DIALOGURI FĂRĂ NOTE: JAN AKKERMAN | “Close Beauty”

 

 

 

 

Pe parcursul a 60 de ani de carieră (şi-a lansat primul single la vârsta de 13 ani, în 1960!), legendarul chitarist olandez Jan Akkerman a experimentat, explorat, testat şi demonstrat totul. Chiar absolut totul, după cum clamează fanii săi, câştigaţi încă din perioada sa Prog-Rock în trupele Brainbox şi, mai ales, Focus.
Doar că, în această privinţă, artistul însuşi este cel i-a contrazis prin lansarea la sfârşitul lunii octombrie al unui nou album, 
Close Beauty.
La 73 de ani, cu aproape trei duzini de LP-uri solo în discografie, Jan Akkerman arată că mai are încă ceva relevant de spus în muzică şi o face prin intermediul a 12 compoziţii ce amintesc de sound-ul care i-a particularizat identitatea de artist singular.
“Mi-am dorit întotdeauna să explorez lucruri noi. Toots Thielemans mi-a spus odată: ‘
Your timing, that’s your signature, your autogram’. Consider Close Beauty a fi exact aşa. La urma urmei, dacă stai foarte aproape de o vacă, nici nu-ţi dai seama că e o vacă.”, a declarat artistul, înzestrat – după cum veţi vedea - cu un simţ al umorului cu totul aparte, inclusiv când vorbeşte de propria creaţie.
Dincolo de talentul său uluitor de performer la chitară şi de experimentele în care combină elemente de Rock, muzică clasică şi de film, Jazz, World Music şi, nu în ultimul rând, Blues, maliţiosul artist este un partener formidabil de dialog. 
Profitând de prezenţa sa în România, am încercat să aflu ce înseamnă frumuseţea, această “
close beauty” la care se referă Jan Akkerman.

 

foto: Paul Bergen

E muzica din viaţa mea. Ce simt eu şi ce trăiesc eu. Este, poate, un vehicul - cred că ăsta-i cuvântul -, o modalitate de a mă exprima, în sensul că, indiferent dacă frumuseţea muzicii este profundă sau de suprafaţă, este religioasă, artistică sau altceva apropiat, întotdeauna are laturi care vin în contact una cu alta în interiorul meu, şi asta încă de la începuturi, de când eram copil. Cumva am simţit dintotdeauna că pe mine nu mă atrage ideea de viaţă obişnuită... a fost un lucru instinctiv.

Citai cândva un filosof... ‘nu contează cât de diferite sunt artele, muzica, pictura sau literatura, există întotdeauna o faţetă pe care toate se ating”.

Da, n-am zis-o eu ci un tip pe care-l chema Wittgenstein [Ludwig Wittgenstein, filosoful austriac cu o contribuţie esenţială în dezvoltarea logicii moderne şi a filosofiei limbajului – n.r.]. Îmi place mult să citesc căci îmi vin idei, îmi plac Hesse şi Nietzsche, îmi plac şi filosofii francezi sau cei vechi, care au trăit cu 2-3000 de ani în urmă, piesele de teatru de atunci... în viaţa reală, cea de acum, nu se întâmplă ceva care să te mai inspire să scrii sau să compui, căci nu s-a schimbat mare lucru. Cu alte cuvinte, cu 20, 30, 40 de mii de ani în urmă, nu eram mai proşti decât suntem acum. Nu cred. Au contraire!

Referindu-te la Andy Warhol şi Jackson Pollock, ziceai că uneori lucrurile par atât de urâte încât se transformă în frumuseţe pură şi că uneori nu contează ce iese din mintea sau din mâinile tale ci ţelul pentru care lupţi tu.

Mda, însă aşa cum îţi mai spuneam, în opinia mea, arta Pop este în sine o formă de degenerare autosuficientă dar... există încă speranţe, pentru că sunt atâţia tineri care se luptă să se ţină departe de cunoaştere pentru a se întoarce spre intuitiv prin felul în care încearcă să facă muzică. Şi ăsta e un aspect foarte important. Cumva, mintea luptă să dobândească controlul asupra spiritului, iar echilibrul dintre ele este ceea ce caut la rândul meu să obţin pentru mine însumi. Şi mă consider suficient de norocos pentru că, uneori, reuşesc asta, mai ales că există întotdeauna lucruri pe care nu le poţi calcula dinainte. Niciodată. Dacă în muzică îţi propui să calculezi ceva în avans, ai face bine să te duci la un dermatolog că te mănâncă pielea. Ce e frumos la Rock’n’Roll, la Jazz, vine tocmai dinspre abordarea din această perspectivă, care e valabilă chiar şi în cazul muzicienilor de clasică. Odată ce au început să creeze ceva împreună în urma unui imbold necalculat şi nu doar să interpreteze, totul se aşează apoi în mod natural la locul potrivit. Asta e. A fost un răspuns stupid?

