RĂZVAN VOICULESCU | Imagini. Gusturi. Stări româneşti | Interviu
Unul dintre cei mai reputaţi artişti fotografi ai României, Răzvan Voiculescu şi-a lansat spre finele anului noul album, “Bucătăria Hoinară se întoarce”, o continuare îndelung aşteptată la cel publicat în 2011, “Bucătăria Hoinară”, rezultat, ca şi predecesorul său, al unor ani buni de incursiuni subiective şi de peripluri experienţiale în căutarea locurilor şi oamenilor care continuă să definească autenticul românesc din perspectiva preparării hranei.
Este o carte de poveşti vii şi nu un inventar de reţete, o carte în care prin intermediul artei gastronomice asociate celei fotografice ‘guşti’ istoria celor care gătesc şi ‘vezi’ aroma bucătăriilor tradiţionale.
Ca de obicei, Răzvan Voiculescu pictează cu ajutorul aparatului însă fără a apela la artificiile tehnologiei ca să denatureze naturalul, reuşind să transmită privitorului emoţie doar prin combinarea simplă dar inspirată a ingredientelor ce ţin de… firescul naturii umane.
Tablourile sale foto au deopotrivă valoare artistică şi arhivistică pentru că se constituie în piese-martor esenţiale în puzzle-ul identitar naţional, iar demersul artistului nu poate fi perceput decât complementar trilogiei sale “ROST”, dedicate meşteşugarilor păstrători de tradiţii.
Ce îl motivează pe Răzvan Voiculescu să persevereze în acest demers dual, artistic şi documentar, extrem de complex tocmai prin simplitatea canoanelor autoasumate? Am încercat să mă lămuresc prin intermediul unui scurt dialog purtat într-o dimineaţă de iarnă…
Să vorbim de hoinărit, dar fără bucătărie. De ce şi când aţi început să hoinăriţi cu regularitate prin România? A existat de la început ţelul artistic, fotografiile reuşite şi albumele de colecţie, sau doar pasiunea călătorului de a descoperi locuri şi oameni noi?
Bizar este că motivul meu principal, cel foarte interior, e destul de egoist. De ce?
Pentru că fac aceste călătorii pentru a mă descoperi pe mine.
Asta înseamnă că punându-ma în felurite situaţii, identificări de locuri aparte care sunt de multe ori greu accesibile, fel de fel de întâmplări care nu au nimic spectaculos dar te pun în diverse ipostaze mai ales în ceea ce priveşte întâlnirea cu oamenii… toate acestea te fac să reacţionezi, să te gândeşti ce ai vorbit cu omul respectiv după ce termini întâlnirea, fotografia, şedinţa de fotografiat şi aşa mai departe, să te regândeşti cum a funcţionat, nu numai din punct de vedere artistic ci şi a legăturii cu omul acela, pe care l-ai văzut o dată şi poate nu-l vei mai revedea niciodată, şi să încerci să tragi o concluzie legată de ce-ai făcut, ce ţi-a spus, ce ţi-a rămas în memorie şi cum ai reacţionat tu ca om, ca suflet.
Sunt nişte experienţe extraordinare pentru că, în esenţă, sunt simple şi cred că partea asta a simplităţii care ne lipseşte din ce în ce în ce mai mult, trăind într-o epocă în care credem că dacă avem mult suntem bogaţi, mie îmi dă un fel de linişte, un fel de confidenţă în mine că orice pas către simplitate nu e decât un pas enorm câştigat.
Ăsta-i primul lucru care mi se întâmplă bine în aceste hoinăreli.
