ARTE VIZUALE I CHRISTOPH NIEMANN : Creativitatea ca practică

Cu un talent remarcabil confirmat în egală măsură în arta plastică şi în new media, Christoph Niemann, inclus în Art Directors Hall of Fame, şi-a dobândit însă popularitatea uriaşă în rândul publicului larg ca ilustrator pentru publicaţii prestigioase precum The New York TimesNational Geographic ori The New Yorker.
În premieră pentru România, cele mai cunoscute lucrări ale sale au putut fi văzute la MNAC/Muzeul Naţional de Artă Contemporană şi Hotspot Workhub din Bucureşti în cadrul expoziţiei 
Point of View. Titlu inspirat fiindcă spiritul ludic fascinant al lui Christoph Niemann se relevă tocmai din nonşalanţa baletului vizual printre jaloanele formelor de expresie artistice consacrate ce-l face să treacă de la poetica urbană la comentariul social prin simple dar surprinzătoare şi frecvente schimbări de perspectivă.

credit photo: Bogdan Oprea

 

Ca parte din Pop culture, eşti simultan artist şi art director. Vorbeşte-mi despre creativitate. Este aceasta un har sau poate fi dobândită?

Cred că poate fi dobândită, sigur, nu în proporţie de 100%, dar problema e că procesul de a o dobândi este atât de frustrant încât singura formă de a-ţi înăbuşi frustrările este o stare naturală de excitaţie generată de produs iar aceasta nu poate fi învăţată. Orice scriitor bun îi poate învăţa pe ceilalţi să scrie o scurtă povestioară decentă însă ai nevoie poate de 10 ani ca să înveţi să o faci bine şi cine are energia să treacă printr-o sută de versiuni şi să tot mişte frazele până să ajungă acolo? Întrebarea este nu dacă vei reuşi să o faci până la urmă ci dacă te vei ţine de ea până o să-ţi iasă. Eu cred că tocmai gestionarea frustrării reprezintă acel lucru care nu poate fi învăţat.

Poate asta se datorează şi faptului că în societatea modernă nu mai avem foarte multă răbdare...

Cu siguranţă. Avem în mod cert o tendinţă să ne pierdem răbdarea mai ales că nu e o provocare majoră. Nu e ca şi cum ai încerca să ajungi în vârful unui munte super-înalt ştiind că tu nu poţi s-o faci altfel şi continui să mergi ani întregi, chiar dacă în drumul tău sunt 10,000 de mici obstacole. Şi atunci de ce faci asta? Mergi de mult timp şi nici măcar nu simţi că ai realizat ceva măreţ. Căci şi când faci o simplă pictură în ulei eşti nevoit să iei un milion de mici decizii pentru ca, în final, să te descurajeze faptul că ai pus culoare cu pensula într-o anume parte şi nu în alta, deci nu o să te descurajeze o mare nerealizare ci o mulţime de mici nerealizări care fac întregul lipsit de valoare. De ce să trec prin asta? Mai bine mă fac expert în coduri şi devin milionar pe Internet.

Dar care a fost motivaţia în cazul tău? Puteai să te faci contabil sau, cum ziceai, expert în coduri.

Cred ca întotdeauna motivaţia vine din faptul că apreciezi arta, că ştii ce şi cum trebuie să simţi ascultând muzica lui Mozart. Sigur, nu am fost niciodată, nici măcar aproape... de a crea ceva care să se apropie de nivelul lui Mozart, dar cunosc sentimentul pe care tu îl ai, prin experienţa pe care eu o trăiesc, ascultându-i muzica lui Mozart. Ştii că e posibil, cumva, printr-un mic aranjament abstract de unde sonore sau de crâmpeie de hârtie, să creezi şi tu emoţii incredibile fără nicio interacţiune fizică.
Ştii că e ceva acolo care devine pentru tine un soi de Sfântul Graal şi pe care începi să îl urmăreşti fiindcă ai trăit experienţa ca receptor, ca recipient al artelor, şi simţi că vrei şi poţi ajunge la celălalt capăt al firului, vrei să vezi cum e să creezi ceva care să aibă un efect similar celui trăit de tine asupra altor oameni. E o căutare care nu se opreşte niciodată, ai uneori sentimentul că te apropii dar îţi dai seama repede că nu poţi ajunge să stăpâneşti arta şi că eşti de fapt pe o bandă rulantă care se mişcă perpetuu. Uneori poate interveni şansa şi vei crea o imagine relevantă, poate o dată pe an sau o dată la cinci ani, nu ştiu, dar sigur e că trebuie să trăieşti permanent cu acest simţământ de tip ‘Moby Dick’. Simţi că asta trebuie să faci.

