FILM & TEATRU | MIHAI CĂLIN- Realitatea privită cu alţi ochi

La mijlocul anilor ’90 , Mihai Călin, pe atunci proaspăt absolvent al UNATC, a devenit unul dintre cei mai populari actori din România datorită televiziunii, iar notorietatea dobândită cu Superbingo sau Ştii şi câştigi s-a conservat datorită apariţiei constante în seriale, inclusiv în recentele Umbre, O grămadă de caramele, Sacrificiul sau Fructul oprit, ori în producţii teatrale itinerante precum Intriga Teatrului Avangardia în care joacă alături de Medeea Marinescu, Şerban Pavlu, Cristi Iacob şi Ilona Brezoianu.

Măsura talentului său, ajuns la deplină maturitate, este dată însă de rolurile remarcabile făcute pe scena Naţionalului bucureştean al cărui angajat este din 1993, precum Caliban în Furtuna sau Cera în No Man’s Land, ambele regizate de Alexander Morfov, Meto (Orchestra Titanic, r: Felix Alexa) sau Robert Evans (UFO, r: Bobi Pricop).

Din 27 martie, după 6 ani de absenţă, Mihai Călin revine şi în cinematografe în 5 minute, filmul lui Dan Chişu inspirat de fapte petrecute în realitate, al cărui conţinut dramatic se clădeşte în jurul jandarmului Nicu Holban, considerat vinovat şi expus publicului de către mass-media pentru modul discutabil de intervenţie al forţelor de ordine în cazul întreruperii proiecţiei unui film cu tematică gay de către un grup de homofobi. Printr-o interpretare extraordinară, actorul conferă un plus de greutate şi nuanţare unei partituri (altfel) deja gândită de cineast a fi departe de un simplu nod într-o banală ţesătură cu subtext social.

 

Întreaga urzeală de adevăruri din filmul 5 minute este menită în fapt a construi o dramă individuală, cea a jandarmului familist Nicu Holban. Crezi că am putea ajunge să empatizăm cu personajul?

Sunt momente în care s-ar putea întâmpla asta dar cred că, până la urmă, spectatorul nu va merge cu el... dar nici nu-mi pun problema asta foarte mult. Cred că abia la final el ajunge la un moment de înţelegere că a greşit. Îl apăr pentru că el, ca personaj, aşa cum şi eu probabil în viaţă, şi am şi prieteni, colegi, pe care cred eu că-i înţeleg bine din exterior, noi cu toţii ne creăm nişte motivaţii, alibiuri pentru tot ceea ce facem şi e foarte dificil să fim sinceri cu noi înşine, e dur. Sigur, mă refer la lucruri importante şi nu la micile slăbiciuni de ignorat. Am avut prieteni pe care eu, pe diverse evenimente destul de importante şi grave, i-am “condamnat” şi chiar am rupt prietenia pe nişte chestii principiale. Eu am zis ‘Nu, nu fac chestia asta’ dar ei au făcut-o. Din diverse motive. Este foarte greu să fii cinstit. Ceea ce am încercat noi să spunem este că el a înţeles că a greşit. E scenuţa aceea de la sala de forţă când şi colegul lui spune ‘Băi, trebuia să facem aia’ iar eu îi zic ‘Acum am nevoie de cineva care să fie alături de mine, n-am nevoie să-mi faci morală’. E ca atunci când ştii că ai greşit şi nu mai e nevoie să vină cineva să-ţi spună asta. ‘Da, ştiu c-am greşit dar ajută-mă.’ E ceva din natura lui, din educaţia lui, care l-a împins să greşească. Până şi un homofob pus în anumite situaţii poate să înţeleagă, căci nu vorbim acum despre nişte monştri, ci despre oameni normali, chiar dacă asta nu îi absolvă cu nimic. Nu vreau să fac o paralelă cu filmul lui Woody Allen, Blue Jasmine, dar personajul lui Cate Blanchett ştia ce nenoriciri face soţul ei însă preferă, pentru confortul şi luxul vieţii ei, să nu vadă şi, sigur, lucrurile astea îţi explodează în faţă la un moment dat. Cred că pe Nicu Holban asta îl defineşte cel mai tare: el este convins că are dreptate. Mai contează şi că el are o carieră importantă în meseria lui – aşa cum spune şeful lui, ‘Ăsta a salvat oameni, e un erou’ -  iar când ai succes, devii puţin orb la pericolele care te pasc. E un risc pentru noi toţi să nu ne punem întrebări de felul ‘Dar... dacă n-am dreptate? Fie şi doar 5%?’, ştii, să ai măcar o mică îndoială. Oamenii care n-au îndoieli sunt periculoşi căci pot face lucruri foarte bune dar şi când derapează... şi jurnalista [Liliana Calomfir, personajul Dianei Cavallioti – n.r.] are dreptate, dar n-are probe. Şi ce face? Încearcă să falsifice realitatea, să creeze nişte probe. Realitatea e în mişcare, totul e în mişcare, interacţionezi cu tot felul de oameni şi de probleme, ori dacă tu refuzi să te adaptezi realităţii şi rămâi inflexibil în dreptatea ta, atunci tu eşti cel care va pierde. Cam asta e zona în care am vrut să mergem cu personajul.