E adevărat că nu mai puţin important este că, odată ce-am redescoperit România după ce-am părăsit-o la începutul anilor ’80 şi mi-a lipsit – fiindcă mi-am lăsat toată familia aici neştiind dacă o voi mai revedea -, dorul ăla groaznic de părinte, de frate şi de oamenii cu care am crescut sunt cele care m-au făcut ca, atunci când m-am hotărât să mă reîntorc, să-mi dedic un timp în care să-mi spun mie însumi ‘OK, am lipsit exact doar anii de studenţie, când călătoreşti, pleci cu gaşca cu trenul, te duci, vezi, urci pe munte, te duci la mare şi stai cu cortul… doar că eu n-am trăit aici, am trăit dincolo.’.
Da, numai că pământul tău nu are egal, cel puţin pentru mine. Nu are egal.
Am văzut locuri fabuloase în lumea aceasta, ca mulţi dintre noi de altfel, că unele sunt şi aproape, nu trebuie să te duci pe cealaltă parte a lumii ca să vezi asemenea locuri dar, în continuare, când calci pe locul ăsta, ai ceva în tine.
E un crez profund al meu şi-atunci am zis că vreau să-mi dedic câţiva ani, dacă tot sunt fotograf, să surprind cu aparatul meu nişte lucruri care se vor transforma cu timpul, pentru că stând de vorbă cu francezi, cu suedezi, oameni din cele două ţări în care am stat mai mult în anii respectivi, oameni de-o anumită varstă, îmi spuneau oful lor: odată ce s-a terminat Al Doilea Război Mondial, această industrializare a spălat practic o bună parte din identitatea lor.
Satul francez, satul suedez, satul italian, ş.a.m.d., au intrat şi ele într-un proces foarte important de modernizare care înseamnă cumva o egalizare.
Diferenţa între sat şi oraş începe să se diminueze enorm. De multe ori, într-un sat e aproape ca într-un oraş doar că au grădini mai mari în spate, dar în rest lumea începe să gândească din ce în ce mai mult… aproape la fel.
Odată ce m-am reîntors, mi-am zis că trebuie să surprind esenţa asta românească, atât cât o înţeleg eu, prin a călători şi a mă duce în nucleul ăla, în cea mai micuţă casă sau pe cea mai îngustă uliţă posibilă, lângă cel mai vechi arbore din satul respectiv şi să-l simt, să-l simt eu, după care să-l imortalizez.
Astea sunt nişte experienţe extraordinare pe care le doresc multora care cred cumva că dacă ar avea bani şi ar călători pe cealaltă parte a lumii ar vedea lucruri mult mai frumoase decât la noi. E greşit. Şi-acolo sunt fabuloase dar şi-aici.
Ce-mi spuneţi mă trimite cu gândul la trilogia “Rost”, concepută de dumneavoastră în jurul autenticului rural românesc şi a tradiţiilor noastre. De ce avem nevoie noi orăşenii din secolul 21 să ne reamintim de valoarea acestora, care-i… rostul?
Răspund cu o întrebare: nu aşa este aproape în orice ţară? Nu orice ţară vrea să se identifice cumva cu un fel de rădăcină?
Luăm cazul Europei.
Noi, ca europeni, la nivel citadin, suntem la fel ca alte… citadele din această Europă, sigur, respectând proporţiile culturale, sistemele sociale, ş.a.m.d. Dar esenţa noastră unde rămâne până la urmă? Ca şi la ceilalţi, rămâne în nucleul acela pe care îl numesc ‘de la ţară’.
Cumva acolo parcă am un fel de rădăcină… vă vorbeşte unul care e la a 4-a generaţie de bucureşteni. Străbunicul meu este născut în Bucureşti, bunicul meu, mama mea şi cu mine la fel. Cu toate astea, recunosc că atunci când sunt acolo, în rural, am o vibraţie. Nu în orice loc, am chiar o repulsie – şi îmi cer scuze că spun asta – faţă de acele locuri care erau odată legendar-fabuloase cum e de exemplu Maramureşul de Nord care, pentru mine, nu mai e decât un fel de… mall, nu mall în sensul de clădire ci în acela că sunt atâtea “ciuperci” crescute în el, şi fiecare şi-a construit “ciuperca” cum a vrut el, încât s-a dus tot şarmul, toată poezia aia.