Asta ce în te priveşte dar eu rămân un simplu receptor, aşa că spune-mi... poate fi pusă în balanţă o lucrare de artă New Media, de exemplu, cu o pictură al lui Salvador Dali?

Până la urmă, esenţa oricăreia dintre ele se poate reduce la o singură mare întrebare: ce efect are asupra noastră? Ce emoţie creează în noi? La care se mai adaugă o întrebare... când creează această emoţie? Căci dacă apare la un moment dat pe un feed de Instagram şi tu sau eu sau altul nu dăm click într-o secundă, ea va dispare în volumul uriaş de imagini... iar acea imagine specifică poate că există de 1,000 sau de 30,000 de ani însă nimeni nu a privit-o vreodată cu atenţie sau nu i-a înţeles semnificaţia până la noile generaţii. Nu există o regulă privitoare la ‘Cum?’ şi ‘Când?’, în ce circumstanţe o imagine are efect. Cred că problema actuală este reprezentată de consumul pe Internet şi de faptul că tot ceea ce nu-şi atinge ţinta în mai puţin de 0.5 secunde sau trebuie privit pe altceva decât un ecran de câţiva inch este perceput ca fiind fără valoare, şi atunci tu, ca artist, eşti frustrat că nu primeşte destule like-uri. Asta te învaţă maşina... în fiecare zi. E foarte dificil să lupţi împotriva acestui sentiment şi să zici ‘Nu-mi pasă, eu cred în ea şi nu mă interesează dacă este apreciată pe Internet.’ Pe de altă parte, asta naşte însă şi contra-reacţii din partea susţinătorilor artei “oficiale” de tipul ‘Dacă oamenilor le place şi o înţeleg, înseamnă că e nesemnificativă’... pentru că, prin definiţia valorii intelectuale, arta “adevărată” este cea pe care oamenii nu o pot pricepe. Sau cel puţin nu în următorii 75 de ani :)

Ambele extreme stau foarte subţire cu argumentele pentru că, în opinia mea, există fără îndoială opere de artă relevante pe care oamenii chiar le înţeleg şi care sunt capabile de a crea acele emoţii de care vorbeam. Pot apare oricând şi oriunde lucrări artistice, indiferent de medii, inclusiv cele Pop culturale, care nu sunt încadrabile în acele marje algoritmice foarte, foarte înguste ale judecăţilor social media.

Riscul este însă enorm ca ele să se piardă prematur printre milioanele de vizualuri prezente în social media şi nu aibă parte nici măcar de o judecată sumară. Tu nu trăieşti cu teama că lucrările tale pot să rateze acea secundă de recunoaştere pe care o merită?

Ba da, absolut. Ţi-e teamă că faci o imagine şi dacă nu o postezi în momentul potrivit dintr-o anume zi s-a pierdut, dar la fel se întâmplă şi în cazul publicării într-o revistă, datorită fluxului alert al ştirilor. Până la urmă, asta e însă o chestie de vanitate personală.
Am ilustrat odată o coloană în New York Times, cred că era chiar rubrica meteo, şi totul părea fantastic întrucât ceea ce lucrasem ar fi trebuit să stea 4 ore pe homepage
Era nemaipomenit pentru micuţa mea ilustraţie fiindcă în acel interval de timp publicaţia era accesată de numărul cel mai mare de noi cititori, iar eu încă nu aveam pe atunci grupurile mele de social media şi eram conştient cât sunt de importante pentru mine acele 4 ore. Şi, deodată... s-a întâmplat un eveniment politic major, nu mai ştiu, Irak sau altceva, iar ei au schimbat programul şi în loc de 4 ore am avut doar jumătate de oră de expunere. Practic, asta a însemnat că acea coloană s-a volatilizat iar asta nu avea absolut nicio legătură cu meritul artistic al lucrării mele ci a avut drept cauză importanţa ştirilor nou apărute în fluxul media şi abordarea editorială a managementului publicaţiei. Şi uite cum mi-am consumat aproape două luni din viaţă pentru un rezultat care a trecut aproape neobservat. A fost aproape ca şi cum n-aş fi făcut-o. Sigur că asta te face să te simţi prost dar, pe de altă parte, îmi amintesc de vremurile de dinainte de Internet când nu existai ca autor dacă nu erai publicat. Mai mult, nu erai recunoscut dacă lucrările tale nu erau recenzate în măcar 2-3 ziare sau într-o carte şi, pur şi simplu, nu aveai cum să ajungi să-ţi formezi propriul public. Era ca un zid gigantic păzit de gardieni pe care trebuia în mod obligatoriu să reuşeşti să-l escaladezi, pe când acum, ai la dispoziţie o modalitate radicală de a ajunge uşor la un miliard de oameni. Ai cel puţin această posibilitate, să te conectezi direct cu un public. Sunt multe lucruri care nu-mi plac deloc la Internet dar nu m-aş întoarce la faza de dinainte tocmai datorită compensaţiei pe care o oferă prin această facilitate.