Nu, e în tonul a ce mi-ai zis până acum dar schimb eu direcţia. Fiecare piesă de pe Close Beauty pare a avea o semnificaţie personală. Chiar prima, de exemplu, Spiritual Privacy... ce vrea să îmi transmită, că tu ai nevoie de “intimitate spirituală”?

Dacă trăirile mele ar fi fost atât de intime nu le-aş fi pus pus pe disc. Acesta e paradoxul frumos din titlu pentru că în fiecare paradox se ascunde un mic secret, un înţeles criptic, o disonanţă cognitivă. Sigur, ‘spiritual privacy’ reprezintă în sine o contradicţie în termeni, cel puţin asta e prima impresie, dar tocmai asta am vrut să scot în evidenţă, chiar şi prin felul în care este interpretat cantecul. El are la bază un acord foarte simplu dar partea lui ritmică e extrem de complicată şi sofisticată. Este, aşa cum îl numesc eu, un steeplechase cultural, o cursă lungă cu multe obstacole pe care trebuie să le depăşeşti unul câte unul. Altfel, am lucrat piesa într-un singur session. Am pus-o doar în Rhythmbox şi l-am rugat pe Coen [Coen Molenaar, clăparul trupei lui Jan Akkerman şi producătorul lui Close Beauty – n.r.] să cânte în stil Bebop, pe linia lui Miles Davis, pentru că Miles Davis continuă să aibă o mare influenţă asupra mea.

Ai fi putut însă compune o astfel de muzică în anii tăi Prog-Rock cu Brainbox şi Focus?


Nu, sigur că nu. Cred că asta are de-a face cu experienţa, dar ţine şi de inspiraţie şi de capacitatea de... a rămâne curios. Curios, ăsta-i cuvântul. Am fost întotdeauna curios în ceea ce priveşte alte unghiuri şi moduri de exprimare prin intermediul chitarei. Cât despre încadrarea între nişte limite date de o etichetă, că vorbeai de Prog, situaţia e la fel ca în Free Jazz, care este foarte frumos atâta vreme cât este... în limitele legii :) În fiecare seară, la ora 8, nici mai devreme şi nici mai târziu, apar pe scenă îmbrăcaţi în costumele lor cele mai bune şi cântă ceva [Jan Akkerman scoate o serie de sunete cacofonice imitând instrumente de suflat – n.r.]... de ţi se ridică tot părul de pe corp. Inclusiv cel pubian. Excepţie face cel din urechi. Dar e OK, chiar e OK. E necesar. La fel ca şi Stockhausen. Sau ca John Cage, cu toate că John Cage are şi câteva lucrări foarte, foarte frumoase... el e nemaipomenit. Cum conducea el prin New York şi ascultând în jur se minuna cum strada “cântă” piesele lui, sau cum era el cu pianul în care bătuse nenumărate cuie, da, e ceva... însă tot el a compus şi o muzică foarte frumoasă pentru marimba. O muzică fantastică, magnifică.

O altă compoziţie de pe Close Beauty asupra căreia aş vrea să zăbovim niţel este complexa Retrospection şi cele 4 motive din care e alcătuită, Emotional Debris - The Power Behind The Throne - Hear The Trees Whistle For The Dog – Euridice.

