POP-UP STORIES | (Super)Eroine din comics-uri pe marile ecrane

Cu 100 de ani în urmă activista americană Margaret Sanger publica, cu un imens succes, cartea Woman and the New Race, bestseller ce avea să îl inspire pe psihologul William Marston în crearea Prinţesei Diana din Themyscira, amazoana plămădită din lut de mama ei, Regina Hipolita, şi înzestrată cu puteri supraomeneşti de către zeii greci.
Pe scurt, Wonder Woman, co-fondatoare a Justice League, prezentată pământenilor consumatori de Pop culture de către DC Comics în ianuarie 1942 (Sensation Comics #1).

Comic book-ul din 1942 (Sensation Comics #1) și afișul filmului Wonder Woman 1984; film a cărei premieră va avea loc în 5 iunie

 

Supereroina, infiltrată în plebe ca Diana Prince, a supravieţuit trecerii timpului surfând pe sucesiunea de valuri feministe pentru a ajunge în secolul 21 cu o personalitate, look şi fictografie adaptate vremurilor moderne, cele în care Hollywood-ul pare să fi îngenuncheat spăşit pentru a jura supunere promotoarelor ‘hashtag feminism’-ului.

Wonder Woman nu mai e făcută din lut, nu luptă doar pentru a-l reda “lumii bărbaţilor” pe Steve Trevor sau împotriva maleficilor nazişti şi nu e o fostă secretară, nu, Wonder Woman este mai nou o semi-zeiţă, fata Hipolitei şi a lui Zeus, care are ce are cu zeii care se comportă ‘incorect politic’ sau cu invadatorii de pe alte planete (precum Apokolips), deci a devenit o protectoare a întregii umanităţi în faţa oricărui pericol (supra)natural din univers... oarecum la fel ca şi rivala sa Captain Marvel aka Carol Danvers, mai tânără (a apărut în comics-uri abia în 1977), de care a scăpat însă cel puţin până în 2022, când Marvel Comics estimează că va lansa sequel-ul la filmul  din 2019, regizat de Anna Boden şi Ryan Fleck, cu Brie Larson în rolul supereroinei.

După hit-ul cinematografic din 2017, Wonder Woman revine mult mai repede pe ecrane, anul acesta, în Wonder Woman 1984 (r: Patty Jenkins), dar Gal Gadot va trebuie să fie extrem de convingătoare pentru ca publicul de cinema, infidel de felul său, să nu o lase de izbelişte în favoarea lui Black Widow (Scarlett Johansson), eroina Marvel creată de Stan Lee în ’64 (Tales of Suspense #52), care se întoarce la rădăcinile sale ruse într-o continuare la Captain America: Civil War, sau, mai verosimil, a lui Andromaca din The Old Guard (r: Gina Prince-Bythewood), unde personajul născut în 2017, aflat la debutul său în cinema, este interpretat de... Charlize Theron, o altă amazoană modernă dacă ne gândim la Furiosa din Mad Max: Fury Road.

Plus că, la anul, Thor, care e 100% zeu şi nu un ‘semi’ ca Diana, revine ca... femeie, “Zeiţa Tunetului”, sub înfăţişarea lui Natalie Portman, în filmul lui Taika Waititi. C-aşa-i (şi) în comics-uri, mai ales în cele create în perioada celui de-al 4-lea val feminist.

 

Dacă tot am amintit de valuri, să ne întoarcem în timp pentru o trecere în revistă a câtorva dintre (super)eroinele ajunse din comics-uri icon-uri pe marile ecrane, limitându-ne la personajele pozitive, cu “prinţipuri”, şi nu la cele cu o moralitate sau un comportament discutabil precum Harley Quinn, Catwoman, Poison Ivy, Hela, Dark Phoenix, Nebula, Mystique sau Quicksand. Incontestabil, prima dintre acestea îşi are originea în Franţa, în benzile desenate create de Jean-Claude Forest şi tipărite începând cu 1962, aproape de apogeul celui de-al doilea val feminist (Betty Friedan a publicat The Feminine Mystique în 1963), asociat Revoluţiei Sexuale. 
În BD-ul considerat acum primul comics porno din istorie, Barbarella reprezenta în anii ’60 simbolul femeii moderne şi emancipate într-o epocă a eliberării sexuale definită (inclusiv) prin legalizarea avortului, intrarea în uzul comun a metodelor contraceptive şi acceptarea formelor alternative de sexualitate.