Experimentezi în continuu cu noi forme şi tehnici de expresie vizuală. Cum ţii pasul cu această evoluţie tehnologică siderantă din ultimii ani? Pentru că, dincolo de a fi în permanenţă la curent cu ce mai apare ca New Media, trebuie să te familiarizezi, să înveţi să controlezi aceste instrumente şi să descoperi cum le poţi utiliza în mod creativ.

Consider noile media ca făcând parte din practica mea artistică. Nu e ca şi cum mi-aş propune să învăţ cu tot dinadinsul ceva nou ci mai degrabă ca răspuns la nevoia de a concepe lucruri care nu sunt destinate unui client şi nu au un termen limită de predare. Când testez o aplicaţie ca să văd unde mă duce, asta cere timp şi deci totul se reduce la alegerea pe care o faci apropo de modul în care îţi aloci timpul. Alegerea îţi aparţine dacă îţi dedici acel timp job-ului sau încerci să îţi lărgeşti publicul. Poate e un exemplu stupid însă e ca şi cum ai lucra într-o companie farmaceutică, ai un medicament care funcţionează şi trebuie să hotărăşti dacă îţi petreci timpul producând mai mult din acel medicament ori, măcar din când în când, te întorci în laborator să cercetezi şi medicamente noi. Poate creezi un medicament pentru o boală care nici nu există încă dar asta nu te împiedică să continui să amesteci chimicalele între ele şi să fii curios dacă mixate explodează sau nu :) Dar orice companie medicala ştie deja ca trebuie sa aloce timp şi bani pe cercetare şi dezvoltare. Ca artist ai făcut poate asta în anii din şcoala de artă însă, de foarte multe ori, când devii practician, comenzile curente te copleşesc şi nu mai faci altceva decât să produci... şi trebuie un efort conştient ca să îţi spui ţie însuţi ‘Trebuie să mă întorc în laborator!’. Acolo eşti doar tu cu echipamentele tale, nimeni nu te judecă şi tu poţi să inventezi ceva ce va fi funcţional poate abia peste 5 ani, căci peste 5 ani sigur nu va mai funcţiona ce merge acum. De asta sunt sigur.

Nu doar forma dar şi conceptele cu care jonglezi sunt aproape întotdeauna surprinzătoare prin eclectism şi combinativitate. Spre ce timpuri şi spaţii te îndrepţi cu predilecţie în căutarea inspiraţiei?

Sunt două direcţii. Una este aceea că mă uit la televizor, văd filme, citesc cărţi, pe de-o parte fiindcă îmi place şi pe de altă pentru că aprofundând alte feluri de a spune poveşti ţi se deschide mintea spre noi posibilităţi. O a doua este... să faci, să creezi, să lucrezi, căci deseori cele mai bune idei apar chiar în timpul procesului. În plus mai este un lucru pe care eu îl caut în mod deliberat. Dacă în privinţa alimentelor se vorbeşte de “mâncare neprocesată” ca fiind foarte sănătoasă, în cazul meu încerc să descopăr cultură “neprocesată”, vizualuri neprocesate, imagini care nu sunt “renderizate”

Silent Spring 2011

 