Dincolo de modul în care era schiţat în scenariu, acest personaj care ajunge pe marile ecrane este aproape de cel pe care ţi l-ai imaginat tu, actorul Mihai Călin?

 

credit photo: arhiva personală

Da. Oarecum. Am oarece neîmpliniri punctuale, un fel de... ‘Acolo aş fi putut face mai altfel’, ştii, acele idei care îţi vin ulterior, a posteriori. Întotdeauna se întâmplă aşa, mai ales când eşti perfecţionist, când vrei să faci performanţă şi îţi dai seama că poate n-ai fost suficient de concentrat sau suficient de inspirat într-un anume moment. La film, din fericire, se pot face mai multe duble dar, din păcate, ce s-a tras în ziua aia, aia rămâne, adică... ţi-a venit o idee a doua zi, la revedere! Să ştii, chiar m-am gândit la asta. Îţi aminteşti că la alegeri, în diaspora, a fost acel caz cu un poliţist de origine română în Germania. Când omul a văzut cu ce se confruntă sutele de oameni înghesuiţi care voiau să voteze, un drept fundamental, a făcut ceva ca să le creeze puţin confort. A mărit spaţiul ăla ca şi cum ar fi mărit curtea ambasadei ca să continue votarea, a făcut ceva pentru oameni şi asta mi s-a părut interesant de atins şi de văzut: în ce măsură oamenii care au forţa aplică legea în litera dar şi în spiritul ei? Ori spiritul legii trebuie să fie pentru om. Şi mai e ceva în legătură cu personajul. Am pus o poză pe FB din restaurant, de la masa unde e cearta cu fiica, şi-am denumit-o - nu ştiu câtă lume a înţeles căci poate ar fi trebuit să fiu şi mai autoironic – ‘Când eşti convins că ai dreptate’. Şi mie, personal, asta mi se pare o problemă. Când eşti convins că ai dreptate 100% şi există acel pericol al absolutizării dreptăţii tale, există pericolul să fii total orbit de această dreptate a ta.... apropo de dreptatea lui cu fiica. Sigur că el greşeşte, dar e convins că are dreptate şi aici este prostia din viaţa umană, din commedia umană.

În realitatea cotidiană nimic nu este 100% alb sau negru, deci comportamentul “realistului” Holban din 5 minute, mai ales cel din viaţa privată, ar trebui să pună pe gânduri.

Dincolo de realizarea artistică şi estetică şi indiferent dacă-şi propune să emoţioneze spectatorul sau nu, mie mi se pare important la un film, ca şi la teatru de altfel, ca spectatorul să plece de acolo recunoscându-se cumva în el, măcar într-o parte din ceea ce vede, sau, dacă nu se recunoaşte, măcar să-şi pună o întrebare despre ce-a văzut şi să se gândească apoi câteva minute la răspuns. Uite, de exemplu, la TNB am un spectacol care se numeşte No Man’s Land realizat după filmul cu numele ăsta [filmul premiat cu Oscar şi Glob de Aur scris şi regizat în 2001 de Danis Tanović – n.r.] şi mie mi se pare foarte important să faci asemenea spectacole, mai ales că la noi, în societatea românească, se întâmplă din când în când să se ajungă la conflicte, din fericire nu la nivelul celui din fosta Iugoslavie, dar n-avem cum să nu ne aducem aminte, că suntem trecuţi prin viaţă, de martie ’90, Târgu Mureş.