Hmm, atunci tocmai mă reapucasem de lucru în studio. Eu îl iubesc pe Bartók [compozitorul, pianistul şi etnomuzicologul maghiar Béla Bartók - n.r.] şi am citat mult din compoziţiile sale în anii când eram cu Focus. Încă sunt ataşat de muzica lui şi am tot utilizat aceasta influenţă în beneficiul altora, dar acum am decis să o folosesc pentru mine însumi, pentru acest album solo, fiindcă am clădit întreg conceptul albumului pe crearea unităţii în diversitate.
Ori această diversitate cuprinde inclusiv Focus şi ideile mele reflectate în cadrul grupului Focus, asta ca să îţi vorbesc pe şleau. Începutul la primul motiv este inspirat din a 5-a parte a Concertului pentru Orchestră al lui Bartók [numit de autor în 1943 ‘concert’ şi nu ‘simfonie’ datorită modului solistic în care pune în valoare virtuozitatea fiecărei secţii din orchestră – n.r.], însă apoi Emotional Debris se transformă în răspunsul meu - viziunea mea personală, cea de acum - la House of the King [piesa compusă de Akkerman pentru Focus în 1970, înainte de accentuarea diferendelor dintre el şi Thijs van Leer – n.r.]. Cred că era nevoie de el. Trebuie să fii capabil să-ţi asumi libertatea de a răspunde altcuiva într-un fel propriu şi complet diferit de cel al căruia ti-a lansat provocarea. De asta i-am spus The Power Behind The Throne, ca o trimitere la The House of the King şi la puterea din spatele tronului pe care stă aşezat Regele [Akkerman e cel care a compus piesa dar melomanii au reţinut mai mult flautul liderului trupei, ‘regele’ van Leer – n.r.].
A treia bucată este Hear The Trees Whistle For The Dog, inspirată de un documentar pe care îl văzusem despre Primul Război Mondial şi care pe mine mă interesează mai mult decât cel de-al doilea. De ce? Este ceva în el pe care l-aş numi... nu mai romanţios, ci mai profund uman decât al Doilea Război Mondial care a fost o maşinărie ucigătoare de tocat vieţi. Primul, din care şi Hitler a făcut parte, arată exact de ce el a avut şansa să îl inceapă pe al doilea, cu Tratatul de la Versailles şi toate celelalte. Şi, la un moment dat, în documentarul făcut de BBC, se vorbea de Bătălia de pe Somme [una dintre cele mai sângeroase din WWI, cu peste un milion de morţi din ambele tabere în 1916 – n.r.] şi apar doi soldaţi mărşăluind pe drumul lor spre un destin tragic în tranşee. Fumând în timp ce mergeau, unul dintre ei exclamă ‘Hey man, hear the trees whistle for the dog!’. Felul său de a gândi mi s-a părut nemaipomenit de frumos şi de mistic, aproape copilăros prin naivitate, în faţa angajamentului luat de a se expune unei crime în masă ce urma să se întâmple nu după mult timp.
Vederea acestor tineri de 19-20 de ani m-a întristat dar, în acelaşi timp, m-a alimentat emoţional. Ultimul din Retrospection este un cântec compus de un tip, Eelko Nobel, intitulat Euridice, ce fusese încorporat de Focus în versiunea grupului a poveştii lui Orfeu şi Euridice [parte a suitei instrumentale de 23’ Eruption de pe LP-ul Focus II din 1971 – n.r.]. Mi-a plăcut atât de mult încât nu mi-a păsat că se zice că van Leer a făcut aranjamentul, când de fapt eu îl făcusem. El a revendicat-o ca fiind piesa lui [Thijs van Leer apare creditat pe disc alături de Nobel – n.r.] iar eu n-am nimic împotrivă căci, slavă Domnului!, eu nu simt nevoia tot timpul de recunoaştere... dar mie mi-a plăcut piesa. Iar conceptul întregului cantec Retrospection i se datorează de fapt lui Coen, clăparul meu, care era completamente împotriva ideii însă când i-am spus că Duke Ellington are chiar un album întreg numit Retrospection [piesa cu acest nume se regăseşte pe Retrospection: The Piano Sessions, compilaţia editată de Lone Hill Jazz în 2009 – n.r.] a ridicat din umeri şi a zis... ‘OK, it’s fine.’. Înţelegi ce vreau să spun, nu? Ar trebui să fie amuzant! :)

Jan, a continua să faci muzică în studio e de înţeles dar ce te mai ţine on the road?

foto: Paul Bergen

N-am nici cea mai vagă idee. Viaţa, cred. Cânt muzica pe care o trăiesc şi trăiesc muzica pe care o cânt. E simplu. Şi fac asta de când am deschis ochii în această lume. Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt capabil să o fac pentru că este un cadou, un har pe care l-am primit... gratis.

Jan Akkerman, îţi mulţumesc.

Interviu de IOAN BIG – Publisher Zile şi Nopţi

Notă: Concertul susţinut de Jan Akkerman la Bucureşti s-a desfăşurat anul trecut în seara de 11 noiembrie, în Sala Mare a Teatrului Naţional, care a găzduit a IV-a ediţie a Galei Corneliu Coposu, eveniment caritabil iniţiat de Fundaţia Corneliu Coposu, împreună cu Fundaţiile Hanns Seidel şi Academia Civică, cu scopul de a sprijini realizarea şi dotarea laboratoarelor de limbă şi literatură română din şcolile cu predare în română din nordul Bucovinei (Ucraina).