Cu vremea asta schimbătoare, primăriile nici nu mai ştiu ce să facă, să scoată palmierii din sere sau plugurile de zăpadă… preventiv? Dacă tot rămânem în casă, noi n-avem probleme de-astea aşa că putem să privim la televizor cum se luptă alţii cu viscolul.
Şi nu vă uitaţi la anul când e făcut filmul, fiindcă gerul scandinav l-a conservat nemaipomenit. Nominalizat pentru regie la Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin, Smilla’s Sense of Snow este Thriller-ul care a făcut Nordic Noir-ul cunoscut în întreaga lume. Adaptat după poeticul best-seller al danezului Peter Høeg, filmul o are ca protagonistă pe Smilla Jasperson (Julia Ormond), o groenlandeză strămutată încă din copilărie pe continent şi care este expertă în… cristalele de gheaţă.
“The way you have a sense of God, I have a sense of Snow” îi spune ea la un moment dat cucernicei Elsa (Vanessa Redgrave – Blow-Up, Julia), una dintre persoanele care o ajută reticent la descifrarea misterului. Căci dacă pentru noi zăpada este… zăpadă, în dialectul inuit groenlandez aceasta are zeci de cuvinte pentru a o defini în funcţie de starea de agregare, de consistenţă, de spaţiul şi timpul căderii acesteia… dar să nu divagăm. Singuratica, inabordabila şi introvertita Smilla, structural încă profund legată de rădăcinile sale din Groenlanda, se trezeşte involuntar implicată într-o conspiraţie de mari proporţii în momentul în care, frământată de îndoieli apropo de cauza morţii unui băieţel din vecini de care se ataşase datorită sorginţii sale inuite, solicită Procurorului General din Copenhaga o anchetă mai amplă.
Aparent copilul se juca pe acoperişul blocului şi a căzut accidental în gol însă după urmele lăsate de picioruşele sale în zăpadă şi ştiind faptul că avea rău de înălţime, Smilla are convingerea că a fost urmărit şi forţat de cineva să se expună unui asemenea risc. Semnele de întrebare se multiplică pe măsură ce reprezentanţii autorităţilor (David Hayman – Sid and Nancy şi Bob Peck – Jurassic Park) o şantajează cu închisoarea pentru a o forţa să abandoneze şi când află de la medicul legist (Jim Broadbent – Gangs of New York, Moulin Rouge) că însuşi şeful Institutului de Medicină Arctică, profesorul Loyen (Tom Wilkinson – The Best Exotic Marigold Hotel, Michael Clayton) a efectuat o biopsie post-mortem a copilului.
Nu are decât doi aliaţi, pe propriul său tată, un medic reputat (Robert Loggia – Scarface, Independence Day), şi pe misteriosul vecin de scară (Gabriel Byrne – The Usual Suspects, Miller’s Crossing), aparent doar un proprietar de service auto dar mult prea sofisticat în comportament pentru a fi credibil, pe care Smilla îl surprinde în compania unui controversat om de ştiinţă (Richard Harris – This Sporting Life, Gladiator), aflat în solda companiilor miniere ce operează în Groenlanda.
Determinarea Smillei de a merge până la capăt complică foarte mult lucrurile, iar totul se va sfârşi în inima gheţarilor nordici. De altfel, finalul, pe care nu vi-l dezvălui, a atras filmului cele mai multe critici (îndreptăţite în parte dar care nu îi afectează per total calitatea).
Distribuţia multi-naţională, senzaţională, este completată cu Mario Adorf – Toba de tinichea (Die Blechtrommel), Peter Capaldi – The Fifth Estate, serialul Dr. Who, Jurgen Vogel – Die Welle, danezii Lars Brygmann (premiul Robert pentru White Night) şi veteranul Erik Holmey (Pistoleros, A Viking Saga) al cărui prim rol de ‘anvergură’ a fost cel a unui ofiţer turanian în… Conan the Barbarian din 1982! Steaua incontestabilă rămâne însă Julia Ormond (My Week with Marilyn, Che), excepţională (aproape de perfecţiune, în opinia mea) într-un rol care trebuie să exprime simultan fragilitatea şi duritatea, rebela spontaneitate emoţională şi ‘îngheţatul’ spirit calculat.
Obstinaţia Smillei, amatoarea ajunsă conjunctural pe post de detectiv, de a răzbi într-un mediu generator preponderent de energii negative (explicaţia ei vis-à-vis de apetenţa pentru matematică şi numerele negative ca justificare implicită pentru armura socială pe care a ales să o poarte este memorabilă chiar dacă pare niţel forţată) este susţinută vizual hiper-eficace de Bille August (premiat în ’89 pentru Pelle cuceritorul cu Oscar, Glob de Aur şi Palme d’Or) şi de vechiul său colaborator, directorul de imagine Jorgen Persson, ce lucrase deja împreună cu cineastul la Pelle, The House of the Spirits şi Jerusalem. Iar dacă mai era nevoie de vreun argument suplimentar pentru a (re)vedea acest film, muzica este semnată de… Hans Zimmer şi Harry Gregson-Williams.
Concluzia? Şi-a asumat-o faimosul critic şi analist de film Roger Ebert care, inspirat, a scris în martie 1997: “Un film superb realizat, ce are unul dintre cele mai trăsnite plot-uri pe care le-am întalnit în ultimul timp. Nimic din ce se întâmplă în ultimele 30 de minute nu poate fi luat în serios şi, totuşi, filmul funcţionează…”.
IOAN BIG