Cinefilii rămân însă în minte cu imaginea lui Jane Fonda în filmul SF din 1968 regizat de soţul ei, Roger Vadim, în rolul aventurierei spaţiale care îşi foloseşte din plin nurii pentru a împiedica un savant din sistemul planetar Tau Ceti să distrugă Pământul cu o super-armă. Pe ecran, Barbarella supravieţuieşte, în final, sexului fără anticoncepţionale şi torturii în “orgasmatron” . Filmul s-a bucurat de un asemenea succes încât nicio altă candidată venită din comics-uri nu avea să se mai apropie vreodată de popularitatea ei, cel puţin până în efervescenţii ani ’80 când Supergirl (1984, r: Jeannot Swarc, cu Helen Slater în rolul verişoarei lui Superman, creată de Otto Binder pentru DC Comics în 1959) şi Red Sonja au emis (fără success) primele pretenţii, cea din urmă datorită staturii imperiale al Brigittei Nielsen în Fantasy-ul lui Richard Fleischer din 1985, în care atletica eroină roşcată expertă în mânuirea sabiei imaginată de Roy Thomas, ce debutase pentru Marvel în 1973 alături de Conan the Barbarian, face echipă cu Lord Kalidor (Arnold Schwarzenegger) pentru a distruge preţiosul talisman al preoţilor păgâni.

Apoi, odată cu cel de-al treilea val feminist, sfârşitul de veac a coincis cu apusul acestui trend din categoria consumeristă “femsploitation”, marcat în cinema doar de încă o eroină ieşită din ordinar, Barb Wire, în pelicula din 1996 al lui David Hogan, cu Pamela Anderson în rolul patroanei de bar şi vânătoarei de recompense dependente de adrenalină lansată ca personaj de Dark Horse Comics în ’94.

Orice tentativă post-2000 de a continua în direcţia exploatării excesive a calităţilor fizice ale femeilor a fost întâmpinată cu rezerve de public, probabil cel mai bun exemplu în acest sens fiind Elektra din 2005 (r: Rob Bowman), în care tentativa (lăudabilă) al lui Jennifer Garner de a intra în pielea asasinei cu sânge grecesc, imaginată de Frank Miller în 1981 în Daredevil #168, a fost anihilată de un scenariu inept, însăilat din frânturi ale aventurilor sale în comics-urile Marvel.

Dincolo de atractivitatea ambalării comerciale a majorităţii supereroinelor din benzile desenate transferate pe ecrane, secolul 20 s-a încheiat lăsând moştenire feministelor mileniale un personaj-cult dintr-un comics britanic obscur din ’88, Tank Girl, care, prin intermediul filmului din 1995 al cineastei Rachel Talalay, a devenit atât de influent încât în toamna trecută Margot ‘Harley Quinn’ Robbie a cumpărat de la MGM drepturile pentru a produce un reboot.

Identitatea vizuală a personajului care face mişto de stereotipurile feminine a fost creată în print de către Jamie Hewlett, co-fondator apoi al trupei Gorillaz împreună cu Damon ‘Blur’ Albarn, însă filmul - prin personalităţile feminine foarte puternice implicate în realizarea sa, precum Catherine Hardwicke (ca production designer, înainte de afirmarea ca regizoare de succes, vezi Twilight), Courtney Love (rebela artistă a asamblat OST-ul) şi actriţele Naomi Watts (Jet Girl) şi Lori Petty (Tank Girl) - marchează în cinematografia inspirată din comics-uri începutul tranziţiei de la al 3-lea val feminist, clădit de Generatia X pe individualism, mobilitate socială şi diversitate, la cel de-al 4-lea val, coagulat cu aproximativ 10 ani în urmă prin intermediul reţelelor sociale şi centrat pe “women’s empowerment” şi intersecţionalitate.

Într-o Australie postapocaliptică în care apa a devenit cea mai preţioasă resursă, Tank Girl, eliberată din sclavie, este o luptătoare împotriva supersoldaţilor corporaţiei Water & Power ce caută să pună stăpânire pe ultimul puţ rămas în folosire comună. Considerat un film de un “feminism strident”, Tank Girl a deschis calea pentru eroine neconvenţionale rămase până atunci în obscuritatea comics-urilor cu difuzare limitată precum Josie din comedia muzicală Josie and the Pussycats (2001, r: Harry Elfont, Deborah Kaplan, cu: Rachael Leigh Cook), inspirat de rockeriţa adolescentă creată de Dan DeCarlo pentru Archie Comics în 1963, U.S.