Problema Internetului este aceea că tot ce se pune acolo are în spate un motiv. 
Când mă uit pe fluxul de Instagram, fiecare imagine de acolo este postată acolo cu un scop. Cineva speră să adune like-uri, să spună o poveste sau să-şi susţină punctul de vedere, poate într-un mod naiv sau agasant, dar fiecare este animat de un obiectiv care se întrevede cu limpezime. Ori eu vorbesc de lucruri “neprocesate” gândindu-mă de exemplu la cum mă plimb prin Bucureşti şi remarc două clădiri apropiate care nu se potrivesc una cu alta sau, dimpotrivă, se potrivesc de minune într-un fel neaşteptat, precum una modernistă alături de o structură din vremea comunismului... deci o combinaţie pe care nici un arhitect nu a gândit-o, nu a fost concepută să arate atât de special în 2020 în apusul soarelui cu umbra uneia aruncată asupra celeilalte. Despre asta-i vorba, despre aceste feed-uri “brute” care nu apar ca rezultat al unui plan de dinainte făcut şi odată ce aduni aceste ‘ingrediente’, te apuci să citeşti cărţi şi te uiţi la televizor ca să-ţi faci o idee despre cum să le ‘găteşti’.

Hai să discutăm pe un exemplu concret, Traffic Pong, lucrarea ta de artă video de anul trecut în care maşinile de pe Bulevardul Paulista din São Paolo interacţionează cu mingea animată dintr-o versiune modernizată a clasicului joc lansat de Atari în ’72, “Pong”.

 

Traffic Pong

 

Când lucrez în zona editorială, îmi caut ideile de ilustrare în funcţie de tema respectivă şi în acest caz era un articol despre amestecul lui Trump în treburile Departamentului de Stat şi cum diplomaţilor de carieră le repugna acest lucru, deci exista deja o poveste. Eu mi-am propus să o închei vizual cu un punct de vedere personal, să am un ‘end point’.
Pe parcursul ultimilor ani, am realizat că, în loc să-mi definesc foarte precis punctul de plecare, ‘starting point’-ul, pot foarte bine pleca de la temă, mai ales dacă este susţinută de o anumită tensiune şi chiar dacă nu o cunosc în amănunt, ca să ajung să-mi conturez acest ‘end point’. Cu Traffic Pong lucrurile au stat însă un pic altfel. Eram în São Paolo într-un zgârie-nori, făceam poze cu telefonul şi, privind în jos, aveam imaginea de ansamblu a traficului rutier. Mi-au atras atenţia pistele de biciclete care aici erau amenajate pe mijloc, separând sensurile de mers ale maşinilor, şi nu după cum eram eu obişnuit să fie pe laterale, lângă trotuare. Şi am ştiut din prima că acea imagine este interesantă... interesantă nu pentru ceea ce arăta în sine, căci este o stradă pe care nu se întâmplă nimic ieşit din comun, ci ca echivalent al unei propoziţii de început al unui roman. De obicei scriam mai întâi ultima propoziţie şi abia după aia dezvoltam povestea care să ajungă în final la ea dar în acest caz, similar cu Sunday Sketches [ilustraţiile din seria sa Abstract Sunday, publicată cu regularitate în New York Times – n.r.], am început cu prima propoziţie neavând nici cea mai vagă idee dacă va deveni un roman poliţist, o comedie sau o dramă.

Sunday Sketch (News), 2014

 

Ce ar trebui să urmeze, care ar trebui să fie a doua şi a treia propoziţie care să se lege de prima? Ca artist nu ai de unde să ştii, e parte din procesul creativ iar sfârşitul rămâne deschis. Din fericire, mă pricep la editare, mai ales că mi-am impus aici regula să mă joc vizual doar cu ceea ce am, circa un minut de imagini din trafic, şi să nu apelez la Photoshop - că aşa mi-ar fi fost simplu să tai strada în două sau să plantez un camion în ambuteiaj -, iar rezultatul are, cred eu, realmente ceva de spus publicului. Inclusiv acel curier pe moped, cu a sa cutie albă pentru livrări în spate, pe ecran ajunge să transporte practic un pixel şi devine o componentă a naraţiunii, şi asta tocmai pentru că nu am intervenit deloc asupra conţinutului propriu-zis al imaginilor.

