Jurnal de bucureștean | ,,Dragoste'' de Florin Șerban

 

 

 

 

Am fost la avanpremiera filmului de artă „Dragoste 2. America”, parte a seriei de autor „Trilogia Dragoste”, și cred că dacă veți vedea noua operă a regizorului Florin Șerban - intră în cinematografe pe 10 ianuarie - veți fi mai câștigați cu 75 de minute de meditație lirică și apăsătoare pe seama iubirii.

Urmăresc cu interes producțiile lui Florin Șerban, e un meseriaș al breslei cineaștilor, așa că i-am parcurs cu o vie curiozitate confesiunea despre noul film:Întâi m-am prefăcut că în filmele pe care le fac nu vorbesc despre mine. Îmi era un fel de jenă, de ruşine şi îmi era greu să recunosc că sunt de fapt narcisist. De fapt, în toate, în Eu când vreau să fluier, fluier, în BOX, în Dragoste 1. Câine şi în Dragoste 2. America, e vorba despre mine şi sunt narcisist. Nu despre luptele sau amorurile mele e vorba în filmele astea, ci despre nişte esenţe şi pulsiuni pe care le recunosc în mine şi care găsesc că sunt aproape universale. Felul în care fac film nu are vreo funcţie terapeutică, ci e singura unealtă pe care o cunosc şi în care am încredere că poate să schimbe lumea şi poate găsi un adevăr. Eu când vreau să fluier, fluier este cel mai premiat şi mai cunoscut film al meu. Dragoste 2. America e cel mai sincer, cel mai crud şi cel mai bun.

Nu sunt eu cel chemat să judece filmele de artă și nici ierarhizarea lor. Îmi permit doar câteva observații subiective.
Prima pe care aș vrea să o fac e legată de modul în care își alege Șerban cuplul de protagoniști - îndeobște actori proaspeți, care intră în pielea unor personaje antagoniste, pentru a întruchipa iubirea dintre două persoane pe care nimeni nu le-ar putea vedea împreună, atât sunt de deosebiți. Așa a fost cu George Piștereanu (Silviu) și Ada Condeescu (Ana) în „Eu când vreau să fluier, fluier”, cu Rafael Florea (Rafael) și Hilda Peter (Cristina) în „Box”, cu Igor Babiac (Anton) și Emoke Pal (Beatrice) în „Dragoste 2. America”.

Pentru mine și pentru aproape orice spectator al noului film, protagoniștii sunt revelații. După proiecție, chiar i-am întrebat dacă, din punctul lor de vedere, regizorul a ales deliberat actori care să vorbească româna cu accent puternic (Emoke e maghiară, Igor - basarabean).
Babiac a spus inițial că a fost o întâmplare, însă a sfârșit prin a dezvălui motivul acestor alegeri: dragostea e un limbaj universal, nu contează accentul când există un sentiment profund, care unește.

Simplu, așa cum își deapănă Florin Șerban întortocheatele săi de a vorbi despre dragoste, voi mărturisi că pentru amatorii filmelor de artă, „Dragoste2. America” e o delectare. Un film tulburător de frumos datorită imaginii la fel de poetice precum replicile protagoniștilor, datorită modului în care își închipuie fiecare dintre protagoniști realitatea ultimelor 24 de ore petrecute împreună, precum și grație rolurilor care au fost conferite unui pârâu care curge năvalnic sub un podeț dezfectat, unui radio pe lămpi, unor cărți depozitate înăuntru sau afară, uneia dintre primele gări din România. Nu am să uit muzica filmului (autor, Bartosz Chajdecki), compusă și interpretată bântuitor.

Am văzut un film de Florin Șerban și m-am reîndrăgostit de lumea lui.

Material realizat de Horia Ghibuțiu