Cera în No Man’s Land

Sau de Valea Uzului de anul trecut. Şi pericolele naţionalismului există în continuare. Suntem în 2020, pe 4 iunie s-a semnat Trianonul, Tratatul de la Trianon [cu 100 de ani în urmă, în 1920 – n.r.] şi cu siguranţă o să fie nişte tensiuni atunci. Vorbeam cu cineva apropo de comunitatea maghiară şi ei au această frică faţă de români, de asimilare, deci frici sunt de ambele părţi, dar tocmai de asta ele trebuie discutate şi analizate de toate părţile... împreună. Asta apropo de filmul nostru, de încrederea şi neîncrederea între părinţi şi copii. La un moment dat mama spune clar, în timpul discuţiei din bucătărie, că are încredere în ea. ‘Dar unde e acum?’, întreabă Nicu. ‘E cu o prietenă, se duc şi ele ca fetele undeva, ascultă muzică, am încredere în ea.’... ‘Băi, eu n-am încredere.’ E şi o chestie masculină dar şi de mediul în care trăiesc. Omul ăsta e un jandarm, nu aparţine unui mediu fin, cultural, intelectual. Eu ştiu cum suntem noi, bărbaţii, te uiţi pe stradă după o puştoaică de 15-16 ani şi îţi trece un gand, o vezi pe Lulu un pic.

Relaţia dintre părinţi şi copii în vremurile moderne... Mihai, tu ai ai fost vreodată tentat să intri pe contul de Facebook al fiului tău?

 

credit photo: arhiva personală

Hmm... am să-ţi spun ceva. Întâmplător, la un moment dat, folosind acelaşi laptop, el n-a ieşit, nu şi-a dat log out la FB, şi eu am intrat, nu mi-am dat seama că-i al lui şi m-am uitat mirat că-mi cereau prietenia tot felul de puştoaice. Ce legătură am eu cu astea? Şi le-am dat reject. Dar după aia, după vreo câteva minute, m-am mai uitat o dată, întrebându-mă ce-mi apare mie acolo, şi mi-am dat seama că sunt pe contul lui... pentru că el e încă naiv. Eu nefiind dur cu el, n-a simţit nevoia să se protejeze faţă de mine, dar acum, sigur, creşte în vârstă şi deja se izolează un pic în lumea lui adolescentină. Dar eu imediat am ieşit de pe contul lui, aici e diferenţa.

Dacă aş fi fost Nicu Holban probabil aş fi rămas.



Plus că mai e o chestie foarte reală în societatea românească, ce pleacă de la faptul că Nicu este tată de băiat dar şi de fată şi are un fel de frică de pericole, căci trăim într-o lume destul de agresivă cu sexul ‘slab’. Ai 15 sau 16 ani, nu eşti încă în stare să te protejezi, o fac eu pentru tine până când consider eu că poţi să ai libertate şi aşa mai departe. Asta există în societatea românească. Cred că tinerii sunt trataţi aşa nu doar de unii părinţi, ci de societate în general, de noi, oamenii mai în vârstă, ce mai şi păcătuim poate prin ridicarea la grad de mare valoare a experienţei de viaţă care, sigur, e foarte importantă dar nu ştiu cât ne dă dreptul să dăm lecţii puştilor, iar asta crează o ruptură. Nu că n-ar trebui să dai lecţii dar, ştii cum e, modul în care îi spui unui om un lucru îl poate face pe celălalt să se simtă degradat sau atacat şi atunci se pune un zid.

Ca şi mine, ai trăit anii de formare ca adult sub comunişti. Crezi că pentru tineri mai sunt relevante experienţele noastre din acea parte din viaţă?

Nu cred. Adolescenţa noastră a fost cu totul în altă lume şi cred că asta ar trebui să înţelegem. Era cu totul altă lume, parcă am fi fost pe o altă planetă. Nu trebuie să le dăm lecţii, ci doar să le povestim despre lucrurile alea ca să fie conştienţi că trebuie să încerce să preţuiască ce au... libertatea. Şi să înţeleagă cât e ea de importantă. Eu asta încerc dar fără să dau lecţii. Cu toate că, din experienţa mea personală, tinerii sunt în general foarte toleranţi şi deschişi la tot felul de experienţe şi cred că pot accepta foarte multe lucruri, inclusiv lecţii, inclusiv sfaturi, dar important e să fie consideraţi egali. Ei simt nevoia de afirmare, de egalitate cu ceilalţi, ştii? Plus că mai este o chestie. Trebuie să înţelegem că ei, având o experienţă de viaţă foarte crudă, ei nu au cum să ştie, raţional vorbind, anumite lucruri. N-au cum să le simtă. Noi suntem mult mai târâţi de neîmpliniri, de vise frânte, de agresivitatea societăţii, de lupta pentru supravieţuire, şi atunci avem multe reflexe în a-i proteja şi a le spune ‘Fă ce zic eu că eu ştiu ce zic’, ceea ce eu nu cred că-i protejează în mod real. Nu vreau să fiu patetic dar cred că până la urmă dragostea poate face acest lucru. Dacă dai iubire, dragoste, îl protejezi şi îi dai mai multă încredere decât dacă îi dai nişte sfaturi sterpe şi raţionale.