Să plecăm de la seriile tale de foto-ilustraţii pentru promovarea stagiunilor din ultimii doi ani ale Operei din Berlin pentru a afla câte ceva despre modul în care relaţionezi cu clienţii. Mi-e greu să îmi imaginez că board-ul Deutsche Opera este unanim în a-ţi aprecia abordarea iconoclastă.

Deutsche Oper 2020

Nu poţi obliga omul să îi placă ceva. Gândeşte-te că intri într-un magazin de îmbrăcăminte la modă cu gandul să îţi cumperi o jachetă şi ţi se propune una, tu te simţi ridicol în ea... dar, cu toate astea, o cumperi. Poate, într-adevăr, vei arăta ridicol în ea iar lumea îţi va spune că nu ţi se potriveşte dar vei continua să o porţi dacă tu eşti convins că, îmbrăcat cu acea jachetă, arăţi bine. Nu mai contează dacă, obiectiv, este bună sau nu, atâta vreme cât o porţi cu încredere şi convingere, inclusiv în ce priveşte calitatea ei. Cu această convingere s-au aşezat cei de la Operă cu mine la masă. Chiar dacă erau de părere că multe din cele propuse de mine erau prea abstracte, au avut această încredere şi nu atât în ei înşişi cât în publicul lor, că acesta va înţelege şi va aprecia. Căci de aici vin de obicei necazurile cele mai mari. Clienţii nu spun aproape niciodată ‘Nu ne place’, ei spun ‘Publicului nu o să-i placă’ sau ‘Nouă ne place dar nu credem că publicul nostru va înţelege’. Indiferent cât de sincer ar fi acest tip de răspuns, problema rămâne lipsa de încredere în propriul lor public.

 

Deutsche Oper 2020 

 

Schimbăm direcţia de mers înspre cărţile tale. Cea mai recentă, Hopes and Dreams ne povesteşte experienţa întâlnirii cu David Hockney, de fapt a pregătirii întâlnirii tale cu unul dintre maeştrii Pop Art. Ce te-a atras la arta lui Hockney?

Ideile lui şi mixul său aproape pervers de medii a fost pentru mine o revelaţie, adică... ‘Cum de îndrăzneşte să vină el cu aceste culori după ce a creat un asemenea fundal?’ Felul ăsta de a picta pare scandalos şi de asta David Hockney mi se pare uluitor. Plus că un alt lucru care-l face extrem de special în ochii mei este că e atât de bun în lucrările gestuale prin atenţia egală pe care o dă detaliilor fiecărei trăsături ale omului, indiferent că e textura pielii rotulei sau cea a nasului. Simţi că în modul în care pictează un braţ care se reazămă pe un scaun este pusă aceeaşi dragoste ca şi în redarea expresiei feţei subiectului. Şi chiar dacă el este cunoscut ca o persoană vanitoasă, eu mă simt atras de arta lui tocmai datorită absenţei vanităţii pe care mi-o transmit desenele sale. Chiar dacă pictează o ceaşcă de cafea ai sentimentul că el îşi propune să facă dreptate acelei ceşti de cafea şi să îi dea viaţă prin reinventarea ei pe hârtie. Când îi privesc lucrările îmi spun că nu le-a făcut visând să devină un pictor extraordinar ci că a visat doar să facă o pictură extraordinară. Uitându-mă în special la desenele sale îmi imaginez cât a studiat persoana sau obiectul până să le pună pe acea bucată de hârtie, reuşind să găsească un soi de metaconexiune între ele, fără a accentua o anume perspectivă culturală şi fără a încerca să convingă un public s-o adopte. Sigur că, în final, tocmai asta convinge publicul, însă eu simt că întreg procesul a fost exclusiv centrat pe crearea de artă şi nu pe ce i-ar putea aduce aceasta. Şi simt asta inclusiv din peisajele sale naturale. Mi-l închipui cum stă în maşină, undeva în Anglia, şi nu face decât să deseneze un pâlc de copaci.

Imagine din cartea Hopes and Dreams
credit photo: shop.christophniemann.com

 

Asta s-a mai făcut de sute de ani încoace şi s-a făcut perfect, şi n-ar mai fi nevoie de încă un desen al unor copaci, dar el te face să simţi că lumea ar fi incompletă dacă nu ar fi realizat acele peisaje. Asta e de fapt marea promisiune a artei, căci nimeni nu aşteaptă arta ta, nimănui nu-i lipseşte dacă n-o faci, mai ales că pare imposibil ca după secole întregi de artă incredibilă să mai creezi imagini care să facă privitorul să simtă că lumea ar fi incompletă fără ele. Şi poate fi un concept fantastic sau poate fi ceva politic, dar poate fi şi un copăcel stupid care să îţi transmită asta.

Ai pronunţat cuvântul ‘concept’. Dă-ne mai multe detalii despre naşterea şi evoluţia conceptului Abstract City materializat în blogul New York Times, ale căror 16 capitole le-ai pus împreună în albumul omonim publicat în 2012.

 

Abstract City

 

Seria a început odată cu rubrica mea din Times. Până atunci dezvoltasem idei pe marginea articolelor pe care alţii le scriau şi, sigur, încercam să înglobez şi câte ceva din personalitatea mea dar întotdeaua era prioritară ilustrarea temei care mi se dădea. Şi atunci am zis că trebuie să încerc şi eu să scriu, dar ce? Nu am hobby-uri deosebite, nu cunosc nicio vedetă, deci despre ce-aş putea să vorbesc care să fie interesant pentru cititori? Atunci, progresiv, am început să vorbesc despre lucrurile care mă obsedau pe mine şi am realizat că... oamenii erau obsedaţi de aceleaşi lucruri. Până la urmă, dacă unele din lucrările mele au avut priză la ei, asta s-a întâmplat nu pentru că ar fi fost scandaloase sau senzaţionale ci pentru că, într-un fel, împărtăşeau o experienţă comună prin intermediul unor abstracţii.

I LEGO N.Y.

 

Pentru că dacă iei de exemplu I LEGO N.Y. [miniserie inclusă în volumul Abstract City – n.r.] şi acele piese de Lego, dacă n-ai văzut oraşul, nici măcar în filme, atunci glumele nu funcţionează şi imaginile nu îţi spun nicio poveste întrucât, în ce te priveşte, conţin zero informaţie. Este ca şi cum, prin desen, aş deschide pentru tine un sertar sau două dar tu trebuie să ştii deja cum arată dulapul. Eu nu-ţi promit că te voi face să râzi pentru că tu nu râzi de ceea ce vezi în desenul meu ci râzi de ceea ce ştii deja, de povestea care iese la suprafaţă din tine însuţi privind desenul. Îţi dai seama cât de mult ştii şi cât de puţin îţi ia să faci un talmeş-balmeş din cele pe care le ştii. Asta este, cred eu, frumuseţea abstracţiei iar puterea abstracţiei rezidă în faptul că ne permite să ne proiectăm propriile idei în imagini. Când stai în faţa unei picturi de Rubens nu trebuie să faci nimic altceva decât să o contempli şi la fel se întâmplă în cazul unei abstracţii fiindcă, privind-o, experienţa ta este cea care prinde viaţă. Legat de oraş [de “city” – n.r.], eu sunt prin structură un citadin şi sunt conştient acum că experienţele mele, chiar dacă mi se păreau foarte personale şi subiective, aveau formidabil de multe similarităţi cu cele ale altor newyorkezi. Chiar dacă poate credeam că sunt singurul care vede uneori că ceva e greşit sau că altceva nu e amuzant, că a trăit o anume experienţă într-un anume fel, cu această serie am avut revelaţia că şi alţi oameni au avut aceeaşi trăire sau percepţie şi ea a devenit o sursă minunată de conexiuni cu cititorii.

Atunci ce te-a determinat să schimbi oraşul şi să revii în Lumea Veche, la Berlin?

