EAT | Gurmand: TENTACULOS

 

Gustul primăverii din caracatița cu trio de cartofi de la Cuisine Royale. N-o să găsiți asta în lexicul culinar, dar e de-a dreptul tentaculos.

Când vorbești despre Cuisine Royale, e aproape inevitabil un joc de cuvinte:  e cel mai nou restaurant din Centrul Vechi. Îl găsiți la parterul Hotelului Europa Royale de pe strada Franceză. Ca să apelez la limbajul influencerilor, aici nu trebuie să veniți pentru niște preparate culinare, ci ca să aveți o intensă experiență culinară. Responsabil de savoare e Chef Alex Cătănoiu.

 

Fructele de mare - proaspete și bine făcute - merg în orice anotimp, dar mie-mi place să-mi încep mai cu seamă primăvara cu astfel de preparate, căci vara e prea mainstream, iar în rest riști să meditezi prea mult la drumul pe care l-au făcut până în farfuria ta.

Iar dintre toate fructele de mare de pe lumea asta, zic să zăbovim un pic asupra caracatiței.
Mă refer la cea care nu e excesiv de proaspătă, adică vie, cum aud că mai e consumată aiurea, întrucât există un curent care ar dori abolirea consumului caracatițelor încă în viață, deoarece pot simți durerea. Așadar, mă declar din capul locului adeptul preparatelor care nu dau din tentacule, nu cântă, nu mișcă aripioara dorsală în farfurie și, da, nu se uită la mine.

Am mâncat caracatițe în toată Europa în diversele mele preumblări. La început cu sfială, mai apoi cu convingerea că e o carne care poate întoarce, ca la televizor, toate scaunele papilelor mele gustative. Sentimentul de sațietate pe care mi-l oferă instantaneu o porție nici prea-prea, nici foarte-foarte de caracatiță are ceva din magia care îi slujește drept ocupație lui Andrei Gârjob, amicul iluzionist care a prestat în restaurantul bucureștean din Centrul Vechi în care am mâncat caracatița din imagine.

La turci am înghițit-o sub formă de salată, într-un restaurant pescăresc. La greci am primit-o asezonată cu mirodenii elinești, ulei de măsline din cel pe care ai vrea să-l duci și acasă, căței de usturoi, oregano, piper și zeamă de lămâie atent dozată. La portughezi am savurat-o sub formă de „arroz de polvo”, gătită cu orez adică, un soi de mâncare optim pentru anotimpurile mai reci (era un ianuarie însorit când am îmbucat-o, intrasem în Anul Nou la sacou, dar ratasem un revelion cu trupa de swing condusă de Woody Allen, e prea mult de povestit ca să dezvolt aici). La spanioli am testat-o într-o „pulperia”, deși n-am avut privilegiul de a ajunge la Melide, în faimoasa Pulperia A Garnacha, unde caracatița e fabuloasă, deși e gătită simplu, doar cu ulei de măsline și boia.

La români, am avut mai multe experiențe și aproape toate au fost câștigătoare, ok, chiar și cele în care era preparată pe grătar. Una însă cu totul memorabilă e cea a caracatiței cu trio de cartofi de la Cuisine Royale. Arată splendid și are toată savoarea meridională pe care o poți anticipa, ba și ceva în plus. Bașca, mi-a amintit de vorbele scriitoarei și naturalistei americane Sy Montgomery: ne-am despărțit de strămoșul nostru comun și al caracatițelor în urmă cu o jumătate de miliard de ani. Și cu toate astea, încă mai putem fi prieteni cu caracatițele.

Material realizat de Horia Ghibuțiu