru feeric. Interpretarea rolului titular, Hary Janos, în lucrarea lui Z. Kodaly la Opera Naţională din Budapesta, a fost de asemenea o experienţă deosebită. Însă cea mai mare satisfacţie profesională pentru un artist este cea de a fi reinvitat de teatre. Stagiunea trecută am debutat în Sardinia în rolul lui Marcello din opera La Bohème de G. Puccini... vă spun sincer, până atunci am ezitat abordarea repertoriului italian în Italia... publicul italian este unul entuziast dar, în acelaşi timp, unul foarte sever şi cu aşteptări pe măsură. Invitaţia fiind lansată chiar de directorul teatrului respectiv, am decis să accept provocarea. Debutul a fost un mare succes. Ca urmare, în stagiunea actuală m-au solicitat pentru rolul lui Silvio din opera Pagliacci de R. Leoncavallo în montarea lui Paolo Gavazzeni, producţia fiind difuzată TV.

 

Ce vă doriţi de la Noul An?

 

Mi-aş dori mai multe întâlniri cu publicul de acasă. Mi-aş dori ca instituţiile culturale din România să beneficieze de mult mai multă atenţie şi sprijin din partea ministerului culturii sau din partea primăriilor sau consiliilor locale, iar în fruntea acestora mi-aş dori persoane calificate. De lăudat Festivalul Enescu... dar avem circa 6 Teatre lirice, 11 Filarmonici şi circa 36 teatre de proză care merită şi trebuie sprijinite. Eu nu sunt de părere că „sunt prea multe“. România nu este o ţară mică, este în schimb o pepinieră din punct de vedere artistic. Potenţialul este unul în care merită investit. Societatea noastră trebuie să-şi păstreze sau să-şi recâştige... valoarea prin cultură. Aş vrea să văd o inţiativă începând din 2020.

 

Interviu realizat de publisher Zile și Nopți- Ioan Big