Atenţie, am spus-o şi în alte dăţi, eu nu refuz ideea că omul trebuie să-şi simplifice viaţa adică nu mai poţi să îi ceri omului să-şi facă casa cu paiantă, normal, trebuie să şi-o facă din cărămidă, beton, ş.a.m.d., că e mai uşor şi mai ieftin.
Asta e OK, dar sunt deranjat de faptul că noi nu avem niciun fel de relaţionare cu…
‘Măi, dacă fac o casă, şi bunica a crescut în casa aia de-acolo, şi eu am crescut, şi tata a crescut în ea, să vorbesc cu un arhitect să fac ceva care să semene, să aibă un fel de legătură cu cea veche’, nu, n-au legătura asta.
Pentru mine, cei care construiesc chestiile alea sunt din două categorii: fie cei plecaţi care vin din alte ţări numai vara câte o lună şi în luna aia mai construiesc câte ceva, o fantezie de-a lor, că au văzut-o prin Italia sau Spania şi o combină cu proiectul neţinând cont de niciun fel de estetică – ‘estetică’ pare un cuvânt complicat pentru foarte multă lume -, fie construiesc ca să arate că au multe ferestre, multe camere, multe… recunosc că mă doare chestia asta pentru că, la naiba, de ce alte ţări pot sa respecte lucrul acesta?
Bine, răspunsul e simplu: au legi.
Acolo nu poţi să construieşti de nebun, acolo arhitectul urbei îţi dă dreptul pe un proiect în care nişte elemente arhitecturale trebuie să fie recognoscibile în zonă. Normal, tot despre identitate vorbim aici.
E un of al meu, pentru că aceste transformări destul de severe, cel puţin din punct de vedere estetic, afectează pe oricine care are măcar puţină sensibilitate şi cultură şi care iubeşte întrucâtva ruralul.
Dar nu ofurile autorului fac obiectul albumelor de artă fotografică semnate de ‘hoinarul’ Răzvan Voiculescu ci dorinţa lui de a împărtăşi poveşti ale unor oameni, clădiri sau obiecte relevante din România autentică. Cum identificaţi subiecţii acestor poveşti vizuale?
Cred că în primul rând mă ajută meseria, căci totuşi eu asta am învăţat să fac şi asta am şi predat de altfel în Danemarca. O dată te ajută meseria după care te ajută, zic eu, cei aproape 30 de ani de când fac chestia aceasta.
Ideea e următoarea: doresc oricărui fotograf să nu aibă nevoie de un aparat la el ca să ştie să facă o fotografie. De ce spun lucrul acesta?
Că acest exerciţiu al minţii, să ştii să încadrezi fără aparat, este poate una dintre cele mai extraordinare ustensile pe care ti le poţi rafina când vrei să fii fotograf. Ţine cumva de formarea profesională să mergi pe stradă sau pe munte, nu contează, şi de multe ori să vezi în cadre, să încerci să îndepărtezi o serie întreagă de alte elemente şi tu, vizual, strict numai în capul tău, să ştii că acel cadru are valoare.
Şi abia atunci scoţi aparatul şi e bine să faci trei ‘click’-uri şi nu 25.000 de ‘click’-uri.
Când predam în Danemarca şi chiar şi aici când am ţinut nişte cursuri, invitam pe tinerii fotografi să se gândească cum să facă cât mai puţine click-uri pentru că în spatele acestor ‘cât mai puţine’ se află ‘cu atât mai multă’ gândire… şi invers.
Dacă nu ştii foarte bine ce vrei, faci mai bine un exerciţiu a minţii decât să faci un exerciţiu de câte ori faci click.