Marshal-ul Carrie Stetko din Whiteout (2009, r: Dominic Sena, cu: Kate Beckinsale) care anchetează o serie de crime în îngheţata Antarctică (comics-ul lui Greg Rucka şi Steve Lieber a apărut la Oni Press în 1998), aventuriera şi jurnalista de la început de secol 20, un soi de Indiana Jones feminin european, Adèle Blanc-Sec (Les Aventures extraordinaires d’Adèle Blanc-Sec, 2010, r: Luc Besson, cu: Louise Bourgoin), apărută în BD-urile lui Jacques Tardi în 1976, sau Tamara Drewe (Gemma Arterton) din filmul lui Stephen Frears din 2010 bazat pe comic strip-urile publicate de Posy Simmonds în The Guardian în 2005, inspirate la rândul lor de romanul clasic al lui Thomas Hardy, Departe de lumea dezlănţuită. Iar prezenţa pe marile ecrane a unor eroine “altfel” nu se limitează la acestea pentru că a urmat în 2019 chiar... Marie Curie în Radioactive, Biopic al cărui scenariu are la bază romanul grafic semnat de Lauren Redniss în 2010, cu Rosamund Pike în rolul savantei de origine poloneză, film realizat de Marjane Satrapi, autoarea excepţionalei adaptări animate a comics-ului Persepolis.

În sectorul “crowd pleasing”, invazia post-2000 a supereroinelor pe marile ecrane a fost masivă şi concertată din momentul confirmării forţei impactului la public al francizei X-Men, demarată de Bryan Singer, şi care numără până în acest moment 12 filme (2000-2019).
Din păcate, viitorul ansamblului pe ecrane este incert odată cu re-înglobarea în marea familie Marvel însă, oricum, lasă în spate câteva personaje făcute memorabile de către interpretele lor: Storm/Halle Berry, Raven/Rebecca Romijn & Jennifer Lawrence, Jean Grey/Famke Janssen & Sophie Turner, Rogue/Anna Paquin, Domino/Zazie Beets şi Kitty Pryde/Ellen Page. Pe calea deschisă de X-(Wo)men şi până la Birds of Prey, au păşit grupat, uşor-uşor, antieroinele - “femmes fatales”... mai mult sau mai puţin - din Neo-Noir-urile lui Frank Miller, Sin City şi The Spirit, în filmele din 2005, 2008 şi 2014 (Gail/Rosario Dawson, Nancy Callahan/Jessica Alba, Ava/Eva Green, Miko/Devon Aoki, Sand Saref/Eva Mendez, Berthie/Lady Gaga, Shellie/Brittany Murphy etc) dar şi solitarele Lorraine Broughton din Atomic Blonde (2017, r: David Leitch, cu: Charlize Theron), agenta MI6 apărută în The Coldest City, comics-ul lui Antony Johnston de la Oni Press din 2010, şi Alita (2019, r: Robert ‘Sin City’ Rodriguez, cu: Rosa Salazar), “fata” semi-CGI al lui James Cameron extrasă din paginile seriei Manga creată de Yukito Kishiro (Gunnm, 1990).

Personajele feminine pozitive din panteonul comics-urilor cu impactul cel mai substanţial în entertainmentul cinematografic rămân însă, fără îndoială, Wonder Woman şi Captain Marvel.

Şi dacă în ce o priveşte pe Căpităneasă trebuie să ne înarmăm cu multă răbdare, zeiţa-prinţesă a amazoanelor Wonder Woman, a cărei personalitate a fost construită de Marston în baza propriei teze comportamentale ‘DISC Theory’, ce pleacă de la studiul a 4 trăsături diferite: D(ominanţă)-I(influenţă)-S(tatornicie)-C(onştientizare), îşi va face din nou apariţia în 2020, în WW84, ca să o înfrunte pe Cheetah (nemesis new entry, interpretat de Kristen Wiig).
Mai interesante totuşi decât aventurile imaculatei Dianei în 1984 - an când Madonna apărea în rochie de mireasă la MTV cântând Like A Virgin - s-ar putea să fie însă surprizele oferite de cele două noi supereroine războinice venite din comics-uri, Andromaca din Scitia/Charlize Theron (The Old Guard – Image Comics, Greg Rucka şi Leandro Fernandez, 2017) şi Thena/Angelina Jolie (The Eternals – Marvel, Jack Kirby, 1976), prin faptul că prima este în esenţă o nemuritoare ucigaşă cu simbrie ce are probleme cu memoria, iar a doua trebuie să-şi stăpânească pornirile belicoase şi să asculte de mai înţeleapta Ajak/Salma Hayek. Până vom putea ajunge să tragem o concluzie, rămâne de văzut şi cât de convingătoare va fi Anya Taylor-Joy ca juna expertă în teleportare Illyana Rasputin aka Magik în New Mutants (echipa creată de Chris Claremont pentru Marvel în 1982 ca spin-off la X-Men), ce va fi lansat la noi la începutul lunii aprilie.

Material semnat de Ioan Big, Publisher Zile și Nopți