Nicu Holban îşi vede pusă în pericol stabilitatea vieţii sale personale, cea a familiei y compris, odată ce ajunge o ţintă a mass media, devine o persoană binecunoscută publicului larg. Ai fost şi tu expus la acest pericol odată devenit o vedetă de televiziune naţională. Cum l-ai gestionat?

În primul rand, atunci când am căpătat, cu multă vreme în urmă, prin Pro TV, statutul ăsta de vedetă, aia a fost o întâmplare. Nu uita că eu m-am retras după aceea din primplan adică ăsta n-a fost un scop. Iniţial a fost, aşa cum ziceam, o întâmplare, care n-a durat o perioadă foarte lungă fiindcă apoi – pasiunea mea fiind teatrul – am selectat, mă rog, lucrurile astea de televiziune, mai comerciale, şi m-am retras din multe, adică am tocit cu bună ştiinţă statutul de vedetă pe care l-am căpătat relativ repede odată cu apariţia Pro TV-ului. N-am vrut să fiu în primplan. Iar în ceea ce priveşte viaţa personală, întotdeauna am considerat că ea îţi dă un foarte mare echilibru, apropo de profesie în general, nu numai de televiziune. Pentru că în profesie treci prin multe emoţii, vorba lui “colegu’” Pacino, ‘Asta-i meserie de nebuni, că-ţi iei psihicul şi dai cu el de pereţi.’ Şi de asta unii simt nevoia să bea, alţii se droghează, fiindcă e un preaplin acolo, în scenă sau în film, şi după aia rămâi cam pe gol, ori îţi trebuie ceva echilibru, fie în prieteni, fie în familie. Eu nu mi-am expus familia, cu toate c-am dat interviuri sau fotografii în presă... rar sau foarte rar. Nu merg la evenimente mondene decât extrem de rar că n-am nevoie de aşa ceva. Dar cine atinge statutul de vedetă şi are un scop din asta, şi pentru gloria personală dar şi financiar - pentru că dacă vrei să te menţii la un anumit nivel financiar eşti nevoit să tragi tare pentru asta - trebuie să-şi alimenteze popularitatea, să fie activ pe Instagram, să-şi facă şi un blog, ori eu, dimpotrivă, m-am mai scos din priză şi au fost vreo 5-6 ani când n-am mai făcut deloc televiziune, că nu-mi plăcea ce se întâmpla şi n-aveam nevoie de asta, ştii? Cât despre serialele astea în care am jucat, până la urmă, îmi fac doar meseria.

Ţi-am pus întrebarea plecând de la realitatea incontestabilă că puteai alege să rămâi pe calea celebrităţii şi a beneficiilor asociate cu aceasta însă riscai să nu mai fii perceput ca un actor serios şi să nu mai fi văzut în Antigona sau în Trilogia antică...

Într-adevăr, ăsta a fost un pericol la un moment dat, mai de mult, nu mai ţin minte exact când. A fost o discuţie, pe vremea când eram pe la ProTV, să devin un prezentator sau realizator de emisiuni... şi dacă vrei să performezi într-un domeniu trebuie să te dedici acestuia. Ori performanţa e pe planuri multiple: trebuie să ai impact în public, trebuie să faci rating, trebuie să fii cunoscut... trebuie să te dedici acelui lucru, nu poţi să îl faci cu jumătate de măsură. Şi exista pericolul ăsta. Ce fac, fac asta... şi atunci trebuie să îţi pui mintea la contribuţie, că trebuie să te gândeşti şi să naşti lucruri noi, că nu ştii cât funcţionează un produs, poate merge un an, poate merge 3 ani, şi tot timpul ar trebui să fii preocupat de chestia asta. Ori eu mi-am dat seama, ca şi în alte lucruri pe care le-am făcut, că pasiunea mea e teatrul. La teatru îmi merge mintea, adică pasiunea mea, combustia mea interioară, mă face să mă preocup de lucrul ăsta şi pe stradă şi la cumpărături şi-n altă parte. Pe când pentru partea comercială, de televiziune, nu aş fi avut aceeaşi combustie, aceeaşi preocupare şi în afara orelor de serviciu, şi atunci cred că, mai devreme sau mai tarziu, aş fi ajuns la o saturaţie, fiindcă banii nu sunt un motor suficient pentru a face un lucru à la longue, ca să zic aşa.