Până la urmă, dacă te întorci acasă după o zi de pribegie cu multe imagini şi cuantifici o mie de click-uri făcute şi ai doar 4 bune, opinia mea e că tu nu ai niciun fel de aport, e că… s-a întâmplat. N-ai cum să gândeşti 1,000 de clickuri, n-ai cum să gândeşti nici măcar 500 de clickuri! Ai timp să te gândeşti, să zicem, la 100 de clickuri în ziua respectivă şi restul este timpul de gândire, identificare, schimbare a poziţiei, până ştii ce ai de făcut. Aşa o simt eu.
Mai mult decât atât, adaug faptul că eu nu caut nici luminile alea minunate, ştiţi, alea ale soarelui care cad într-un anumit fel, nu caut zilele frumoase şi nu caut subiecte – şi pot să dau multe exemple – care, la prima vedere, atrag neapărat, pentru că, odată ce l-ai încadrat foarte bine, el dobândeşte oricum o foarte mare valoare.
Multă lume o să se întrebe ce dracu caută anumite imagini în “Bucătăria Hoinară” fiindcă voi publica unele fotografii care nu au nicio legătură cu mâncarea… doar câteva, bineînţeles.
De exemplu, pe un perete de casă veche care e destul de dărăpănată am luat un detaliu de 70 x 70 cm în care se vedea cumva coasta lemnului care încă rezistă în spatele tencuielii.
Până la urmă, ăla e un studiu de fotografie ce nu reprezintă nimic în esenţă, pentru că vezi doar o bucăţică de lemn de pe care a căzut tencuiala, dar e un exerciţiu să poţi identifica lucururi din cele la care eventual te-ai gândi că n-au nicio valoare şi poţi să îi dai tu valoare.
Şi asta se face prin încadrare şi compoziţie. Pentru mine ele merg la pachet, nu pot una fără alta. Deci cam aşa funcţionez eu în privinţa asta.
Pentru că aţi adus vorba de încadrare: aparatul foto vă este penelul dacă ne raportăm la pictură, dar de gândit o faceti în cadre, ceea ce ne duce spre film. Prin scurtmetrajele realizate, vedem apropierea de arta cinematografică, dar de pictură nu ştim nimic.
Pictaţi?
Am cochetat doar. Ba chiar, când eram în liceu, eram foarte îndrăgostit de ea. Cred că ruptura s-a întâmplat atunci când am avut posibilitatea să fug din România şi atunci singura mea reîntoarcere la vechea mea pasiune a fost cumva fotografia.
Culmea este că fotografia a fost mult mai puţin importantă pentru mine în anii de liceu pentru că, până m-am înscris la Institutul de arte vizuale din Copenhaga, n-au fost decât două elemente…
o dată pe la 11 ani când cainele meu sărea foarte simpatic prin grădină şi i-am cerut lui tata aparatul, o Smena cred că era, să îi prind urechile alea fâlfâite şi le-am prins de două ori şi eram foarte bucuros că am făcut eu poza aceea, după care n-am mai făcut absolut nimic, şi – arc peste timp – spre sfârşitul anului 3 de liceu, când ne-am dat seama că mai avem un an şi o să ne despărţim.
Eu am făcut Şcoala Germană unde eram foarte uniţi, poate şi pentru faptul că eram obligaţi să vorbim numai în germană – nu aveai voie să vorbeşti în română nici măcar în pauze, ea fiind considerată limbă străină şi aveam doar 4 ore pe săptămână de limba română -, şi mai aveam doar un an în faţă, în condiţiile în care o parte deja plecaseră, cei cu sânge săsesc în ei, că era programul acela al lui Ceauşescu cu Kohl, se plăteau nişte sume fabuloase statului român iar ei plecau cu familiile lor.
Ne tot răream şi ne-am spus să ne facem nişte poze, să ne aducem aminte… ‘Băi, Voiculescule, tu aveai un aparat pe-acasă, fă tu!’. De-abia atunci am simţit ceva.
Astea au fost singurele două intervenţii până am ajuns la Institut, deci nu pot s-o zic pe aia că ‘la 4 ani, prima oară, am bătut clapa de pian şi atunci am devenit un…’.
Nu, eu recunosc că a venit aleatoriu chestia aceasta.
Foto: Ioana Filipas
Revin la întrebare. Atunci, în liceu, am urmat într-adevăr cursuri de pictură. Eram fascinat de guaşe, de cât de fabulos putea să lase urma pensula când apăsai mai tare sau mai puţin şi de toate combinaţiile de culori pe care le puteai face pe paleta aceea.
Dar am plecat şi s-a rupt cumva filmul. În primul an am avut o traumă, e clar. Am revenit către fotografie şi nu am mai pictat niciodată de atunci.
Albumele “Bucătăria Hoinară”. De ce consideraţi bucătăria românească atât de interesantă încât să devină un scop al hoinărelilor şi un subiect predilect de povestiri fotografice?
Răspunsul e cel puţin amuzant. Am început printr-o… nereuşită. Ideea acestei “Bucătării Hoinare” a venit când eu terminasem “Dobrogea.
Începutul lumii” şi mă gândeam că vreau să fac altceva, să schimb complet tematica, pentru că acel “Dobrogea…” avea ceva foarte greu în el, cu imaginile lui în alb/negru.
Am zis ‘OK, vreau ceva mult mai vesel’, dar a trebuit să mă duc eu şi să îi conving eu pe oamenii ăştia simpli de la ţară să bucătărească ceva pentru mine, pentru ca eu să văd mâinile alea mânjite, cum e cu porcul, cum îl taie, cum e cu slana, eu fiind foarte fascinat de barocul acesta posibil dintr-un mediu rural românesc.
Şi-a fost un chix total. N-am reuşit să intru în casele oamenilor şi m-am lăsat descurajat destul de repede de faptul că am fost refuzat când eu explicam că aş vrea să vin cu nişte lumini, să fac un fel de studio, iar ei mă întrebau de la ce televiziune sunt şi erau dezamăgiţi că nu vin de la nicio televiziune.
Am zis însă că nu vreau să mă las de proiectul acesta şi atunci mi-a venit ideea să invit nişte prieteni bucătari să bucătărească cu mine în natură şi să mergem aşa, în locuri în care nu te gândeşti deloc că cineva ar putea să gătească ceva.
Şi-am avut 5 invitaţi, printre care şi pe Mircea Dinescu, care au ţinut acest prim album.
Mergând cu ei în fel de fel de locuri, chiar şi într-un staul de vacă şi în alte nebuneli de astea, când am scos albumul el a avut succes dar în sinea mea ştiam că-i un rebut.
El n-a avut un concept, adică am plusat prea mult pe… ‘food, food, food’, şi mai puţin pe esenţa oamenilor care apar în cadru. Cumva mi-a scăpat. Nu regret că l-am făcut, a fost o şcoală bună pentru mine, a fost o greşeală din care am învăţat multe.
După aceea m-am apucat de “Rost”, trilogia care mi-a luat 7 ani de zile şi înainte să termin ultima parte mi-am zis că trebuie să refac “Bucătăria Hoinară”.
În acel moment, în 2017, nu ştiam că vreau să fac o trilogie dar acum ştiu că vreau asta, una cu trecere. Primul album a fost numai cu invitaţi bucătari, al doilea, acesta, este o parte cu bucătari-invitaţi şi cealaltă jumătate cu “socăciţele”, le numesc generic, acele femei care odată erau bucătăresele satului pentru evenimentele mari şi ştiu să gătească pentru 200-300 de oameni, ceea ce e foarte complicat, iar următoarea va fi dedicată numai socăciţelor. Şi atunci consider că mi-am îndeplinit un fel de misiune.
Vreau să închid un cerc pe care îl consider chiar mai valoros decât “Rostul” pentru că această epopee cu găsitul bucătăriilor, clădirea, interiorul ei, e cel mai complicat lucru pe care l-am făcut până acum.
