ARTA ACTORULUI | Interviu cu DIANA CAVALLIOTI

‘Compromisul, boala în spatele căreia ne ascundem slăbiciunile’

Interviu cu DIANA CAVALLIOTI

 

Diana Cavallioti (O vară foarte instabilăÎntâlniri încrucişate), câştigătoare a Premiului Gopo în 2018 pentru cea mai bună actriţă cu rolul titular din Ana, mon amour al lui Călin Peter Netzer, revine în acest an în cinematografe în remarcabila dramă 5 minute semnată de Dan Chişu, film inspirat de scandalul de la MŢR din 2013 când un grup de homofobi a întrerupt proiecţia unui film cu tematică LGBT şi a fost nevoie de intervenţia forţelor de ordine pentru ca spiritele să se calmeze.
Diana Cavallioti îşi asumă cu brio rolul cinicei jurnaliste de televiziune Liliana Calomfir a cărei înverşunare în a prezenta publicului propria interpretare a faptelor îi pulverizează viaţa profesională şi personală jandarmului Nicu Holban (interpretat de Mihai Călin).

Într-un interval de timp relativ scurt, talentata actriţă îşi adaugă astfel în galeria personală încă un portret memorabil, după cel al Marchizei de Merteuil, dura şi duplicitara manipulatoare sexuală din Legături primejdioase, montarea lui Cristi Juncu nominalizată la Premiile UNITER din acest an, intrată din 2019 în repertoriul Teatrului Mic.

Despre cele două personaje, dar şi despre adevăr şi adevăruri am dialogat cu Diana timp de câteva minute... ceva mai mult de 5.

O întoarcere a ta mult aşteptată pe marile ecrane, după trei ani de la Ana, mon amour. Ce te-a atras în mod special la rolul jurnalistei pe care o interpretezi în 5 Minute, noul film al lui Dan Chişu?

De ce în 5 Minute? Pentru că am avut şansa să merg la probă şi să o şi iau. La vremea respectivă eram însărcinată iar şansele să pot filma erau destul de mici. Totuşi Dan a avut încredere că totul va fi bine şi am ajuns să filmez la două luni după ce am născut.
Înainte de scenariu, pe care nu îl citisem în momentul în care am dat proba, mi-a plăcut personajul şi ce părea să reprezinte el.

credit photo: Doria Dragusin (Domestic Film)

Instinctul meu se pare că a funcţionat şi ulterior, după ce am luat proba şi am citit şi scenariul, mi-am dat seama că este exact genul de poveste care m-ar atrage ca spectator în sala de cinema, care lipseşte din peisajul cinematografiei româneşti, şi deci tot ce puteam să sper e că voi face parte din acest proiect. Şi iată-mă acum, în prag de premieră, amânată de pandemia de coronavirus, fericită pentru şansa pe care am avut-o.

Liliana Calomfir din 5 minute şi Madame de Merteuil din Legături primejdioase sunt femei puternice, manipulatoare şi în control, dar foarte diferite una de alta. Una acţionează mai mult instinctiv şi impulsiv iar cealaltă pur cerebral şi calculat. Ca fire, unde te plasezi tu în raport cu ele?

 

credit photo: Doria Dragusin (Domestic Film)

 

Sunt o fire impulsivă, asta clar. Dar când e vorba de lucruri importante şi decizii care ar putea afecta viitorul îndepărtat devin opusul a ceea ce am zis mai devreme. Deci sunt un pic din amândouă.

  Madame de Merteuil din Legături primejdioase 

Apropo de Merteuil. Cum a evoluat personajul după un an şi ceva de viaţă pe scena Teatrului Mic? S-a schimbat ceva în această femeie?

Cu siguranţă. Multe. Personajul Merteuil - dacă e să vorbim despre ea ca fiind o entitate separată - trăieşte inclusiv prin experienţele mele personale şi, în fiecare seară de spectacol, “prinde viaţă” exclusiv prin persoana mea care vine din altă zonă, dintr-o altă lume, care poate că e bolnavă, poate are o suferintă fizică sau psihică. Toate astea, oricât de mult am vrea noi să nu conteze pe scenă, îşi pun oarecum amprenta, şi eu mă bucur. Ăsta este motivul pentru care teatrul îmi place puţin mai mult decât filmul. Pentru că e viu. E un organism viu, un soi de extraterestru care nu se explică decât în faţa spectatorilor. Fiecare reprezentaţie e diferită prin scânteia de viaţă pe care actorul o aduce pe scenă. Pe lângă asta, relaxarea care vine o dată cu numărul mare de spectacole, în cazul meu funcţionează ca o doză mare de vitamine. Îmi place din ce în ce mai tare iar primul pas făcut din nou în scenă conţine un mare zâmbet. Nici nu vreau să vă povestesc prea multe din micile mele bucurii ascunse. Ele sunt prietenii mei cei mai buni.

Deci te simţi bine în pielea personajului...

