Nominalizaţi GOPO 2020 | „Trofeul Tinereții” - Răzvan Oprescu

Regizorul Răzvan Oprescu este unul dintre tinerii nominalizați la Premiile Gopo 2020, secțiunea „Cel mai bun scurtmetraj documentar” cu filmul Trofeul Tinereții  (r. Răzvan Oprescu, producător: Mădălina Butnariu, o producție BAIA BĂIEȚILOR).

Trofeul Tinereții este o întoarcere în timp, înapoi în perioada copilăriei când bunicii, oameni care n-au știut niciodată să fie singuri în vacanțe, erau parte activă a vieții nepoților. Astfel, surprindem o călătorie intimă și sensibilă în sfera emoțională a unui băiat în proces de maturizare care urmează pașii bunicilor prin vechile stațiuni cu băi balneoclimaterice. O eșalonare a unor momente impregnate în amintire, stări, gânduri și întâmplări  înșiruite pe kilometri întregi parcurși alături de bunici cu o Dacia 1110.

Cadre cu o atmosferă rece filmate static și imagini pline de acțiune, foarte vii în exprimare  se succed pentru a ne arăta ce dimensiune capătă gândurile unui copil cu ochii țintuiți în pereții goi, în așteptarea a ceva. Un parc fără bănci, unde nu se întâmplă nimic, liniștea apăsătoare de pe străzile vechi declanșează nostalgia unor momente uitate.

Răzvan Oprescu are 32 de ani. A terminat în 2012 Facultatea de Construcții din București  și este de profesie inginer. A terminat liceul în Ploiești, iar perioada adolescenței a fost faza în care dedesubturile sale artistice s-au stratificat. Timp de patru ani a făcut parte dintr-o trupă de teatru, a fost expus la o scenă mică, dar importantă pentru descoperirea și formarea unor veleități artistice. Tot atunci a început să scrie, o vreme în care credea că „Nichita is the shit”. Liceul a format legături care au făcut ca prieteni din adolescență să se întâlnească mai târziu pe același drum. Așa a luat naștere The Wannabes în perioada facultății, un grup de tineri talentați, dedicați și autodidacți care se vedeau a face totul singuri, de la regie, actorie, montaj și scenarii până la „boom-ul” pe care îl implică un microfon ținut în mână.

După patru ani frumoși, grupul s-a dizolvat de la sine, lăsând în urmă câteva exerciții pe YouTube și poate niște concluzii fertile și experiențe ale procesului de căutare artistică. În 2013, Răzvan a participat la o serie de workshop-uri, alături de Cristi Puiu şi Cecilia Ştefănescu. Au fost câteva luni suficient de relevante ca să creioneze felul în care tânărul se raporta la un film, au avut un impact important formarea identității sale regizorale.

„Puiu a fost pentru mine cam cum a fost Peter Brook pentru Andrei Şerban, m-a făcut să uit tot ce credeam eu că e filmul, dar care a venit cu un dezavantaj, am cam renunţat să scriu scenarii o perioadă”, spune Răzvan.

Astfel, în viața lui s-a institui o pauză muncitorească de patru ani, pentru că îi plac ciclurile școlărești. În 2018 s-a hotărât că este momentul să se concentreze mai mult pe profilul său artistic. A bătut la aceleași uși, iar Alin Boeru şi Vlad Ghinea i-au deschis cu drag. Pe cei trei îi leagă o prietenie de mai bine de 17 ani și au același mănunchi de amintiri, provenind din aceeași trupă de teatru pentru liceeni.  Împreună au fondat Baia Băieților, au improvizat într-o garsonieră din Rahova un studio de montaj și de doi ani țin să le vorbească oamenilor despre experiențe care șlefuiesc și emoții stridente, cu o voce comună, prin producțiile lor. 

Baia Băieților este o căutare, în primul rând a drumului și abia în plan secund a destinației, nu este despre unul dintre ei, ci despre toți, o sfântă treime a prieteniei presărată cu peripeții și restul vine de la sine.  

Ideea scurtmetrajului i-a venit lui Răzvan după ce s-a retras din domeniul construcțiilor. A venit odată cu o nostalgie pe care o dorea documentată. „Simţeam că e nevoie de un drum, de o trecere prin porţi şi case fără de poveste, de mese la care să spunem poftă bună. Voiam să pun pe aceeaşi pagină plecarea mea dintr-un loc şi despărţirea de nişte ani, cu părăsirea unor locuri de o Românie tristă de martie. Totul printr-o strîngere de volan faţă de o skodă neagră.

(...) Un vis elegant, cu comportament ciobănesc, vorbe de conservă şi glume de betonieră. Kilometri de prietenie, ore de siguranţă pierdute în centuri de tăcere şi accelerări în muşchii de piept. Fiecare oraş ar fi trebuit să aibă povestea lui, spusă de cineva de acolo, la un mic dejun sau într-o cofetărie goală. Serile urmau să fie la oameni în sufragerii şi în dormitoare de domnişoare plecate la capitală. Dimineţile am fi plecat pe drumuri, unul la pedale şi ceilalţi doi la butoane. Îi convinsesem pe băieţi să plecăm şi pe 16 martie ne-am pornit. Erau aproape 25 de grade când am ajuns la Amara, dar chiar şi aşa staţiunea era goală, iar când am înaintat spre munţi situaţia a devenit critică - s-a instaurat codul portocaliu de ninsoare şi pe cât de goale erau oraşele acestea până atunci, acum au devenit de-a dreptul pustii. În aceste condiţii, a trebuit să improvizăm şi să reconfigurăm traseul mental al documentarului: am ales să le filmăm DOAR pe ele, aceste oraşe însingurate, care au tras pe dreapta şi aşteaptă. Întorşi acasă cu coada personajelor absente între picioare, dar cu urechile încă gâdilate de frigul singuratic de pe străzi, am scris textul pentru voice over, care se vrea un fel de omagiu pentru ce reprezintă bunicii pentru mine. Un text pe care, văzând produsul final, îl simt mult mai natural decât ar fi ieşit discuţiile cu acei oameni rămaşi prinşi în acele poveşti cu parbriz, cum îmi place mie să le spun.”, zice Răzvan.

Deși inițial vedea filmul ca fiind prea intim și personal pentru ca publicul să îl găsească appealing, după ce scurtmetrajul a fost proiectat la Festivalul Anonimul de anul trecut a constat cât s-a înșelat: oamenii erau cu adevărat conectați la acele imagini care constituie povestea unei întregi generații de copii care resimt acum neputința de a sta supărați pe bătrâni pentru miile de cărămizi numărate în timpul infinitelor ședințe de tratament, la care se adaugă dorul de a-i strânge în brațe pe bunici și nostalgia copilăriei.

„Legat de această primă excursie şi acest prim documentar, la capitolul ‚greutăţi’ aş concluziona că a fost o călătorie plină de cazare la prima mână şi mâncare de ultimă masă, în care răzuiam lozuri în speranţa unui câştig rapid. Am trecut prin zile scurte de primăvară, cu oameni uitaţi printre alei şi tunsori păstrate de ani pentru filme şi tras în poze, şi ne-am trezit sufocaţi de propriile plictiseli treizeciste în ninsorile munţilor. Drumul, mersul în 2 mp, confortul volanului la 8 dimineaţa, aerul condiţionat de după amiază, teama de barieră şi ştergătoarele stricate. Începutul de pană, martorii din bord, uşa scârţâind în spate, scaunul copt de soare şi portbagajul plin de plase ieftine.”- Răzvan Oprescu.

DELIA MITRACHE