Cel mai mult timp, dar şi bani, l-am pierdut în a identifica bucătării care, cât de cât, au mai rămas neatinse. Mult spus neatinse dar cât de cât neatinse.
Cele mai mari rateuri au fost când m-am dus recomandat de câte un om şi faţă de descrierea în baza căreia am ajuns acolo, că e ‘bucătăria aşa cum a rămas de la bunica’, mai era doar un singur colţ de felul ăsta, în rest era frigider, gresie, faianţă, albă, neagră, lucruri de felul ăsta…
Mi-au scris sute de oameni în ăştia doi ani de zile dar cei mai mulţi au avut ideea că mă trimit la bunica lor care are o bucătărie ‘faină, faină, faină’, când de fapt aceasta era complet modernizată şi n-a mai rămas decât cuptorul… de afară.
Iar când scoţi aparatul ca să vezi prin obiectiv cuptorul vezi multe lucruri care sunt în spatele cuptorului, un tractor, o Dacia 1300 abandonată sau mai ştiu eu ce lucruri.
Am făcut mii de kilometri din care cred că o treime sunt rateuri, adică m-am dus şi n-am putut să fac nimic. N-am scos aparatul decât din bun simţ ca să nu supăr oamenii dar evident că nu le folosesc, nu am ce face cu ele.
Ei, şi am zis că trebuie să termin trilogia prin a dedica ultima parte acestor bucătării care, clar, vor dispărea mai repede decât acei meşteri pe care i-am identificat în trilogia mea de “Rost”, care continuă să mai funcţioneze într-o oarecare măsură, cu toate că şi acolo e o tranziţie foarte puternică de la a face din pasiune, din ce-au preluat ei de la părinţi sau de la bunicii lor, către a renunţa sau a face pentru a vinde.
Şi acolo diferenţa este enormă între meşterii care fac ca să vândă şi meşterii care fac pentru sufletul lor sau pentru troc. Ei fac două linguri şi primesc un kilogram de zahăr sau dau un butoiaş din acela în care se bate untul pentru o familie din sat iar aceasta îl ajută cu două zile de dat la sapă.
În 2011, când m-am bucurat de “Rost”, lucrurile astea erau mult mai uşor de găsit decât în 2017 când am terminat. Incredibil. În numai 7 ani diferenţa a devenit foarte mare şi cred că şi cu bucătăriile o să fie la fel. Aceste imagini o să fie vestigiu peste nu mai mult de 20 de ani. Pur şi simplu, ele vor fi efectiv şterse din realitate.
Cred că cea mai valoroasă imagine este cea a unei femei care trăieşte în casa bunicii ei, casă făcută la 1886, este la trecerea între Zalău şi Baia Mare exact pe graniţa de judet, o casă din aceea cu paie şi cu verticalitate pe acoperiş ca să curgă apa foarte bine.
Ajunsă la 80 şi ceva de ani, femeia aceea nu doreşte să aibă electricitate, îşi găteşte în continuare de una singură la focul acela şi la soba aceea din încăperea care înseamnă şi cameră de zi şi cameră de noapte şi living şi dormitor şi totul, doarme într-un pat din acela de nu ştiu cum se ridică în el că mie însumi mi-a fost greu să mă urc în el.
Primăria e foarte drăguţă cu ea, vrea s-o ajute, dar ea a zis că până moare vrea să se întreţină singură, şi-acolo, fără să gătim nimic special, că era doar o bucăţică de carne cu ceva, am bucătărit poate cea mai autentică masă din aceşti ultimi ani.
Atmosfera din acea casă, sentimentul că acolo patru generaţii au trăit, au gătit şi-au mâncat, au murit şi aşa mai departe, este unul fabulos, bate orice muzeu al satului românesc de oriunde din România pentru că e viu, femeia aceea există sau, mă rog, exista.