Am vrut să fac ceva nou. Încă o dată. Profesia mea este comunicarea şi, în consecinţă, sunt preocupat în permanenţă să realizez conexiuni între oameni şi să reevaluez limbajul, ceea ce este foarte dificil în aceste vremuri când totul se schimbă în jurul nostru cu o uimitoare rapiditate. Când m-am mutat la New York am fost extrem de dezorientat, practic întregul meu sistem explodase. Limbaj diferit, ambient diferit, reguli diferite... incredibil de stresant dar fantastic ca sursă de energie pentru că te face să pui absolut totul sub semnul întrebării, începând cu propriile alegeri artistice. Pe măsură ce trece timpul, devii mai puţin stresat, te comporţi mai profesionist, joci cu clienţii în regulile jocului, iar asta... este o capcană periculoasă fiindcă devii mai încrezător în tine şi începi să-ţi spui mai des ‘Oh, ideea asta pare bună dar nu va funcţiona din motivul x sau y’ sau ‘Ideea este bună însă o să-mi ia mai mult de două săptămâni ca să o concretizez şi o să coste enorm’, deci devii mai abil - ceea ce e necesar pentru a supravieţui – cu preţul îndepărtării de anumite opţiuni. Nu fă asta ci fă aia ori nu fă aia că nu se poate. Sau nu se cere. Am simţit că, dacă rămân în New York, voi sfârşi prin a deveni un profesionist din ce în ce mai capabil dar mă voi îndepărta de artă.

Serve 2016

 

Trebuia să scutur cutia ca să agit lucrurile care erau prea bine aşezate în ea, aşa că m-am mutat la Berlin, oraş în care nu mai locuisem niciodată deci îmi era la fel de străin. Chiar dacă sunt german, stând atâţia ani departe de Germania, am fost chiar nevoit să mă familiarizez din nou cu limba germană. Dar aveam nevoie să restartez sistemul. Privind în urmă, în New York îmi era bine, căci acolo orice era posibil şi eram şi înconjurat de profesionişti fenomenali, dar mai târziu mi-am dat seama că asta mi-a folosit o bună bucată de timp ca scuză. Să-ţi dau un exemplu. Niciodată nu mi-am dorit, ca Richard Serra [unul dintre cei mai importanţi artişti şi sculptori americani din perioada post-expresionist abstractă – n.r.], să realizez sculpturi monumentale din metal, dar să zicem că aş fi visat asta. 
În New York aş fi spus ‘Mi-aş dori să fac asta dar e imposibil fiindcă nu-mi pot permite un studio uriaş şi nici toate uneltele necesare, aşa că ideea asta iese din discuţie’, aş fi renunţat şi aş fi trăit tot restul vieţii apăsat de gândul că am avut acea idee ridicolă cu sculpturile din metal. În Berlin nu e mai uşor pentru că nu e mai ieftin dar, dacă aş vrea să fac sculpturi din metal, aş putea face, şi singurul motiv pentru care nu le fac este că n-am curajul ăsta ori aleg să-mi petrec altfel timpul. Şi deci nu voi rămâne frustrat că nu le-am putut face sau că poate aş fi putut scrie un roman ori aş fi putut realiza un film, pentru că, dintr-odată, alegerea este exclusiv a mea. Artistic, limitările impuse de oraş nu mai pot fi folosite cu niciun chip ca scuze pentru a nu face nimic. Aşa că dacă vreau să pictez în ulei sau să fac artă video, totul este acolo, în mine. E ceva înspăimântător dar pentru mine a fost necesar.

Închidem cu titluri precum The Potato King, The Pet Dragon, That’s How!... Ce te motivează să aloci copiilor în mod constant atenţie, timp şi creativitate?

Nu am făcut-o pentru copiii mei pentru că realitatea copiilor mei e atât de personală încât nu aş putea-o translata şi spre alţii, aşa că ne întoarcem de fapt la fondul întrebării de mai înainte, ‘Mai este nevoie... de încă o carte pentru copii?’. Categoric nu, sunt deja atâtea cărţi fantastic scrise şi desenate. Pentru mine însă, cel mai incitant aspect rămâne în continuare cel că, în ciuda faptului că sunt peste măsură de inventivi şi le plac poveşti cu dragoni şi supereroi, în comunicare copiii manifestă o anume tendinţă spre ordine şi previzibilitate.

Words (Silkscreen)

Copiii iubesc poveştile cu sens. Orice anecdotă trăieşte în esenţa sa prin predictibilitate, trebuie să creezi o aşteptare şi apoi să răstorni acea aşteptare. Şi pentru asta e nevoie de un sistem discret clădit pe încredere iar copiii sunt incredibil de răbdători, de perseverenţi şi de atenţi. Ei ascultă ca să înţeleagă, iar eu găsesc asta extrem de inspirator.

credit photo header: http://www.mnac.ro/

Interviu de IOAN BIG