Am ajuns astfel la teatru. Cu toate că erai pasionat, n-ai dat din prima semne că vrei să urmezi o facultate care să te formeze ca actor...    

În primul rând trebuie să spun că eu am fost un mare, mare norocos pentru că în liceu, datorită unei profesoare de-ale mele de română şi franceză, fiică de actori, eu mi-am descoperit pasiunea asta şi mi se pare un har dumnezeiesc să-ţi poţi descoperi pasiunea pe la 16-17 ani. Sigur, experienţele sunt total diferite, iar oamenii pot să facă şi până la 25 de ani un lucru şi apoi să descopere altceva dar pentru mine a fost un noroc. Am găsit un sens în asta şi simţeam nevoia să fac lucrul ăsta. Bine, nu l-am făcut imediat din teama aia de puşti că o să pic la facultate şi plec în armată, c-aşa era pe vremea aia, dar de ce ţi-e frică nu scapi... tot am picat la facultate [la Fizică – n.r.] şi tot am făcut armata lungă, la Buzău. La geniu, de fapt “la munci”. În fine. Până la urmă am făcut nişte Politehnică dar exact cum e proverbul ăla francez, ‘Alungă naturalul, va reveni-n galop’, tot a rămas ceva foarte puternic în mine şi am văzut că erau nişte brigăzi de studenţi, nişte echipe de teatru, m-am dus pe-acolo şi mi se păreau drăguţi dar uşurei, nu ştiu cum să zic, nişte amatori. Şi eu eram amator, dar simţeam nevoia de ceva mai mult şi, interesându-mă în continuare, am auzit de Casa Studenţilor, de teatrul studenţesc Podul şi, pur si simplu, m-am dus să caut acel loc. Şi ajuns acolo am zis ‘Vreau şi eu aici.’ M-am întâlnit cu Cătălin Naum, m-a întrebat dacă ştiu o poezie, i-am zis o poezie că una ştiam, iar el m-a mai întrebat ‘Tu ai dat la facultate, la Teatru?’. ‘Nu, n-am dat.’ A fost uimit. ‘N-ai dat?’ A văzut el ceva acolo şi, din momentul ăla, am rămas printre acei oameni foarte pasionaţi.

Ai început deci să joci la Podul sub îndrumarea regizorului Cătălin Naum. Cu ce-ai rămas în urma acelei experienţe?

Lui Naum îi era foarte drag de noi dar, în acelaşi timp, era şi foarte dur, adică el lucra profesionist cumva, dar profesionist în sensul cel mai adevărat al cuvantului. Că ştii ce înseamnă acum ‘profesionist’? Înseamnă de cele mai multe ori ‘producţie’. Faci producţie după producţie după producţie. El descoperea lucruri şi ne modela într-un fel foarte umil faţă de profesie. Cu el am descoperit umilinţa şi respectul faţă de profesie. Sanda Manu, care nu mi-a fost mie profesoară dar ne cunoşteam, ne spunea mai târziu în facultate că oamenii care au venit din “pod”, mă rog, de la Podul - atunci, în ’90, intrasem vreo 10, cred -, se văd diferit faţă de ceilalţi, nu atât ca talent cât prin apropierea faţă de meserie, ca raportare la meserie. Deci Cătălin Naum, care era un fel de fundamentalist în zona asta şi nu un adept al “star system”-ului, ne-a învăţat că actorul trebuie să fie văzut şi admirat pe scenă. În rest, să nu-l vezi. Naum era mai apropiat de avangardă, de teatrul experimentalist polonez gen Grotowski, toţi ăştia care nu creau staruri, ci nişte grupuri care să trăiască altfel artistic şi să aibă impact în oameni, în public. Acolo am învăţat că orice ai face în teatru sau în film... şi e foarte greu să faci ceva cu adevărat valoros şi care să aducă ceva important oamenilor, am învăţat că aceste lucruri trebuie apreciate şi totul trebuie tratat cu o foarte mare seriozitate şi disciplină.

De la Podul trecem la Teatrul Naţional Bucureşti unde tu ai fost “înregimentat” profesional în 1993. Gândindu-mă la deteriorarea bruscă a raportului din filmul 5 minute dintre Nicu Holban şi Tudose, şeful său de mulţi ani, şi tu ai împărţit în mod regulat scena încă din anii ’90 cu şeful tău, Ion Caramitru, dar ai ajuns acum să ai un diferend cu el. De ce?