Mi-aş dori să mai găsesc încă câteva case din acelea şi o să o vedeţi în album, când deschideţi paginile, pe acea femeie care nici nu mai contează ce a bucătărit. Ea e deja parte din istorie cu bucătărioara ei de lângă pat.
Hoinărelile dumneavoastră cu pretext culinar v-au cristalizat fără îndoială o opinie personală. Avem o bucătărie românească originală?
N-ar trebui să răspund la această întrebare pentru că nu sunt de specialitate, nu ştiu să gătesc nimic, decât poate o omletă şi să fac două sandwichuri, dar din tot ce-am vorbit cu oamenii, în general, oameni cu care m-am întâlnit care sunt cât de cât pregătiţi să aibă o discuţie de genul acesta, şi bucătari profesionişti, şi marele colectionar de reţete Mircea Groza din Sălaj care, de altfel, e şi un bucătar excepţional, eu zic că în afară poate de marile centre de gastronomie la nivel mondial, nu ştiu, cea arăbească, cea sudamericană, de cea franţuzească nu mai zic, care să zicem c-au avut un nucleu al lor, strict al lor, restul facem parte din zone ale lumii în care sunt interferenţe ale marilor bucătării, mult prea puternice ca noi să zicem c-am venit cu ceva.
Că le-am interpretat e cu totul altceva, că orice popor îşi interpretează bucătăriile şi influenţele pe care le au, iar noi am stat mult sub turci, am avut influenţa rusească, au fost anii de glorie când România începuse să iasă din anonimat şi copiii a căror părinţi aveau bani se duceau la Viena şi la Paris să studieze şi veneau de-acolo şi cu influenţele gastronomice, deci eu cred că este un amalgam de care noi trebuie să ştim să ne bucurăm şi nu să spunem ‘Cuuum?! Eu n-am bucătărie românească?!!’. Irelevant lucrul acesta, irelevant.
În termeni de artă postmodernă, procesul de a ajunge la produsul artistic este deseori mai important decât produsul artistic în sine. În cazul dumenavoastră, are o importanţă mai mare procesul, mă refer la căutare, decât fotografia care în final intră în paginile albumului?
Aşa şi trebuie să fie. Procesul e mai important, aşa cred şi eu. E cumva traducerea ideii că nu destinaţia e importantă ci drumul, şi eu cred în chestia asta.
Sentimentul când mă urc pe motocicletă sau în maşină – depinde de cât echipament trebuie să car cu mine -, de când am ieşit pe porţile Bucureştiului şi ştiu că am o direcţie, e că aproape că nu mai contează că trebuie să ajung într-un anumit punct.
Este sentimentul care se clădeşte la fiecare kilometru în ce mi se va întâmpla acolo, ce voi găsi, ce voi putea să imortalizez, ş.a.m.d. E de-o bogăţie emoţională extraordinară şi asta nu înseamnă că atunci când ajung în faţa subiectului nu sunt foarte bucuros, dar faptul că până atunci el creşte, creşte, creşte – ce vei găsi, cum te vei descurca, care sunt noutăţile sau neştiutele cu care te vei întâlni acolo -, face drumul inimaginabil de frumos în simplitatea lui.
Fiindcă totul, până la urmă, nu e decât în mintea omului. Totul se întâmplă acolo. Credem noi că dacă avem trei maşini în faţa imobilului suntem mai fericiţi. Este numai o iluzie.
Închid nu printr-o întrebare ci cu un citat din… Răzvan Voiculescu:
„Cunoscându-i pe ei, am început să mă recunosc pe mine. Câteodată într-o vorbă pe care mi-au spus-o, altădată într-un gest, de multe ori chiar și-ntr-o tăcere. Și nu de puține ori într-un blid aburind”.
Domnule Voiculescu, vă mulţumesc!
Interviu realizat de Ioan Big | Artă&Cultură
