Şi oare de câte ori n-am văzut, când eram mici, copii jucându-se nestingheriţi în zona verde a parcurilor, chiar în apropierea textului roşu pe alb, scris cu italice, „nu calcaţi iarba!”?. Şi oare de câte ori, adolescenţi fiind, n-am primit sau n-am dăruit o floricică ruptă dintr-un rond, fără vreo grijă morală, chiar în apropierea celebrei interdicţii, „Copii, nu rupeţi florile!”? Sau de câte ori n-am surprins picnicuri cu foc de grătar în apropierea tăbliţelor cu imperativele „Nu faceţi foc în pădure! Ocrotiţi pădurea!”?
Am crescut în cultura mesajelor civice şi, cu toate astea, atitudinea noastră faţă de avertismentele din spaţiul public este mai degrabă o chestiune de conştiinţă decît de amendă. În intimitatea obiceiurilor noastre, în locurile unde nu ne vede nimeni, ţine doar de noi să nu aruncăm peturi de plastic, să nu punem carton in tomberonul maro sperând că ni se pierde urma printre sacii închişi la culoare, să stingem, când plecăm de acasă, lumina, conform reminder-ului de scara de bloc, punând astfel stop presupoziţiei păguboase că ni s-au dat spre folosinţă resurse planetare inepuizabile.
Acum însă, suntem chemaţi să dăm un examen de conştiinţă mult mai profund, cu cea mai puternică dintre mize – viaţa noastră şi a celor dragi. Pandemia viruslui din Whuan, China, ne obligă la măsuri de siguranţă poate fără precedent şi la un efort civic pe care nu îl putem face decât împreună.
Să ne acoperim nasul și gura atunci când strănutăm cu o mască, un șervețel, sau în cel mai rău caz, cu pliul cotului, nu mai este doar o chestiune de respect pentru cei din jur, ci diferenţa dintre statutul de om sanătos şi cel de pacient. Fiindcă oricât de mult ne-am amuza facând meme pe facebook şi glume la/cu bere, declaraţia pe propria răspundere va avea atașată la borderou şi spovedania noastră colectivă de civism în faţa vieţii.