Pentru că avem, cred, o cu totul altă viziune despre misiunea teatrului în societate. Sau a artei. Din păcate, domnul Caramitru a ales o zonă mult prea comercială pentru gustul meu. Eu fac lucruri comerciale, dar în sistemul privat, care se susţine eminamente din vânzarea de bilete sau, la televiziunea comercială, din reclame... nu are nicio subvenţie. Şi atunci e firesc într-un fel să existe un echilibru şi ideatic şi de comerţ pentru că aceştia spun cinic ‘Misiunea noastră nu e să educăm ci să facem bani’. În momentul în care eşti însă subvenţionat de stat din bani publici, iarăşi cred că trebuie să existe un echilibru între entertainment şi impact artistic, emoţional, ideatic şi de educaţie a publicului şi punerea unor întrebări fundamentale despre societate, despre viaţa personală, individuală, de familie. Eu am ridicat o problemă de management, de politică culturală, pentru că la noi, la Naţional, din păcate, în ultimii 5-6 ani s-a dezechilibrat această ofertă către public în sensul că marea, marea majoritate merge pe comedii - care altfel, fără îndoială, trebuie să existe - iar spectacolele importante au fost neglijate total. S-au făcut dar nu se programează. Din păcate e o problemă de legislaţie, adică legea a fost schimbată iar managerii din instituţiile de cultură şi mai ales din cele de spectacol au acum nişte condiţii... fantastice, căci favorabile e puţin spus. Nu sunt concursuri, acestea sunt închise şi n-are dreptul nimeni din afară să participe la concurs. După terminarea mandatului, dacă la evaluare ai luat nu ştiu cât, ai un nou mandat. Este contra vremurilor. Cum adică să nu existe concurs? Eu personal dacă aş fi in această poziţie mi-aş da seama că mă osific. Dacă n-am presiunea asta că vreau încă un mandat şi nu mai e nimeni în concurs, atunci merg ca-n brânză, dar dacă ştiu că sunt încă 4 atunci poate sunt mai atent, mai viu, poate vreau să mai înnoiesc ceva. Este aceeaşi poveste cu patriarhul care nu mai vede în jur schimbarea lumii. Şi, bineînţeles, acea clauză din lege cu... 10% pe bucată. În concluzie, eu cred că teatrul trebuie să aibă un impact puternic iar oamenii să plece de acolo gândindu-se la viaţa lor, la cum trăiesc ei. Eu vorbesc şi de ceea ce spun alţii, ca Peter Brook, că teatrul trebuie să fie incomod, teatrul trebuie să zguduie. Restul e pe zona comercială, care trebuie să existe şi ea.

Revenim în încheiere la 5 minute. Se aseamănă în vreun fel personajul tău din film cu Caliban din Furtuna lui Shakespeare pe care-l joci la TNB?

 

Caliban în Furtuna

Nu m-am gândit la chestia asta. Sincer. Da, ar putea fi visceralitatea, cumva. Reacţionează instinctiv. Şi asta i se poate reproşa acestui jandarm care face multe lucruri bune dar care, de la un moment dat, trebuie să se lase ghidat de raţiune. Ori raţiunea spune că trebuie să protejezi oamenii şi nu poţi să vii tu să zici ‘Mie nu-mi plac ăia. Ia mai dă-i în mă-sa!’ doar că nu-ţi plac ţie, asta-i visceralitate. Visceralitate este şi când mă gândesc că fiica mea, care are 15-16 ani, e pe undeva şi mă întreb - neavând încredere în ea - dacă profită vreunul de ea. Şi-atunci o controlez de 2 ori pe an la ginecolog pentru că am în mine furia că eu nu pot să controlez situaţia. Este oribil dar am auzit de cazuri de-astea, să ştii.

Nicu Holban este în esenţă un patriarh, produsul unei societăţi tradiţionaliste şi conservatoare...

Da, absolut. E cel care oferă protecţie. Chestia asta masculină... deci eu aduc bani în casă, eu protejez familia, exact ca în trib. Eu sunt masculul alfa şi voi trebuie să faceţi ce zic eu. Nu vă oblig la chestii groaznice, vă iubesc şi vă protejez, dar faceţi ce zic eu, ştii? Cred că nu vorbesc prostii dacă spun că asta încă e majoritară în România.

credit photo header: Ionuț Macri

Interviu de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi