VIDEODOME | Cronică de film: “DOOMSDAY” (2008, r: Neil Marshall)

20 martie 2020. Autorităţile britanice iau în considerare izolarea parţială a Londrei de lumea exterioară pentru a minimiza răspândirea coronavirusului. Pe teritoriul UK, 10,000 de militari sunt pregătiţi de scoaterea în stradă pentru a asigura respectarea restricţiilor generate de pandemie. Este realitatea în care trăim.

Anul 2035. Nu se descoperă un vaccin, carantina se dovedeşte mai mult o capcană, iar Londra e în pragul colapsului pentru că virusul reapare după mulţi ani de la declanşarea pandemiei. Asta e Doomsday, distopia imaginată de Neil Marshall ca tribut adus filmelor SF post-apocaliptice din anii ’80 de tip Mad Max, Warriors, Virus sau Escape from New York, care, în mod normal, ar fi un produs de pur entertainment adult de (re)văzut cu popcornul în faţă dacă ce ne înconjoară actualmente nu ne-ar da deja destule frisoane.

Suntem în 2008. Glasgow este focarul unei epidemii generate de un virus necunoscut. Englezii ridică un zid de protecţie între ei şi Scoţia, inclusiv o blocadă maritimă, izolând astfel complet populaţia locală, infectată în cea mai mare parte, pe care o lasă fără niciun sprijin. 27 de ani mai târziu, într-o Anglie supusă embargoului internaţional şi aflată în criză economică si socială acută, ajunsă în stadiul de conducere de tip sudafrican din timpurile apartheidului, virusul reapare brusc în mediul sărac suprapopulat din Londra, iar prognozele arată că, în 48 de ore, mai mult de 12 milioane de persoane îi vor cădea victime.
Guvernanţii decid să trimită o echipă dincolo de zid pentru identificarea unui posibil vaccin, relevând faptul că ştiau prin intermediul sateliţilor militari de ani buni că în arealul supus carantinei continuă să existe supravieţuitori ai molimei. Şocul comando-ului de explorare este acela că aceştia nu sunt puţini şi, mai mult, sunt constituiţi în comunităţi antagonice ce funcţionează după reguli inedite pentru un om… “modern”.

Doomsday, a treia reuşită a cineastului britanic Neil Marshall după Dog Soldiers (2002) şi The Descent (2005), este conceput ca un Action-Thriller ultraviolent extrem de spectaculos, ce îi are în distribuţie pe Rhona Mitra (Underworld: Rise of the Lycans) în rolul Maiorului Eden Sinclair, orfana trimisă să conducă echipa de desant în Scoţia, pe Bob Hoskins (The Long Good Friday), David O’Hara (Wanted), Malcolm McDowell (A Clockwork Orange), MyAnna Buring (Kill List) şi Sean Pertwee (Mutant Chronicles). Cu excepţia lui Mitra, în jurul căreia se construieşte filmul, două sunt prezenţele greu de uitat: O’Hara în rolul lui Canaris (trimiterea ca nume la şeful Abwehr, serviciul german de spionaj militar din WWII nu este, evident, întâmplătoare) şi Craig Conway (colaborator fidel a lui Marshall) ca Sol, liderul bandei de barbari punkeri care controlează Glasgow-ul.

Prin plot, trimiterile la John Carpenter şi ale sale Escape From New York şi Escape From L.A. este clară, însă Neil Marshall nu îşi propune să îşi ascundă admiraţia pentru cineastul-cult american, ci să îi aducă un omagiu, inclusiv prin detalii precum grafica ce indică deplasarea geografică a personajelor ori similarităţile din scena sosirii lui Sinclair în preajma Zidului, iar Rhona Mitra este până în acest moment singurul descendent al lui Snake Plissken/Kurt Russell în care îl recunoaştem cu adevărat pe “taică-său”, inclusiv în grimase. Are până şi un petec pe ochi (e drept, pe celălalt… faţă de Snake). 


Originalitatea unui produs Pop(ular) poate însă proveni şi din mixarea într-un mod inovativ a unor componente deja existente şi exact asta face Marshall, iar faptul că multe cadre sau personaje pot da senzaţia de deja-vu (de la 28 Days Later al lui Danny Boyle la I Am Legend al lui Francis Lawrence) nu pun în umbră rezultatul de ansamblu ce analizează o premisă antropo-sociologică: într-un viitor sumbru, trei modele de civilizaţie complet diferite supravieţuiesc distanţate una de alta, fiecare cu zona sa de influenţă. Dorinţa de control, de competiţie, de supremaţie, credinţa liderilor fiecăreia că propriul mod este mai adecvat timpurilor provoacă şi alimentează interacţiuni ce le erodează însă inevitabil propriul cod şi sistem social. Doomsday îşi trage seva aproape integral din aceste interacţiuni (ne)voite.

Este interesant cum cele 3 modele pe care, toate, le-am privit detaşat până acum, în general ca trepte în evoluţia umanităţii, sunt folosite de fapt de cineast ca studii de caz pentru involuţia speciei în cazul unei crize grave la nivel de masă. Să fiu mai explicit…

Avem pe de-o parte Londra viitorului, modelul urban, aparent democratic şi (încă) civilizat, ce conservă caracteristicile progresului tehnologic, în realitate un sistem labil politic, economic şi social, în care clasa conducătoare este dispusă să meargă cu cinismul până la a sacrifica milioane de vieţi de ‘alegători’ pentru a-şi conserva puterea. Celelalte două, aflate ambele dincolo de zid, sunt deprivate de ‘binefacerile’ tehnologiei şi au adoptat alte căi. Prima, de ghetou anarhic, modelul de involuţie barbarică de la civilitate spre primitivism extrem (în acest caz, canibal) patentat de Mad Max: Beyond Thunderdome, la care, din nou, Marshall face referinţe clare prin vestimentaţia şi make-up-ul Punk şi scenografie, cu o legătură însă foarte strânsă între lideri şi mase, întrucât totul se bazează pe acoperirea strictă a nevoilor de subzistenţă de moment, fără vreun ideal sau aspiraţie de perspectivă. Celălalt este un model rural medieval, despotic, închistat, vehement opus oricărei idei de deschidere, cu propriile stricte reguli, dogme şi principii morale, înclinat spre conservare şi nu spre evoluţie socială. Pentru definirea acestuia, Marshall a avut de unde să se inspire căci vă aduc aminte că prima ficţiune post-apocaliptică ce descrie o Anglie depopulată revenită la modul de viaţă medieval a fost publicată de Richard Jefferies încă din 1885!

Sigur că cele scrise mai sus pot semăna cu despicatul firului în patru, dar mi-am propus doar să argumentez că Doomsday este mult mai mult, inclusiv estetic, decât o însăilare mercantilă de copy-paste-uri ale unor filme vechi de 35-40 de ani şi merită să nu fie trecut uşor cu vederea.

În final, o sugestie: priviţi cu atenţie cancanul punk masculin în ‘fuste’ scoţiene şi veţi ajunge probabil, ca şi mine, la concluzia că e definitoriu pentru mixul inovativ propus de Marshall. Excelentă muzica lui Tyler Bates, compozitorul favorit al lui Zack Snyder şi al lui Rob Zombie. Merită ascultată şi independent de film.

*Bonus Blu-Ray: comentariu audio al regizorului şi a patru actori din distribuţie (dar nu Mitra, Hoskins sau McDowell), booklet despre Making Of (doar în ediţia pe BRD). Tehnic (audio & video): impecabil. Conţine versiunea uncut de 113’ a filmului.

IOAN BIG