Absolut, pentru că nu ai cum să joci un personaj în pielea căruia nu te simţi bine. Cred că asta e de fapt mintea bolnavă a actorului în care ajungi să te simţi natural cu tot ce faci pentru că altfel nu se poate. Nu pot să ies în fiecare seară să joc un rol în pielea căruia nu mă simt bine. Mă rog, în pielea... cu ghilimelele de rigoare. Ba chiar îmi face plăcere că iese din actor ce trebuie să iasă prin personajul acela.

credit photo:Eugen Kelemen

Cred că noi, oamenii, le avem pe toate iar actorii reuşesc să exprime şi ceea ce avem foarte adânc ascuns în noi.

Dar Liliana Calomfir... cine este ea de fapt? Cum poate fi caracterizat acest personaj?

Liliana se defineşte prin munca ei. Tot ce face e legat de job, de subiectele  pe care le are de rezolvat, de colegii pe care încearcă să îi domine, de cariera pe care încearcă să o clădească... nu neapărat pas cu pas. 


 credit photo: Doria Dragusin (Domestic Film)

 

Pe Liliana o întâlnim des în cercurile de prieteni, e mereu pe fugă, mereu cu ochii în telefon, mereu gata să se certe pentru un punct de vedere în care ea crede cu adevărat.

Ce face Liliana după ce iese de la slujbă? Întreb pentru că e la extrema opusă jandarmului incriminat Nicu Holban despre care aflăm în 5 Minute totul despre viaţa sa privată.

Lili nu are viaţă personală. Lili pleacă ultima de la birou, se opreşte la supermarket, îşi ia încă o ciocolată şi încă o pungă de chipsuri plus o cola zero ca să compenseze şi se uită la un rest de film până adoarme. Se trezeşte, bea o cafea, se urcă în maşină, mai bea o cafea, ajunge la birou şi bea o a treia cafea şi începe cursa după... senzaţional. Eu cred că acest senzaţional este cel care o susţine, cu o ignoranţă fată de propriile nevoi. E o comutare a ‘eu-lui’ către o zonă în care aprecierea se citeşte în numărul de comment-uri negative. Cred că e genul care se bucură când o ştire trezeşte emoţii negative într-o persoană, ba mai mult, când acea persoană simte nevoia de a-şi vărsa toată furia şi frustrarea într-un comentariu la o ştire ce îi aparţine ei.

Este această jurnalistă oportunistă un autentic produs al sistemului său e integrată în el doar ca să supravieţuiască?

 

credit photo: Doria Dragusin (Domestic Film)

 

Din momentul în care am citit scenariul, ce mi-a plăcut cel mai mult la acest personaj a fost autenticitatea. E scris într-un mod cu totul şi cu totul veridic. Am văzut-o la televizor, am auzit-o în zeci de interviuri, am vizualizat-o aproape instantaneu. Şi asta mi-a plăcut atât de mult! Lili crede în sistem şi sistemul i se potriveşte ca o mănuşă. De asta reuşeşte, cred, să şi reziste. Şi pentru cei care vor vedea filmul, mi-aş dori să îi întreb eu pe ei ce cred că se va întâmpla cu ea. Pentru că, oricât de mult aş vrea să cred că lucrurile se pot schimba, răspunsul meu de moment este, da, însă doar în rău. Asta apropo de sistem şi de produsele pe care acesta le aruncă pe piaţă.

Adevărul mass mediei e mai puţin “adevărat” decât adevărul reţelelor sociale... gândindu-mă la sensibilităţile alimentate de FB ale adolescentei din familia Holban?

Atâta timp cât am ajuns să măsurăm concentraţia de adevăr dintr-un adevăr cred că avem o problemă :) Apetitul pentru a face dreptate în bula ta de pe Facebook şi a te considera mesagerul adevărului suprem e într-o continuă creştere. Personal, mă lasă rece părerile enunţate pe FB. Am ajuns la saturaţie. Dacă am nevoie de un adevăr, deschid televizorul pe un post care şi-a dovedit decenţa, promptitudinea, imparţialitatea, şi ascult oamenii ce au de spus, îi văd, îmi folosesc simţurile pentru a-mi crea o părere.

Dar avem noi posibilitatea să luptăm împotriva acestei ploi cotidiene de “adevăruri”?

Nu ştiu. Chiar nu ştiu.

credit photo:Eugen Kelemen


Nu cred că e nevoie să luptăm momentan, pentru că adversarul e dispersat în sute şi mii de indivizi care chiar cred cu tărie în ceea ce fac. Putem doar să sperăm că ei îşi vor da seama la un moment dat cât e de nociv ceea ce fac. Nu sunt genul care să lupte doar de dragul de a lupta. Cred că putem da un exemplu prin ceea ce postăm pe paginile noastre, prin a trata cu responsabilitate informaţia pe care acum, având-o atât de la îndemână, o luăm oarecum în derizoriu. Şi ca un făcut, exact acum aud versul “If you wanna make the world a better place take a look at yourself and make a change.” Asta este soluţia!

Cât de mult crezi că e acceptabil compromisul în existenţa noastră de zi cu zi?

Ca să devină din nou acceptabil, compromisul ar trebui întâi exterminat şi pe urmă reintrodus treptat. Momentan e doar o boală în spatele căreia ne ascundem toate slăbiciunile. Din punctul meu de vedere acest “scopul scuză mijloacele”, un motto şi al Lililanei, că tot veni vorba, e îmbătrânit şi nu mai funcţionează. Te uiţi în jur şi nu vezi decât feţe posomorâte, ură şi oboseală, toate venite în urma compromisurilor care, uşor-uşor, te ucid sufleteşte. Ne dorim din tot sufletul confort, e tot ce contează astăzi... financiar, sufletesc, şi pentru asta rănim în jur, rănim planeta, pe cei apropiaţi, rănim străini pe care îi alungăm cu priviri pline de ură. Am lăsat compromisul să ne guverneze mintea, am învăţat cumva că e normal să faci compromisuri, dar am uitat că există un soi de igienă la care am renunţat... şi pentru ce? Să îşi răspundă fiecare şi cu o aritmetică simplă să vadă dacă merită sau nu.

Apropo de episodul cu smartphone-ul din 5 minute, ar mai putea exista viaţă socială şi fără acest obiect? Cum ai reacţiona dacă ţi-ar dispărea dintr-un motiv sau altul?

Suntem deja robii acestui stil de viaţă guvernat de tehnologie şi platforme de socializare. De fapt socializarea e încastrată în nişte platforme, aşa că dacă nu eşti acolo, nu eşti deloc, nu?  Nu e atât de grav însă să renunţăm la bere cu prietenii pe o terasă, dar tot cu telefonul în mână o facem. Cred că suntem într-un “point of no return”. Nu ştiu dacă e bine sau rău. Unii prind curaj să îşi expună părerile având în faţă un ecran, alţii se folosesc inteligent de acest gen de manipulare şi devin “influensări”, deci practic ne influenţează pe noi ceilalţi să facem ceea ce cred ei că e bine, iar alţii, pur şi simplu, se distrează. Cum să îi judeci? Cum să îi cataloghezi? Eu nu am nici o problemă să îmi uit telefonul acasă. Chiar nu am. Problema e că soţul meu chiar se panichează, dar rezolv problema asta şi pe urmă mă bucur de libertatea de a nu mai fi obligată să răspund la mesaje şi telefoane. Mi-am păstrat o oarecare distanţă faţă de tehnologie - ceea ce nu e neapărat bine!!! - şi nu mă simt în nici un fel condusă de telefonul meu inteligent.

În ce măsură aş putea eu, ca spectator, să empatizez cu un personaj precum Liliana Calomfir?

Nu am mizat pe empatie. Dimpotrivă. În ultimul timp încerc să găsesc în personajele care mi se oferă altceva decât punctul de apropiere faţă de spectator. Îmi doresc să îl fac să îi tresară cu totul şi cu totul alte gânduri, poate chiar întrebări... dacă nu cer prea mult. Nu îmi doresc să plece omul din sală cu mine în suflet. E perfect dacă sunt în mintea lui. Şi acolo se întâmplă lucruri importante. Cât despre Lili, dacă lumea o va asocia cu ce se întâmplă astăzi în mass-media e perfect.

credit photo: Doria Dragusin (Domestic Film)

Poate vor vedea mai concentrat ce fel de oameni fac ştirile pe care noi le mâncăm pe pâine la micul dejun, ce miză au ei prin ceea ce ne oferă şi ce satisfacţii care nu au pic de umanitatel  Săraca Lili! Vă rog... nu empatizaţi cu ea :)

Cu ce gânduri crezi ar trebui să plec din sală după vizionarea filmului?

Hmmm. Nu aş vrea să vă spun eu cu ce gânduri să plecaţi. Cred că funcţionează exact invers. Mi-aş dori să aflu eu cu ce gânduri pleacă spectatorul şi nu mă refer aici la critica ‘mi-a plăcut/nu mi-a plăcut’. E doar o poveste, indiferent de conţinutul social pe care îl are, şi îmi doresc să fie privită exact aşa. Spectatorii nu au nevoie să iasă din sala de cinema şi să aibă impresia că li s-a ţinut o lecţie sau că sunt mustraţi în orice fel, au nevoie să vadă poveşti, au nevoie de elementul supriză, de suspans, de lucrurile pe care nu le trăiesc în fiecare zi. Şi din punctul ăsta de vedere, povestea noastră e foarte bine spusă. Aşa că, vă rog, mergeţi în cinematografe când se va lansa filmul şi acordaţi-vă 5 Minute de poveste.

credit photo header :Eugen Kelemen

Interviu de IOAN BIG